ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 339/2020

Ședința publică din data de 11 februarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

- desființarea contractului de asociere în participațiune nr. x din 3 august 2007 pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract și, pe cale de consecință, să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 2.214.285,73 euro (în RON, la cursul BNR din ziua efectuării plății) reprezentând contravaloarea tranșelor lunare, datorate de către pârâtă în baza contractului de asociere în participațiune la data de 31 iulie 2014;

- obligarea pârâtei la plata cotelor lunare izvorâte din contractul de asociere nr. x/03.08.2007 până la data desființării contractului;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.696.483,12 euro (în RON, la cursul BNR din ziua efectuării plății) reprezentând contravaloarea penalităților calculate până la data de 12 august 2014, conform art. 4.3 lit. h) din contractul de asociere nr. x/03.08.2007;

- obligarea pârâtei la plata în continuare a penalităților datorate conform art. 4.3 lit. h) din contractul de asociere, până la data efectivă a plății;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 16.728,18 RON reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 27 martie 2014, nr. 930 din 15 iulie 2014 și nr. 959 din 24 iulie 2014, facturi aferente utilităților consumate de către aceasta, a taxelor și impozitelor locale;

- obligarea pârâtei la plata daunelor-interese echivalente cu prejudiciul suferit de societatea reclamantă ca urmare a încetării contractului de asociere nr. x/03.08.2007 înainte de termen, conform pct. 6.3 din contract, care se vor calcula de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se va dispune desființarea contractului și până la împlinirea termenul de 20 de ani - durata contractului (500.000 euro/an, până în luna august 2027);

- actualizarea debitului principal și a penalităților, cu indicele de inflație, până la data efectivă a plății;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 148 - 151 C. proc. civ.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că între reclamanta S.C. A. S.A., în calitate de "asociat participant" și pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de "asociat administrator", s-a încheiat contractul de asociere în participațiune x/3.08.2007 având ca obiect, potrivit art. 1.1 din contract, întemeierea unei asocieri în participațiune în scopul exploatării în comun a unui centru de afaceri realizat prin aportul părților asociate, determinat potrivit art. 3 din contract.

Cu privire la împărțirea rezultatelor financiare, instanța a reținut că prin art. 3.3 din contractul de asociere în participațiune, părțile au prevăzut că asociatul administrator este autorizat să administreze exploatarea Centrului de afaceri, urmând ca rezultatele financiare astfel realizate de asociație să fie împărțite de asociatul administrator între părțile asociate, după cum urmează:

- asociatul administrator primește lunar 57% din rezultatul financiar al asociației și suportă eventualele pierderi înregistrate de aceasta;

- asociatul participant primește lunar 43% din rezultatul financiar al asociației, dar nu mai puțin de 500.000 de euro pe an în 12 tranșe lunare egale și nu suportă eventualele pierderi înregistrate de aceasta. Minimul garantat de 500.000 euro pe an va fi renegociat din 5 în 5 ani, în funcție de profiturile realizate.

Pârâta a invocat în întâmpinare nulitatea clauzei în temeiul căreia reclamanta a solicitat plata redevențelor de 500.000 euro pe an, susținând caracterul leonin al acestei clauze.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 1513 C. civ., potrivit cărora este nul contractul prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor, fiind, de asemenea, nulă convenția prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulți asociați să fie scutiți de a participa la pierderi.

De asemenea, au fost reținute și prevederile art. 251 Codul comercial, din care rezultă că este de esența contractului de asociere în participațiune ca participanții la asociere să împartă atât beneficiile cât și pierderile asupra operațiunilor cu privire la care s-au asociat.

În speță, prin clauza contractuală inserată la art. 3.3, asociatul participant și-a asigurat neparticiparea la pierderi în mod expres, precum și în mod indirect prevăzând un profit minim garantat de 500.000 euro pe an, motiv pentru care instanța a apreciat că aceasta este o clauză leonină, considerată nulă de dispozițiile legale anterior evocate, astfel încât nu a mai avut-o în vedere.

Cu privire la capătul 1 din cerere, s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ., reținându-se întrunirea elementelor rezoluțiunii judiciare.

Cu privire la capetele 2 - 5 din cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata tranșelor lunare datorate de către aceasta în baza contractului, la plata cotelor lunare datorate până la data desființării contractului și la plata penalităților aferente, tribunalul le-a respins ca neîntemeiate, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ. potrivit cărora cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. În speță, s-a constatat că reclamanta nu a dovedit cuantumul sumelor ce i se datorează potrivit art. 3.3 din contract, în condițiile în care clauza contractuală prin care își asigura un profit minim garantat anual a fost constatată nulă absolut.

