ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3731/2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1598 din data de 01.04.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, instanța a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1548/06.10.2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a anulat ca insuficient timbrat apelul incident declarat de pârâtă și a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanta S. C. A. S.A.

Pentru a pronunța această decizie, instanțele au reținut, în esență, următoarele:

La data de 29.11.2004 între părțile din prezenta cauză a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de energie electrică nr. 39CE, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de energie electrică de către apelanta-reclamantă către apelanta-pârâtă și reglementarea raporturilor dintre vânzător și cumpărător privind condițiile de vânzare, modalitățile de emitere și plată a facturilor, pe o perioadă de 10 ani.

Art. 11 din contract, în varianta sa inițială, prevedea următoarele:

"(1) În sensul prezentului contract, prin "modificare de circumstanțe" se înțelege intrarea în vigoare a unor legi/reglementări, precum și modificarea/abrogarea celor existente, ulterior încheierii prezentului contract. (2) Dacă, ulterior încheierii contractului, apare o modificare de circumstanțe care are sau poate avea ca efect: a) creșterea pentru vânzător a costurilor cauzate de dreptul de proprietate, de exploatare sau întreținerea instalațiilor sale; b) obligarea vânzătorului de a efectua noi cheltuieli de capital, al căror efect asupra costurilor anuale se evaluează plecând de la premisa că sunt amortizate egal pe o perioadă reprezentând durata de viață contabilă a activelor respective, iar valoarea cumulată a acestor efecte în anul de contract este mai mare de 5% din valoarea contractului respectiv, părțile vor modifica prețul de contract, prin încheierea de acte adiționale, astfel încât să se permită recuperarea integrală de către vânzător a costurilor suplimentare. (3) Modificarea prețurilor de contract se va negocia între părți, la solicitarea scrisă și motivată a uneia dintre ele."

Potrivit art. 13 alin. (1) din același contract, "rezilierea prezentului contract din inițiativa vânzătorului se poate face în următoarele cazuri: […] c) refuzul cumpărătorului de a încheia un nou contract ori de a reactualiza contractul existent, în cazul modificării reglementărilor sau a condițiilor tehnico-economice din momentul încheierii acestuia, cu un preaviz de 30 zile calendaristice."

Contractul amintit a fost modificat printr-o serie de acte adiționale, relevante în prezenta cauză fiind actele adiționale nr. 7 și 9.

Astfel, prin actul adițional nr. 7 din data de 21.12.2009, la art. 4 părțile au convenit ca, pentru anul 2010, prețul de contract aferent energiei electrice contractate și livrate să fie de 120,00 RON/MWh, care nu include Tg și TVA, preț fix pe toată durata anului.

Conform art. 5 din actul adițional, "începând cu data de 01.01.2011, pe întreaga durată a contractului, prețul energiei electrice pentru anul contractual "n" poate fi ajustat cu un coeficient mai mic sau egal cu coeficientul țintă de inflație stabilit de BNR pentru anul contractual "n" în luna decembrie a anului "n-1" (anul precedent anului contractual "n"), dar nu mai mare de 3,5% anual", iar art. 6 stipulează în sensul că "prevederile art. 11 din contract nu se vor mai aplica prețurilor calculate conform art. 4 și art. 5 din prezentul act adițional".

Prin actul adițional nr. 9 din data de 20.12.2010, părțile au convenit ca, pentru anul 2011, prețul de contract al energiei electrice vândute și livrate în baza acestui contract să fie de 130,00 RON/MWh, care nu include Tg și TVA, stabilindu-se că acest preț este fix pentru întregul an calendaristic 2011. De asemenea, în cuprinsul actului adițional s-a mai menționat că orice alte prevederi contractuale care nu sunt în mod explicit afectate de dispozițiile actul act adițional vor rămâne neschimbate și vor produce efecte.

Contractul de vânzare-cumpărare de energie electrică nr. 39CE/29.11.2004 a fost denunțat de către administratorul judiciar al A. începând cu data de 01.08.2012, în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, astfel cum reiese din înscrisurile existente la dosar.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri aferente perioadei 25.06.2010-01.08.2012, în temeiul răspunderii civile contractuale, fiind invocată drept faptă ilicită încălcarea de către pârâtă a obligației stipulate la art. 11 din contract, de renegociere cu bună-credință a prețului, dat fiind faptul că a crescut costul de producție ca urmare a unor modificări legislative aduse prin Hotărârea de Guvern nr. 1202/2010.

