ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 601/2016

Decizia nr. 601/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 8 februarie 2012, sub nr. x/2/2012, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. Ilfov, a solicitat anularea Hotărârii nr. 25886 din 18 iulie 2011 emisă de pârâtă și să se constate că îndeplinește condițiile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Prin sentința civilă nr. 3635 din 30 mai 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei A., a anulat Hotărârea nr. 25886 din 18 iulie 2011 emisă de pârâta B. Ilfov și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 și să-i acorde drepturile începând cu data de 1 iulie 2011, pentru perioada 1 octombrie 1940-28 februarie 1945.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că Hotărârea nr. 25886 din 18 iulie 2011, prin care pârâta a respins cererea reclamantei, este nemotivată sub aspectul neîndeplinirii persecuției etnice de către reclamantă.

Prima instanță a reținut că adeverința eliberată de Primăria localității unde s-a născut reclamanta, conform art. 4 alin. (1) din norma de aplicare a O.U.G. nr. 105/1999, precum și declarațiile martorelor date în fața unui notar public, conform art. 4 alin. (2) din aceeași normă reprezintă dovezi utile, pertinente și concludente pentru constatarea existenței persecuției etnice.

Cu privire la situația dacă reclamanta a fost persecutată etnic, instanța de fond a reținut că refugiul din localitatea de domiciliu ce a avut loc ca urmare a groazei născute de luptele la limita frontierei, în condițiile în care regimul hortist era ostil populației etnice române, reprezintă o persecuție pe motive etnice care a cauzat strămutarea reclamantei într-o altă localitate de domiciliu.

Împotriva sentinței civile nr.

3635 din 30 mai 2012, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta B. Ilfov

, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 4860 din 5 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a reținut existența unor neconcordanțe între declarațiile autentificate ale martorilor și actele oficiale depuse la dosar și, constatând necesitatea suplimentării probatoriului cauzei

, a dat îndrumări instanței de trimitere să revină cu adresă

la Arhivele Naționale - Serviciul Județean Cluj, cu indicarea datelor exacte de stare civilă ale părinților reclamantei (reclamanta având vârsta de 2 ani în anul 1940), în scopul obținerii de informații privind refugiul și perioada acestuia. De asemenea, să procedeze la audierea, în calitate de martori, a persoanelor care au semnat declarațiile notariale aflate la filele 26-27 din dosarul de fond (C. și D.), pentru aflarea unor date mai concrete, necesare dezlegării judicioase a pricinii.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 16 decembrie 2013, sub nr. x/2/2012*.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 2259 din 3 septembrie 2014, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. Ilfov, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că din analiza actelor dosarului rezultă că declarațiile autentificate ale martorilor nu sunt susținute de nici un act oficial emis de autoritățile competente, iar din conținutul acestora nu rezultă elemente clare pentru a determina cu exactitate, perioada refugiului reclamantei. De asemenea, Adeverința din 30 mai 2014 eliberată de Primăria com. Margău, nu oferă elemente suficiente pentru a fi dovedită persecuția etnică în cazul reclamantei, iar adresa din 3 iunie 2014 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Arhivele Statului, nu precizează că cele două localități se aflau pe teritoriul României și nu corespunde situației de fapt în vederea acordării regimului instaurat cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1941.

Împotriva sentinței civile nr. 2259 din 3 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în esență, pentru următoarele motive:

În primul ciclu procesual, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, admițându-i acțiunea, însă în recurs, instanța de control judiciar a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului administrat, cu îndrumarea ca instanța de fond să revină cu adresă la Arhivele Naționale - Serviciul Județean Cluj, cu indicarea datelor exacte de stare civilă ale părinților reclamantei, în scopul obținerii de informații privind refugiul și perioada acestuia și să procedeze la audierea, în calitate de martori a numitelor C. și D., persoanele care au semnat declarațiile notariale depuse de către reclamantă, la dosarul de fond.

În cel de-al doilea ciclu procesual, instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor instanței de recurs, în sensul că nu a înțeles să audieze martorii propuși, iar adresele emise către instituțiile de stat de către instanță sunt nerelevante sub aspectul informațiilor comunicate.

Având în vedere că din înscrisuri nu se poate stabili situația de fapt, iar înscrisurile pot fi suplinite cel puțin prin administrarea probei testimoniale, hotărârea pronunțată de instanța de fond în rejudecare, este dată cu aplicarea greșită a legii și a dispozițiilor instanței de recurs din primul ciclu procesual.

Intimata-pârâtă B. Ilfov nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția instanței de recurs;

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de trimitere, întrucât aceasta nu s-a conformat dispozițiilor date prin

Decizia nr. 4860 din 5 aprilie 2013,

pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de control judiciar, a reținut, în esență,

existența unor neconcordanțe între declarațiile autentificate ale martorilor și actele oficiale depuse la dosar

, aspect de natură a crea o îndoială asupra rigurozității raționamentului juridic dezvoltat de prima instanță, apreciind astfel că se impune

suplimentarea probatoriului administrat în

cauză.

Ca urmare, în rejudecare, instanța de fond a fost îndrumată să revină cu adresă către Arhivele Naționale - Serviciul Județean Cluj, cu indicarea datelor exacte de stare civilă ale părinților reclamantei (în scopul obținerii de informații privind refugiul și perioada acestuia) și să procedeze la audierea, în calitate de martori a numitelor C. și D., persoanele care au semnat declarațiile notariale depuse de către reclamantă, la dosarul de fond la filele

26-27

.

Necesitatea administrării probelor pentru

stabilirea situației de fapt și aplicarea corectă a legii

, era obligatorie pentru judecătorul fondului potrivit art. 315 C. proc. civ., care prevede că: „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs (...) asupra necesitații administrării unor

probe

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Înalta Curte constată că în rejudecare, instanța de primă jurisdicție nu s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare privind necesitatea suplimentării probatoriului administrat în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt și aplicării corecte a legii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, la termenul din 21 mai 2014, instanța de fond a pus în discuția părților probatoriul, în raport de considerentele deciziei de casare și, după deliberare, a dispus emiterea unor adrese către Primăria com. Margău și Arhivele Naționale - Serviciul Județean Cluj, apreciind că se impune depunerea la dosar a

declarațiilor notariale date pe proprie răspundere de către cele două persoane solicitate ca martori, din care să reiasă situația de fapt la care face referire reclamanta.

Totodată, în privința probei testimoniale cu doi martori, contrar îndrumărilor deciziei de casare, prima instanță a apreciat că nu este necesară prezența acestora pentru a da declarații în fața instanței.

Astfel, instanța de fond, fără a administra

probele

considerate obligatorii pentru soluționarea fondului litigiului, conform deciziei de casare, a soluționat litigiul considerând că ansamblul probator încuviințat la termenul din 21 mai 2014 și administrat la termenul din 3 septembrie 2014, este suficient pentru a crea convingerea instanței cu privire la soluția de respingere a acțiunii.

Or, tocmai în considerarea existenței unor neconcordanțe între declarațiile autentificate ale martorilor, care au un conținut standard și actele oficiale depuse la dosar, instanța de recurs a considerat că se impune suplimentarea probatoriului administrat în cauză, dând îndrumări în acest sens instanței de fond.

Cum în rejudecare, prima instanță a

încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ignorând îndrumările date prin decizia de casare referitoare la necesitatea suplimentării probatoriului administrat în cauză în modalitatea indicată de instanța de control judiciar, se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2), Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta A., casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, urmează ca prima instanță să se conformeze îndrumărilor date prin Decizia

nr. 4860 din 5 aprilie 2013,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, menținute prin prezenta decizie de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2259 din 3 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2016.