În ce privește capătul 6 din cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii facturilor nr. x/27.03.2014, y/15.07.2014 și 959/24.07.2014, aferente utilităților, taxelor și impozitelor locale, prima instanță a reținut că acestea au fost achitate înainte de punerea în întârziere a pârâtei și comunicarea cererii de chemare în judecată, conform dovezilor aflate la dosar - extrase de cont care atestă efectuarea plăților.

Cu privire la capătul 7 din cerere având ca obiect plata daunelor-interese ca urmare a încetării contractului de asociere în participațiune încheiat între părți, tribunalul l-a respins, având în vedere dispozițiile art. 6.3 din contract, conform cărora în situația desființării contractului pentru viitor, părțile pot solicita instanței acordarea de daune-interese echivalente cu prejudiciul ce le-a fost creat ca urmare a încetării contractului înainte de termen.

În acest sens, s-a constatat că dovada cuantumului prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a încetării înainte de termen a contractului de asociere îi revenea reclamantei, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., raportat la faptul că nu s-a luat în considerare profitul minim garantat de 500.000 euro pe an, în condițiile în care clauza contractuală a fost considerată nulă absolut de instanță.

În consecință, prima instanță a respins ca neîntemeiate și capetele de cerere accesorii având ca obiect plata penalităților de întârziere, respectiv actualizarea debitului principal și a penalităților cu indicele de inflație.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., în motivarea căruia a precizat că înțelege să conteste doar capetele de cerere 2, 3, 4, 5, 7, 8 și 9 din cererea de chemare în judecată.

În motivarea acestei decizii, instanța de recurs s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului de a invoca nulitatea clauzei leonine, aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 1513 C. civ. de la 1864 și cu privire la nulitatea clauzei cuprinse în art. 3.3 din contractul de asociere încheiat de părți, cu privire la care a reținut că nulitatea clauzei leonine poate fi invocată oricând, fiind imprescriptibilă, că dispozițiile art. 1513 C. civ. de la 1864 sunt aplicabile și contractului de asociere în participațiune, iar clauza cuprinsă la art. 3.3 din contractul de asociere încheiat de părți este nulă numai în partea referitoare la modalitatea convenită de părți în legătură cu împărțirea pierderilor.

Înalta Curte a constatat că în fazele procesuale anterioare, instanțele devolutive au extins în mod nelegal efectele nulității asupra clauzei prevăzute la art. 3.3 din contract, în totalitatea sa, cu toate că efectele nulității sunt doar parțiale, numai în ceea ce privește modalitatea convenită în legătură cu împărțirea pierderilor.

S-a mai constatat că dispoziția primei instanțe asupra desființării contractului de asociere în participațiune a intrat în puterea lucrului judecat deoarece intimata-pârâtă, în calitate de asociat administrator, în sarcina căreia s-a reținut neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale, a achiesat tacit la hotărârea primei instanțe, prin neexercitarea căii de atac a apelului.

Prin urmare, având în vedere că s-a reținut nulitatea parțială a clauzei prevăzute de art. 3.3 din contract, instanța de recurs a găsit întemeiate criticile prin care s-a susținut că instanțele devolutive în mod greșit au respins capetele de cerere nr. x și nr. 7, 8 și 9 dat fiind că efectele nulității sunt parțiale, iar nu totale, cu consecința extinderii nelegale a efectelor nulității și în privința prevederilor clauzei art. 3.3 din contract care nu au caracter leonin.

În ceea ce privește aspectele legate de modalitatea de soluționare a capătului de cerere accesoriu, privind obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, ca urmare a rezilierii contractului, instanța de casare a constatat că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de apel nu a observat că temeiul legal al cererii de acordare a despăgubirilor este dat de art. 6.3 din contract și nu de art. 3.3 din contract.

Astfel, s-a reținut că temeiul juridic al despăgubirilor ca efect al rezilierii contractului se regăsește în cuprinsul prevederilor art. 1021 C. civ. de la 1864 transpuse și în art. 6.3 din convenția părților, iar modalitatea de cuantificare este un aspect distinct de temeiul legal incident.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată, arătând că în rejudecare, instanța de apel urmează a stabili dacă pretențiile aferente capetelor de cerere nr. x țin de obligarea pârâtei la executarea unor obligații contractuale sau au natura unor daune-interese.