Față de cererea astfel motivată, instanțele au apreciat că nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârâtă a vreunei fapte ilicite, prevederile art. 11 din Contractul nr. x încetându-și aplicabilitatea odată cu încheierea Actului adițional nr. 7/20.12.2010, astfel încât pârâta nu mai avea obligația de a accepta o majorare a prețului energiei electrice livrate după 01.01.2011, chiar dacă reclamanta justifica o creștere a costurilor de producție.

S-a reținut că, de la momentul încheierii Actului adițional nr. 7/21.12.2009, în raporturile dintre părți și-au încetat aplicabilitatea prevederile art. 11 din Contractul nr. x, în privința prețurilor calculate conform art. 4 și art. 5 din act, respectiv a prețului aferent energiei electrice livrate în anul 2010 (120 RON/MWh) și a prețurilor aferente energiei livrate începând cu 01.01.2011 până la sfârșitul duratei contractului - 01.08.2012 (prin notificarea nr. 46772/20.07.2012, ulterior deschiderii procedurii insolvenței asupra reclamantei, administratorul judiciar al acesteia a denunțat Contractul nr. x, în baza art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu începere de la data de 01.08.2012.

Singura posibilitate de ajustare a prețurilor aferente energiei livrate începând cu 01.01.2011 era cea menționată în art. 5 din Actul adițional nr. 7, respectiv prin aplicarea unui coeficient mai mic sau egal cu coeficientul țintă de inflație stabilit de BNR dar nu mai mare de 3,5% anual.

Pe de altă parte, față de formularea art. 5 din Actul adițional, rezulta că acesta reglementa doar o posibilitate a ajustării prețului și nicidecum nu instituia în sarcina pârâtei obligația de a accepta automat un preț majorat cu coeficientul convenit.

Față de situația expusă, s-a constatat că pârâta nu mai avea, în privința prețurilor energiei electrice livrate în perioada ianuarie 2011 - iulie 2012 (ce constituie obiectul litigiului), obligația prevăzută la art. 11 din Contractul nr. x, respectiv de a negocia modificarea prețurilor, pentru a asigura recuperarea integrală a costurilor suplimentare suportate de reclamantă, prevederea contractuală respectivă nemaifiind aplicabilă în raporturile dintre părți.

Totodată, s-a avut în vedere faptul că, deși nu era obligată să accepte o majorare a prețului cu depășirea procentului de 3,5%/anual, pârâta a acceptat totuși o astfel de majorare, astfel cum rezultă din Actul adițional nr. 9/20.12.2010 la Contractul nr. x, prin care părțile au convenit ca pentru anul 2011 prețul de contract să fie de 130 RON/MWh, fix pentru întregul an calendaristic 2011.

De asemenea, în ce privește prețul energiei aferent primelor șapte luni ale anului 2012, s-a apreciat că nu se poate reține vreo culpă contractuală în sarcina pârâtei nici măcar din perspectiva art. 5 din Actul adițional nr. 7/21.12.2009, față de faptul că pârâta a manifestat în repetate rânduri disponibilitatea de a accepta o majorare a prețului chiar cu depășirea procentului maxim de 3,5% anual.

În ceea ce privește susținerile reclamantei, invocate drept motiv de apel, privitoare la încălcarea principiului disponibilității, prin aceea că, în mod greșit, prima instanță ar fi analizat cererea exclusiv din perspectiva art. 11 al contractului, nu și a art. 13, Curtea de Apel a constatat că limitele învestirii instanței sunt determinate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, în conținutul căreia trebuie să se regăsească, potrivit art. 194 lit. d) C. proc. civ., arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Acestea reprezintă, în esență, cauza cererii de chemare în judecată, respectiv situația de fapt calificată juridic, pe care instanța nu o poate depăși. Cu alte cuvine, reclamantului îi revine obligația de a indica, prin cererea de chemare în judecată, care sunt aspectele de fapt și de drept care stau la baza pretențiilor sale. Cauza cererii trebuie să fie determinată nu doar ținând cont de indicarea expresă a unei prevederi contractuale, ci și de susținerile concrete ale reclamantei.

Art. 11 este intitulat generic "Modificarea circumstanțelor" și reglementează obligația cumpărătorului de a accepta majorarea prețului ca urmare a modificărilor legislative, în vreme ce art. 13 alin. (1) lit. c) coroborat cu alin. (3) este inclus sub denumirea marginală "Durata contractului. Rezilierea" și instituie un pact comisoriu de ultim grad, pentru situația în care cumpărătorul refuză să încheie un nou contract ori să reactualizeze contractul existent, în cazul modificării reglementărilor sau a condițiilor tehnico-economice din momentul încheierii acestuia. Domeniul de aplicare a celor două clauze rezultă din cuprinsul lor: art. 11 este incident în cazul creșterii costurilor vânzătorului ca urmare a unor modificări legislative, în timp ce art. 13 are în vedere modificarea reglementărilor ori a condițiilor tehnico-economice.

Cercetând conținutul cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantă, Curtea a subliniat că nu există nicio referire la încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 13 din contract. Dimpotrivă, reclamanta a indicat în mod expres art. 11, a redat conținutul acestuia și, pe tot parcursul acțiunii, a făcut referire la neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a renegocia contractul în condițiile în care a intrat în vigoare Hotărârea de Guvern nr. 1202/2010 care, în opinia reclamantei, reprezintă "modificarea de circumstanțe" avută în vedere de art. 11 din contract, ce a condus la majorarea costului de producție. Mai mult, la pagina 8 a acțiunii, atunci când a justificat condiția faptei ilicite, reclamanta a menționat în mod expres că "fapta ilicită a cărei sancționare o solicităm prin admiterea acțiunii constă în refuzul de a executa clauza cuprinsă în art. 11 din contract, potrivit cu care pârâta era obligată să renegocieze cu bună-credință prețul și să agreeze o creștere a acestuia ori de câte ori ar fi intervenit o creștere a costului de producție, mai ales atunci când această creștere ar fi avut loc ca urmare a unor modificări legislative asupra cărora Hidroelectrica nu are niciun control".

Totodată, pe tot parcursul procesului în fața primei instanțe, reclamanta nu a depus vreo cerere modificatoare prin care să extindă cauza cererii de chemare în judecată și la dispozițiile art. 13 din contract. O astfel de solicitare a fost efectuată pentru prima dată prin concluziile scrise depuse la data de 28.03.2016, însă după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare, astfel încât nu au avut aptitudinea de completare a cererii și de învestire a instanței, față de prevederile art. 204 C. proc. civ. .

Prin urmare, s-a reținut că nu există în cuprinsul cererii de chemare în judecată nicio trimitere expresă la prevederile art. 13 din contract. Deopotrivă, argumentația reclamantei nu cuprinde referiri la modificări de ordin tehnico-economic, ci la modificări legislative, astfel încât nici din această perspectivă nu se poate considera că instanța a fost învestită cu analiza respectării prevederilor art. 13 din contract. Indicarea prețului mediu anual al Pieței Zilei Următoare a fost realizată de către reclamantă ca și criteriu în determinarea prejudiciului invocat, astfel cum reiese din pagina 4 a acțiunii formulate, iar nu ca o modificare de ordin tehnico-economic în sensul art. 13 din contract. De asemenea, nu se regăsesc în cuprinsul acțiunii referiri la seceta prelungită, la creșterea costurilor de retehnologizare, care au fost menționate în cererea de apel, la fond fiind invocate doar modificările legislative aduse de H.G. nr. 1202/2010, din perspectiva cheltuielilor cu apa brută uzinată.

Prin urmare, în lipsa unor referiri concrete ale reclamantei la aspecte de ordin tehnico-economic, în sensul art. 13 din contract, cererea de chemare în judecată nu se impunea a fi lămurită, astfel încât nu se poate reproșa judecătorului de primă instanță lipsa de rol activ.

Referirea de către reclamantă la răspunderea civilă contractuală, însoțită de indicarea textelor de lege considerate aplicabile (art. 1073, 1075, 1084 și urm. din C. civ.), reprezintă motivarea în drept a cererii, indicarea instituției juridice aplicabile. Însă, împrejurările de fapt învederate, respectiv obligațiile contractuale încălcate, nu reprezintă simple aspecte de probațiune, ci se circumscriu, la rândul lor, cauzei cererii de chemare în judecată, determinând limitele învestirii instanței, întrucât sunt expresia chestiunilor aflate în litigiu. Prin urmare, au fost înlăturate susținerile apelantei-reclamante conform cărora, în condițiile în care a indicat ca și temei al acțiunii răspunderea civilă contractuală, instanța avea obligația de a analiza cererea și din perspectiva art. 13 din contract. O astfel de interpretare ar conduce atât la încălcarea principiului disponibilității, cât și a principiului contradictorialității și a dreptului la a apărare al pârâtei, având în vedere că aceasta nu a formulat întâmpinare, nu a solicitat probe și nu a pus concluzii în cadrul dezbaterilor cu privire la pretinsa faptă ilicită constând în încălcarea prevederilor art. 13 din contract. Admițând optica apelantei-reclamante, instanța ar fi trebuit să cerceteze litigiul dintre părți din perspectiva tuturor obligațiilor contractuale asumate, chiar dacă, raportat la unele dintre acestea, nu s-a reclamat vreo încălcare, ceea ce, în mod evident, nu poate fi primit.