În acest sens, s-a reținut că art. 1021 C. civ. conferă părții reclamante două posibilități alternative la care poate recurge pentru situația în care cealaltă parte nu își execută obligațiile și anume, fie obligarea la executarea convenției, fie desființarea cu daune-interese, fără a fi posibilă cumularea celor două posibilități conferite de lege. De aceea, s-a pus în vedere instanței de apel, cu ocazia judecării, să stabilească natura pretențiilor solicitate și temeiul lor juridic.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2014.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că instanța de recurs s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului de a invoca nulitatea clauzei leonine, aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 1513 C. civ. de la 1864 și asupra nulității clauzei cuprinse în art. 3.3 din contractul de asociere încheiat de părți. Instanța de apel a procedat în continuare la analizarea celorlalte critici prin raportare la dezlegărilor obligatorii, conform art. 501 C. proc. civ.

S-a reținut că reclamanta a criticat soluția primei instanțe de respingere a capetelor de cerere 2-5, susținându-se în esență că întreaga motivare bazată pe clauza leonină cuprinsă la art. 3.3 din contractul părților, este eronată. Astfel, s-au analizat pretențiile apelantei-reclamante solicitate prin capetele de cerere 2-5 prin raportare la partea din clauza 3.3 valabilă.

Instanța de apel a constatat că pretențiile constând în cotele lunare solicitate de reclamantă conform art. 3.3 din contract calculate până la data de 31 iulie 2014 (capătul 2 de cerere) și ulterior până la data desființării contractului de asociere în participațiune (capătul 3 de cerere), precum și penalitățile aferente acestor cote lunare calculate conform art. 4.3 lit. h) din contract până la data de 12 august 2014 (capătul 4 de cerere) și în continuare până la data efectivă a plății cotelor, solicitate prin capetele de cerere 2 și 3 (capătul 5 de cerere) au natura unor obligații contractuale solicitate a fi îndeplinite până la desființarea contractului, în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., raportat la art. 3.3 din contractul părților.

Totodată, s-a reținut că până la momentul desființării contractului, reclamanta are dreptul să solicite obligarea pârâtei la executarea obligațiilor asumate, iar ulterior desființării contractului, are dreptul să solicite daune-interese pentru prejudiciile cauzate ca urmare a desființării acestuia înainte de ajungerea lui la termen.

Prin capetele de cerere 2 și 3 apelanta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata tranșelor lunare minime la care aceasta s-a obligat conform art. 3.3 din contractul de asociere încheiat de părți, respectiv venitul minim garantat de 500.000 euro/an, până la momentul desființării contractului.

În acest sens, instanța de apel a reținut că această sumă se cuvine asociatului participant, respectiv apelanta-reclamantă, numai în situația în care asocierea obține un profit, indiferent de valoarea acesteia, căci numai în această situație participarea la profit este cea convenită de părți, iar clauza 3.3 rămasă în vigoare produce efecte. În ipoteza în care asocierea nu obține profit, atunci ambele părți suportă pierderile, nefiind aplicabilă partea din clauza 3.3 potrivit căreia apelanta-reclamantă nu suporta eventualele pierderi ale asocierii, aceasta fiind constatată nulă absolut, apreciindu-se de asemenea că nu este în discuție plata niciunei sume minime garantate către apelanta-reclamantă.

Din expertiza contabilă efectuată în apel a rezultat că asocierea nu a obținut profit, iar raportat la aceste concluzii, instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 3.3 din contractul de asociere nu-și produc efectele, nefiind aplicabile în ipoteza în care nu s-a obținut profit de către asociere, iar pretențiile solicitate de apelanta-reclamantă prin capetele de cerere 2 și 3 sunt nefondate, intimata-pârâtă neputând fi obligată la plata sumei minime garantate prevăzute de art. 3.3 din contract.

Având în vedere că au fost găsite neîntemeiate pretențiile apelantei-reclamante solicitate prin capetele de cerere 2 și 3, instanța de apel a constatat că sunt nefondate și pretențiile accesorii solicitate prin capetele de cerere 4 și 5, respectiv penalitățile de întârziere aferente cotelor lunare garantate, penalități calculate conform art. 4.3 lit. h) din contract.