Mai mult, Curtea a arătat faptul că, odată cu acțiunea formulată, reclamanta a depus la dosar o copie a contractului nr. x/29.11.2004 din care lipsește pagina 8, care cuprinde tocmai art. 13. De asemenea, actul adițional nr. 7/21.12.2009, care a exclus de la aplicare pentru anii 2010 și 2011 prevederile art. 11 din contract, a fost depus de către reclamantă într-o variantă în care sunt hașurate chiar prevederile relevante sub aspect (art. 4 și 5 parțial, art. 6 integral), copiile integrale și lizibile ale acestor acte fiind depuse la dosar de către pârâtă. Aceste împrejurări au întărit concluzia că reclamanta a înțeles să se prevaleze, în formularea acțiunii, de art. 11 din contract, în varianta sa inițială.

Prin urmare, contrar susținerilor apelantei-reclamante, Curtea a constatat că prima instanță nu a încălcat principiul disponibilității, nu a modificat cauza cererii de chemare în judecată ci, dimpotrivă, a dat curs acestora, soluționând acțiunea în limitele stabilite de către reclamantă.

Deopotrivă, față de prevederile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., conform cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, respectiv în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, susținerile apelantei-reclamante referitoare la încălcarea de către apelanta-pârâtă a prevederilor art. 13 din contract nu au fost avute în vedere nici de către instanța de apel, considerându-se că astfel s-ar încălca limitele devoluțiunii determinate de ceea ce a fost supus judecății la primă instanță, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum.

În consecință, a fost înlăturat și motivul de apel privind greșita interpretare de către instanță a voinței părților. Neconsiderându-se învestită, pe bună dreptate, cu o acțiune întemeiată și pe prevederile art. 13 din contract, prima instanță nu a analizat și această clauză contractuală ori modul în care ea a fost sau nu modificată. Prin urmare, atât timp cât prima instanță a cercetat doar modul în care actul adițional nr. 7/21.12.2009 a modificat art. 11 din contract, fără vreo evaluare a clauzei cuprinse la art. 13, este nefondată susținerea apelantei-reclamante conform căreia voința părților a fost greșit interpretată, raportat la efectele pe care actul adițional nr. 7/21.12.2009 le-a produs asupra clauzei stipulate la art. 13 din contract.

Deopotrivă, atât timp cât prima instanță nu a fost învestită cu analiza condițiilor răspunderii civile contractuale din prisma art. 13 a contractului, nu se poate reține motivarea necorespunzătoare a sentinței din această perspectivă.

În subsidiar, chiar admițând că ar constitui cauză a cererii de chemare în judecată atât art. 11, cât și art. 13 din contractul inițial (acesta din urmă nefiind modificat prin actele adiționale ulterioare), respectiv că au fost invocate atât modificări legislative, cât și modificări de ordin tehnico-economic, Curtea de Apel a subliniat că tot nu ar fi întrunite condițiile răspunderii civile contractuale în sarcina apelantei-pârâte.

O condiție esențială a acestui tip de răspundere este existența unei fapte ilicite care, în materie contractuală, se transpune în neexecutarea, executarea cu întârziere ori în mod necorespunzător a unei obligații contractuale. În cauza de față, este dincolo de orice îndoială că fapta ilicită imputată apelantei-pârâte constă în refuzul acesteia de a renegocia contractul. Prin urmare, este necesar, ca premisă, existența unei solicitări din partea apelantei-reclamante de modificare a contractului, justificată de rațiuni legislative ori tehnico-economice, căreia apelanta-pârâtă să nu-i fi dat curs. De altfel, art. 11 din contract face vorbire în mod expres de faptul că modificarea prețurilor de contract se va negocia la solicitarea scrisă și motivată a uneia dintre părți.