Referitor la capătul 7 de cerere, s-a reținut că dispozițiile art. 6.3 prevăd dreptul de a se solicita daune-interese în caz de desființare a contractului din culpa uneia dintre părți, însă prin această clauză contractuală părțile nu au evaluat anticipat valoarea prejudiciului în caz de reziliere a contractului, ci au redat doar dispozițiile legale cuprinse în art. 1020 - 1021 C. civ.. Instanța de apel a concluzionat că intimata-pârâtă, prin agrearea clauzei 6.3, nu a achiesat la cuantumul daunelor-interese solicitate de apelanta-reclamantă prin capătul 7 de cerere.

S-a mai subliniat că din cuprinsul contractului încheiat de părți nu rezultă că venitul minim garantat de 500.000 euro/an, prevăzut la art. 3.3, ar fi fost avut în vedere de părți și pentru evaluarea daunelor-interese în cazul rezilierii contractului din culpa intimatei-pârâte. Astfel, prin art. 6.3 din contract părțile nu au evaluat despăgubirile în cazul rezilierii, iar dispozițiile speciale cuprinse în art. 3.3 reglementează împărțirea rezultatelor financiare ale asocierii, fiind de strictă interpretare și neaplicabile în evaluarea acestor daune-interese.

Prin urmare, atâta timp cât părțile nu au înțeles să evalueze anticipat daunele-interese în cazul rezilierii contractului, instanța de apel a reținut că reclamanta avea obligația de a face dovada prejudiciul solicitat prin capătul 7 de cerere, conform art. 1169 C. civ. și art. 249 C. proc. civ.

În ceea ce privește solicitarea unei oferte de închiriere primită doar pentru unul din cele trei imobile aportate, instanța a constatat că nu conține nicio informație cu privire la chiria ce ar fi putut fi achitată de respectiva societate D. S.R.L. Referitor la lipsa de folosință, s-a apreciat că aceasta a fost invocată de apelantă cu titlu general, până la momentul lunii august 2027, deși imobilele i-au fost restituite la data de 18 decembrie 2015, iar de la data rezilierii contractului și până la restituirea imobilelor nu s-a făcut dovada cuantumului acestei lipse de folosință.

Cu privire la capătul 8 de cerere, prin care apelanta-reclamantă a solicitat actualizarea cu indicele de inflație a debitului principal și a penalităților, instanța de apel a reținut că acesta are un caracter accesoriu și, în consecință, față de soluția dată celorlalte capete de cerere, a constatat că și acesta este nefondat.

Referitor la capătul 9 de cerere, s-a menționat că deși apelul vizează și soluția pronunțată de tribunal cu privire la acesta, nu au fost formulate critici concrete sub acest aspect.

Privitor la nulitatea parțială a clauzei de la art. 3.3 și la cota minimă de venit garantat din contractul de asociere nr. x/03.08.20107, s-a arătat că instanța de apel nu a ținut seama de problemele de drept dezlegate de instanța supremă, prin decizia nr. 1535/2017, obligatorii pentru instanța care judecă fondul, în sensul că extinde nulitatea parțială a clauzei și cu privire la venitul minim garantat de 500.000 euro/an, apreciind că acesta se cuvenea reclamantei numai în măsura în care asocierea ar fi obținut profit.

Eronat s-a reținut că acest venit se cuvine reclamantei numai în situația în care asocierea ar fi obținut profit, indiferent de valoarea acestuia, căci numai în această situație participarea la profit este cea convenită de părți, iar clauza de la art. 3.3 rămasă în vigoare nu produce efecte.

Venitul minim garantat de 500.000 euro/an se cuvine indiferent de obținerea sau nu a unui profit de către asociație, instanța supremă statuând că acesta "are menirea să acopere cel puțin în parte contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor."

Totodată, s-a învederat că raționamentul instanței de apel nu poate fi primit nici din perspectiva considerentelor primei instanțe, prin care s-a dispus rezilierea contractului de asociere, ca urmare a încălcării de către pârâtă a obligațiilor contractuale, iar concluziile reținute de expertul contabil nu au relevanță sub aspectul cotei minime garantate.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că nu pot fi primite considerentele instanței de apel, potrivit cărora în cauză nu prezintă relevanță scopul asocierii de a obține profit, motivat de studiul de fezabilitate, întrucât prin acest raționament se dă o altă interpretare contractului de asociere în participațiune, precum și scopului acestuia, cu nesocotirea dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864.

În mod implicit, s-a arătat că soluția de respingere a capetelor de cerere 2, 3, 4, 5 este neîntemeiată, întrucât rezilierea produce efecte pentru viitor, astfel că până la momentul constatării pe cale judiciară de către prima instanță, intimata-pârâtă este ținută de plata cotei minime stabilite contractual, la art. 3.3, și a penalităților de întârziere. După acest moment, recurenta-reclamantă apreciază că este îndreptățită la plata unor daune-interese, în raport cu art. 6.3 din contract.

Instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că art. 6.3 din contract dă posibilitatea societății reclamante de a solicita daune-interese în caz de desființare a contractului din culpa pârâtei, prin aceasta părțile neînțelegând să anticipeze valoarea prejudiciului cauzat prin rezilierea contractului.

Astfel, în opinia instanței de apel, intimata-pârâtă, prin agrearea clauzei de la art. 6.3, nu a fost stabilit cuantumul daunelor-interese solicitate de către reclamantă, existența și întinderea acestuia urmând a fi dovedit, conform art. 1169 C. civ.

Contrar celor reținute de instanța de apel, s-a învederat că există o strânsă legătură de cauzalitate între fapta culpabilă a intimatei-pârâte, constând în neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate, care au condus la rezilierea contractului și prejudiciul efectiv suferit de reclamantă derivat din lipsa vreunui beneficiu reprezentat de venitul minim garantat de 500.000 euro/an, astfel cum a fost stabilit în art. 3.3 din contract.

Totodată, deși s-a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a arătat norma de drept material încălcată sau greșit aplicată.

Încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ. nu constituie în sine un motiv de casare.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, având în vedere că instanța de apel a aplicat întocmai îndrumările instanței de recurs și a judecat în limitele casării dispuse.

În realitate, recurenta-reclamantă solicită o reanalizare a situației de fapt și de drept, chiar schimbarea dezlegării de drept date prin decizia de casare.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin răspunsul la întâmpinare, a solicitat respingerea excepției nulității recursului, întrucât au fost arătate normele de drept nesocotite, motivele de recurs fiind dezvoltate corespunzător.

De asemenea, sunt neîntemeiate argumentele intimatei-pârâte cu privire la solicitarea recurentei-reclamante de reanalizare a situației de fapt.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă au depus la dosar puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 11 februarie 2020.

Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, potrivit dispozițiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, criticile referitoare la stabilirea situației de fapt și interpretarea probatoriului, acestea reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1021, art. 1169 și art. 1513 C. civ. de la 1864, prin faptul că solicită obligarea asociatului la plata unei sume rezultate din executarea unui contract de asociere, cu titlu de beneficiu, în condițiile în care instanța de apel a stabilit că acest beneficiu nu există, precum și obligarea la plata unor daune-interese fără să probeze existența prejudiciului, cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Totodată, reclamanta a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de dezlegările problemelor de drept ale instanței de recurs, date prin decizia nr. 1535 din 24 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, încălcând astfel art. 501 alin. (1) C. proc. civ., critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analizând decizia de casare, se constată că instanța de recurs a stabilit că intră sub incidența regimului sancționator al efectelor nulității doar prevederile referitoare la modalitatea de repartizare a pierderilor, iar dispozițiile contractuale cuprinse în clauza 3.3. din contract prin care părțile au convenit modul de împărțire a beneficiilor scapă sancțiunii nulității, inclusiv în ceea ce privește suma minimă a beneficiului de 500.000 euro/an.

Prin urmare, în rejudecare, s-a hotărât ca instanța de apel să analizeze capetele de cerere 2-5, 7-9 prin raportare la partea din clauza 3.3 din contract rămasă valabilă.

Totodată, s-a pus în vedere instanței de apel să stabilească daca există sau nu un beneficiu al asocierii, iar dacă există să aplice partea din clauza 3.3. cu privire la împărțirea acestuia.

Prin decizia de casare s-a mai dispus în sarcina instanței de apel obligația de a stabili natura pretențiilor ce fac obiectul capătului de cerere privind obligarea la plata sumei de 500.000 pentru fiecare an, de la data rezilierii contractului și până la data la care ar fi trebuit sa înceteze prin ajungerea la termen.

Având în vedere dezlegările în drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, instanța de apel a procedat la examinarea pretențiilor reclamantei, prin raportare la partea din clauza 3.3 din contract rămasă valabilă.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a respectat întocmai îndrumările instanței de recurs. Astfel, pentru a răspunde aspectelor trasate de instanța de casare, s-a procedat la administrarea probei cu expertiza contabilă, solicitată de pârâtă, în vederea stabilirii existenței unui beneficiu și a întinderii prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a încetării anticipate a contractului. Expertiza a constatat că rezultatul asocierii a fost înregistrarea pierderilor.