Cercetând înscrisurile de la dosar din această perspectivă, raportat la perioada dedusă judecății (25.06.2010-01.08.2012), Curtea a constatat că orice negocieri dintre părți care au vizat anii 2010 și 2011 au avut caracter fructuos și au fost finalizate prin încheierea actelor adiționale nr. 7/21.12.2009 și nr. 9/20.12.2010.

Astfel, în ceea ce privește anul 2010, prin actul adițional nr. 7/21.12.2009 părțile au convenit un preț fix, nerevizuibil, de 120,00 RON/MWh, convenind în mod expres ca reactualizarea prețului contractual să se realizeze doar începând cu 01.01.2011.

În ceea ce privește anul 2011, deși criteriile de modificare a prețului contractual aferent acestei perioade au fost stabilite tot prin actul adițional nr. 7/21.12.2009, părțile au încheiat și actul adițional nr. 9/20.12.2010. Astfel cum reiese din preambulul acestui act adițional, el a fost încheiat în considerarea previziunii creșterii costurilor pe care le va suporta vânzătorul ca urmare a adoptării Hotărârii de Guvern nr. 1202/2010, a unei rate ridicate a inflației pentru România, a mediului economic general din sud-estul Europei, în general, și a sectorului hidroenergetic, în special, părțile convenind o creștere a prețului contractual aferent energiei pentru anul 2011 care depășește procentul agreat prin actul adițional nr. 7/21.12.2009, stabilind în acest sens suma de 130,00 RON/MWh, care este un preț fix pentru întregul an calendaristic.

Apelanta-reclamantă nu a făcut dovada unor alte propuneri de modificare a contractului, adresate apelantei-pârâte, cu referire la perioada 2010-2011, cărora să nu li se fi oferit un răspuns sau care să nu fi fost concretizate prin încheierea celor două acte adiționale anterior menționate. Or, în atare condiții, nu i se poate reproșa apelantei-pârâte vreun refuz de renegociere ori de modificare a prețului contractual și, implicit, încălcarea vreunei obligații contractuale.

Consecutiv, solicitarea apelantei-reclamante de majorare a prețului energiei electrice aferente perioadei 25.06.2010-31.12.2011, după criterii care nu au fost avute în vedere între părți, ar fi contrară și principiului forței obligatorii a contractului, instituit de art. 969 C. civ. 1864. Atât timp cât prin actele adiționale nr. 7/21.12.2009 și nr. 9/20.12.2010, care au ca obiect tocmai reglementarea prețului contractual pentru anii 2010-2011 și care nu au fost desființate, apelanta-reclamantă a fost de acord cu stabilirea unui preț fix, nerevizuibil, de 120,00 RON/MWh, respectiv de 130,00 RON/MWh, aceasta nu poate obține, ulterior, majorarea acestor valori, fără acordul expres al apelantei-pârâte, cu atât mai mult cu cât cauzele care, în opinia apelantei-reclamante, justifică solicitarea sa, respectiv H.G. nr. 1202/2010 și Piața Zilei Următoare, existau la data încheierii celor două acte adiționale. Mai mult, aceste cauze au și fost avute în vedere la încheierea actului adițional nr. 9/20.12.2010, astfel cum reiese din preambulul său, în care se face referire expresă la creșterea costurilor pe care le va suporta vânzătorul ca urmare a adoptării Hotărârii de Guvern nr. 1202/2010, a mediului economic general din sud-estul Europei, în general, și a sectorului hidroenergetic, în special.

În ceea ce privește perioada 01.01-01.08.2012, Curtea a constatat, în acord cu prima instanță, că au existat negocieri efective între părți privitoare la prețul energiei electrice, ofertele pârâtei neputând fi considerate neserioase ori derizorii. Negocierile s-au purtat pe parcursul perioadei decembrie 2011 - iulie 2012, fiind luate în considerare, de ambele părți, mai multe variante.

Astfel, după cum reiese din procesul-verbal de negociere din data de 11.01.2012, reclamanta a propus scăderea cantităților de energie electrică cu 20% și un preț de 175 RON/MWh, iar prin procesul-verbal de negociere din 08.02.2012, a propus încheierea negocierilor la un preț de 162 RON/MWh cu acei parteneri de contract care acceptă această reducere, și de 165 RON/MWh pentru partenerii de contract care nu acceptă această reducere. Prin procesul-verbal de negociere din 05.04.2012, reclamanta a propus un preț de contract pentru 1 MWh de 187 RON, insistând în reducerea cantității anuale de energie electrică contractate ferm, cu 20%.

Pe de altă parte, prin procesul-verbal de negociere din 11.01.2012, apelanta-pârâtă a propus un preț de 140 RON/MWH, prin procesele-verbale de negociere din 08.02.2012 și din 19.03.2012 a propus un preț contractual de 155,00 RON/MWh, iar prin procesul-verbal de negociere din 19.04.2012 a propus un preț de 162 RON/MWh. Prin adresa din 19.07.2012, pârâta s-a arătat dispusă să ia în considerare propunerea reclamantei de creștere a prețului contractual la 180 RON/MWh, cu condiția ca Hidroelectrica să livreze în întregime cantitatea de energie electrică prevăzută în contract până la sfârșitul anului, fiind de acord cu creșterea retroactivă a prețului începând cu 1 ianuarie 2012, cu plata în avans a întregii sume datorate pentru anul 2012, propunând creșterea graduală a prețului până la 185 RON/MWh. De asemenea, prin oferta emisă de către pârâtă la data de 20.07.2012, s-a propus o altă creștere graduală a prețului contractual aferent anului 2012, până la 182 RON/MWh.

Curtea a reținut astfel că între părți au existat negocieri efective, fiind vizate modificări contractuale nu doar sub aspectul prețului, ci și al cantității de energie livrate. De asemenea, ofertele părților au oscilat în ceea ce privește tariful energiei electrice, cele ale apelantei-pârâte având o tendință de creștere, ajungând până la valoarea de 185 RON/MWh, în condițiile în care o ofertă a apelantei-reclamante avea în vedere tariful de 165 RON/MWh pentru partenerii de contract care nu acceptă reducerea cantității de energie electrică livrată. În acest context, nu se poate reține caracterul formal al negocierilor purtate de către apelanta-pârâtă, caracterul derizoriu al prețurilor oferite ori reaua-credință a acesteia, motiv pentru care nu a fost dovedită încălcarea vreunei obligații contractuale de renegociere. Faptul că, în concret, în ceea ce privește tariful aferent anului 2012, părțile nu au ajuns la un acord, nu este suficient pentru angajarea răspunderii civile contractuale, întrucât fapta ilicită reclamată constă în refuzul de a renegocia. În plus, începând cu data de 01.08.2012, contractul nr. x/29.11.2004 și-a încetat efectele ca urmare a denunțării unilaterale din partea administratorului judiciar al Hidroelectrica.

În aprecierea caracterului serios al negocierilor pârâtei Curtea nu s-a raportat la valorile indicate de către apelantă, respectiv 217-219 RON/MWh, ca prețuri medii practicate pentru energia electrică, ci la ofertele concrete ale apelantei-reclamante, efectuate pe parcursul tratativelor. Cumpărătorului nu i se poate reproșa faptul că nu a oferit un preț superior celui solicitat de către vânzător în cadrul negocierilor.

Atât timp cât, pentru perioada 2010-2011, ofertele de modificare a contractului formulate de reclamantă au fost acceptate de către pârâtă și concretizate prin încheierea unor acte adiționale, iar pentru perioada 2012 s-au purtat negocieri efective între părți, nu este întrunită condiția săvârșirii de către pârâtă a unei fapte ilicite, astfel încât nu se poate angaja răspunderea contractuală a acesteia, chiar dacă s-ar admite că cererea de chemare în judecată are ca temei și prevederile art. 13 din contract, referitoare la modificările condițiilor tehnico-economice.

Simplul fapt că apelanta-reclamantă a suferit un prejudiciu ca urmare a tarifelor convenite, care erau sub media pieței, nu a fost considerat suficient pentru angajarea răspunderii civile contractuale a apelantei-pârâte, în condițiile în care această împrejurare era rezultatul acordului de voință al părții, cu privire la care nu s-a solicitat constatarea nulității.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 rap. la pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că atât prima instanță, cât și instanța de apel au încălcat principiul disponibilității, reținând o cauză incompletă a acțiunii, și, în consecință, nedovedirea faptei ilicite, considerându-se că este vorba de o cerere nouă. În acest sens, a subliniat faptul că cererea de chemare în judecată se întemeia pe întreg contractul dintre părți, nefiind posibilă concluzia potrivit căreia temeiul pretențiilor deduse judecății l-ar constitui numai neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor stipulate în art. 11 din contract, și că a reiterat limitarea cauzei acțiunii în tot cursul judecății. Recurenta a invocat în acest sens și considerentele deciziei civile nr. 1778/27.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un litigiu similar (dosar nr. x/2013).