Însă, recurenta-reclamantă afirmă că suma de 500.000 euro/an i se cuvine indiferent de existența sau nu a beneficiilor, deoarece această împrejurare ar fi fost reținută și de instanța de recurs.

Verificând decizia de casare, se constată că Înalta Curte a pus în vedere instanței de apel să analizeze capetele de cererea invocate de reclamantă în apel prin raportare la partea din clauza 3.3 din contract care vizează modalitatea de împărțire a beneficiilor, rămasă valabilă.

În consecință, se constată că instanța de casare nu s-a pronunțat asupra faptului că suma 500.000 euro/an s-ar cuveni reclamantei indiferent de existența sau nu a beneficiilor acest aspect urmând a fi stabilit de către instanța de apel, în rejudecare.

În decizia de casare, instanța de recurs a reținut că dispozițiile contractuale cuprinse în clauza art. 3.3, prin care părțile au convenit modul de împărțire a beneficiilor, scapă sancțiunii nulității instituite prin art. 1513 alin. (1) C. civ. de la 1864, incidente doar pentru situația în care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor.

Astfel, sub acest aspect, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 3.3 din contractul de asociere nu-și produc efectele, nefiind aplicabile în ipoteza în care nu s-a obținut profit din asociere, apreciindu-se că pretențiile solicitate de reclamantă prin capetele de cerere 2 și 3 sunt nefondate, pârâtă neputând fi obligată la plata sumei minime garantate prevăzute de art. 3.3 din contractul părților. În speță, în urma administrării probei cu expertiza contabilă, s-a constatat că nu s-a înregistrat niciun beneficiu rezultat din asociere, care să ducă la aplicarea art. 3.3 din contract cu privire la împărțirea câștigurilor.

În continuare, instanța de apel a procedat la analizarea capetelor de cerere 2-5, 7-9, având în vedere efectele nulității parțiale a clauzei 3.3 din contract, raportându-se la dezlegările date de instanța de recurs, în sensul stabilirii dacă pretențiile aferente acestor capete de cerere țin de obligarea pârâtei la executarea unor obligații contractuale sau au natura unor daune-interese, analiză efectuată prin raportare la prevederile art. 1021 C. civ.. Dispoziția instanței de recurs este în corelație cu considerentele referitoare la faptul că dispoziția primei instanțe privind desființarea contractului de asociere în participațiune a intrat în puterea lucrului judecat, prin neexercitarea căii de atac a apelului cu privire la modul de soluționare a acestui capăt de cerere.

În acest context, instanța de apel a stabilit natura pretențiilor solicitate, apreciind că acestea reprezintă daune-interese, cu consecința că dovedite, nefiind suficientă simpla raportare la suma minima garantată, condiție neîndeplinită în cauză.

În realitate, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, reclamanta S.C. A. S.A. solicită reanalizarea situației de fapt și de drept și chiar schimbarea dezlegării de drept date de prima instanță de recurs, în sensul aplicării unei alte soluții de drept, aflate în contradicție cu motivul de recurs invocat, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, în speță, criticile referitoare la soluționarea capetelor 2 și 3 din cerere sunt neîntemeiate raportat la interpretarea eronată dată nulității parțiale a art. 3.3 din contract. Cu privire la capetele 4 și 5 din cerere, s-a susținut că plata venitului minim garantat de 500.000 euro/an se cuvine societății reclamante indiferent de obținerea sau nu a unui profit de către asociere. Referitor la capătul 7 din cerere, s-a învederat că interpretarea instanței de apel este eronată, deoarece există o strânsă legătură de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei - constând în neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate - și prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă constând în lipsa unui beneficiu reprezentat de venitul minim garantat de 500.000 euro/an, astfel cum a fost stabilit în art. 3.3 din contract.

Sub acest aspect, se constată că recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Cu privire la criticarea modului de soluționare a acestor capete de cerere de către instanța de apel, Înalta Curte observă că invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este formală, având în vedere că nu a fost dezvoltat un raționament critic al hotărârii pronunțate în apel cu trimitere la textele de lege care ar fi fost încălcate sau aplicate în mod greșit cu ocazia soluționării apelului.

Prin urmare, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În final, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii apelului, cu respectarea indicațiilor date de către instanța de recurs, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1562/A din 3 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1562/A din 3 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2020.