Recurenta a apreciat că instanțele au alterat însăși scopul urmărit prin demararea procesului, respectiv atragerea răspunderii pârâtei pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației de reactualizare/adaptare a contractului a urmare a intervenirii unor modificări circumstanțiale atât de ordin legislativ, cât și de natură tehnico-economică.

Criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. au în vedere insuficienta cercetare a fondului, cu consecința reținerii unor motive străine de pricină, nemotivarea hotărârii. În acest sens, a invocat insuficienta cercetare a fondului în ceea ce privește verificarea împrejurărilor de fapt care justificau necesitatea renegocierii contractului în vederea adaptării la realitățile perioadei 2011-2012, expertiza contabilă administrată în faza de judecată a apelului nefiind analizată de această instanță. Totodată, recurenta subliniat că instanțele nu au verificat dacă propunerile de modificare avansate de pârâtă reprezentau oferte reale sau au fost făcute doar cu intenția de a fi respinse deoarece nu ar fi fost de natură a înlătura situația prejudiciabilă în care se afla societatea.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare a regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de art. 977-979 C. civ. 1864, care a condus instanțele la concluzia că părțile ar fi înlăturat posibilitatea de actualizare a contractului prin semnarea actelor adiționale nr. x/21.02.2009 și nr. y/21.12.2010, astfel că singura modificare agreată pentru următorii ani ar fi rămas ajustarea prețului în limita unui coeficient maxim de 3,5%. Recurenta a susținut că modificarea consensuală a prețului pentru o perioadă determinată, ca urmare a survenirii unui anumit eveniment care ar fi determinat creșterea costurilor nu echivalează cu o renunțare la drept a vânzătorului de a solicita renegocierea/adaptarea ulterioară a contractului expres convenită pentru ipoteza unui dezechilibru determinat de o altă cauză sau în ipoteza în care efectele concrete ale faptului avut în vedere inițial sunt mult mai oneroase decât cele precizionate, de esența impreviziune fiind tocmai faptul că părțile nu o pot anticipa în concret și nu pot reglementa anticipat asemenea situații.

Totodată, recurenta a criticat interpretarea eronată a principiilor ce stau la baza noțiunii de negociere ce a condus instanța de apel la consfințirea unei situații de fapt insuficient cercetată și la dezlegarea nelegală a problemelor de drept cu care a fost investită. Recurenta a arătat că situația de fapt prezentată instanțelor evidenția faptul că în perioada vizată a survenit un dezechilibru substanțial în raportul contractual dintre părți, determinat de factori de natură legislativă, dar și de modificări de ordin tehnico-economic, împrejurări care se circumscriau ipotezelor stabilite în art. 11 și 13 din contract și generau în persoana cumpărătorului, obligația de a proceda la adaptarea a elementelor convenției pentru restabilirea echilibrului între prestațiile părților, nu doar formal, ci cu bună-credință și cu intenția de a se obliga în urma negocierilor purtate.

La data de 17.12.2017, intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Expțiile privind netimbrarea recursului, tardivitatea și nulitatea acestuia au fost respinse prin încheierea din data de 10.05.2018, recursul fiind declarat, în consecință, admisibil.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Prima categorie de critici privește, în esență, nerespectarea principiului disponibilității constând în neanalizarea cererii de chemare în judecată din perspectiva tuturor împrejurărilor de fapt și de drept invocate, ce ar atrage în opinia recurentei incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 rap. la pct. 8 C. proc. civ. Se arată că instanțele de fond au reținut drept cauză unică a acțiunii nerespectarea prevederilor art. 11 din contractul părților și nu au analizat pretențiile în raport de întreaga motivare în fapt a cererii și ansamblul clauzelor contractuale, cu referire în special la clauza cuprinsă în art. 13 din contract.

În acest context, Înalta Curte subliniază caracterul amplu și riguros al considerentelor instanței de apel privitoare la cadrul procesual, în baza cărora a fost respinsă în mod judicios critica apelantei privitoare la nerespectarea de către prima instanță a principiului disponibilității. Astfel, instanța a constatat că, prin cererea de chemare în judecată inițială, reclamanta și-a fundamentat pretențiile pe clauza 11 din contractul nr. x/29.11.2004 intitutulată generic "Modificarea circumstanțelor", nu și pe clauza 13 alin. (1) lit. c) din același contract, inclusă la articolul cu denumirea marginală "Durata contractului, Rezilierea". Cererea inițială nu a suferit modificări sub acest aspect, prima trimitere la dispozițiile art. 13 din contract realizându-se în cuprinsul notelor scrise depuse după închiderea dezbaterilor.

Lecturând cererea de chemare în judecată, se poate observa cu ușurință că fapta ilicită invocată drept izvor al cererii de despăgubiri este indicată în mod expres ca fiind: "refuzul de a executa clauza cuprinsă în art. 11 din contract, potrivit cu care pârâta era obligată să renegocieze cu bună credință prețul și să agreeze o creștere a acestuia ori de câte ori ar fi intervenit o creștere a costului de producție" (pagina 8 din cererea de chemare în judecată). Întreg cap. III al cererii de chemare în judecată cuprinde o dezvoltare a acestui aspect, punându-se accent pe refuzul pârâtei de a respecta obligația de renegociere a contractului cu bună credință pentru a se ține cont de evoluția condițiilor pieții care au influențat costurile vânzătorului.

Dispozițiile art. 13 din contract nu au fost menționate expres în cuprinsul cererii de chemare în judecată semnate de practicianul în insolvență de profesie și avocat, iar analiza lor nu s-ar fi impus nici implicit (pornind de la indicarea contractului ca temei al pretențiilor sau de la pretinsa argumentare în fapt a cererii de chemare în judecată), cu atât mai mult cu cât articolul nou invocat privea cazuri de reziliere a contractului, iar obiectul acțiunii îl reprezentau despăgubiri pentru neexecutarea unei obligații contractuale concrete și exprese.

Cât timp cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în fața primei instanțe cu respectarea cerințelor procedurale prevăzute de art. 204 C. proc. civ., iar invocarea unor noi motive în apel este interzisă de dispozițiile art. 478 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanțele de fond au stabilit în mod corect limitele investirii, cu respectat principiul disponibilității și au analizat toate motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă în susținerea acțiunii și a apelului, în măsura circumstanțierii cadrului procesual în care au fost investite.

Din această perspectivă, instanțele au reținut că prevederile contractuale reglementează doar posibilitatea ajustării prețului, și nu obligativitatea pârâtei de a accepta prețul majorat. Mai mult, pentru perioada 2011-2012, s-a constatat că nu mai subzista obligația prevăzută de art. 11 deoarece părțile o excluseseră în mod expres de la aplicare prin actul adițional nr. 7/21.10.2009, astfel că nu i se putea imputa pârâtei nerespectarea unor prevederi contractuale exprese. În consecință, instanțele au constatat inexistența faptei ilicite ca și condiție pentru antrenarea răspunderii civile contractuale invocate drept temei al cererii în despăgubiri. Față de neîndeplinirea acestei cerințe, devenea inutilă și lipsită de finalitate demersului judiciar propus analizarea condiției privitoare la existența și întinderea prejudiciului.

În ceea ce privește criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., se impune cu prioritate observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ. Această cerință va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurentă în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate și înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

Criticile recurentei vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar acestea se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, decizia instanței de apel fiind legală. Argumentele subsumate acestor motive de recurs privesc nemulțumirea recurentei cu privire la situația de fapt, respectiv la interpretarea dată de instanța de apel înscrisurilor și probelor în baza cărora a fost soluționată cererea de apel, ce nu pot face obiectul analizei în recurs. Mai mult, parte din acestea tind la readucerea în discuție a pretinselor obligații prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. c) din contrar, aspect despre care s-a reținut deja că nu face obiectul legalei investiri a instanțelor de fond.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei cu privire la aplicarea/interpretarea greșită a art. 977-979 C. civ. 1864 de către curtea de apel, sunt invocate formal, vizând, de fapt, aspecte de netemeinicie, care exd controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate. Recurenta critică în realitate efectele pe care le-au reținut instanțele de fond cu privire la actele adiționale semnate de părți în legătură cu contractul nr. x/29.11.2004, conținutul obligațiilor părților izvorâte din contractul modificat, și nu reala aplicare a unor norme de drept substanțial. Niciuna dintre instanțele de fond nu au negat de plano posibilitatea modificării circumstanțelor în cazul contractelor a căror executare se întinde pe mai mulți ani, dar au fost ținute de pârghiile contractuale pe care tocmai părțile le-au și le-au trasat potrivit principiilor libertății și forței obligatorii a contractelor, acțiunea fiind întemeiată pe răspunderea contractuală în temeiul unei pretinse obligații de adaptare a contractului, și nu pe instituția impreviziunii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondat recursul și îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1548/A/2016 din 6 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2018.