ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 715/2017

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2 din 8 februarie 2012, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Ilfov anularea Hotărârii nr. x din 18 iulie 2011 emisă de pârâtă și obligarea pârâtei de a emite o nouă hotărâre prin care să-i acorde reclamantei toate drepturile ce i se cuvin conform Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că Hotărârea nr. x din 18 iulie 2011 a fost data cu încălcarea prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, în sensul că, deși a demonstrat în mod indubitabil că ea și familia sa au fost nevoiți să se refugieze din calea regimului horthyst în perioada 1940 - 1944, pârâta a trecut cu ușurința peste aceste aspecte și a emis o hotărâre netemeinică și nelegală. În fapt, prin Hotărârea nr. 25886 din 18 iulie 2011, Casa Județeană de Pensii Ilfov i-a respins cererea depusă la data de 8 iunie 2011 în vederea acordării drepturilor ce i se cuvin conform prevederilor exprese din Legea nr. 189/2000 pe motivul că din înscrisurile anexate cererii nu rezultă că îndeplinește condițiile prevăzute de legiuitor la art. 1 lit c). A menționat reclamanta că, prin cererea înaintată Casei Județene de Pensii Ilfov a solicitat ca aceasta să emită o hotărâre prin care să-i acorde toate drepturile ce i se cuvin conform prevederilor art. 2 alin. (1) și art. 5 din Legea nr. 189/2000, întrucât reclamanta împreuna cu familia sa în perioada 1940 - 1944 au fost nevoiți să se refugieze din com. Margău, județul Cluj unde avea domiciliul stabil în comuna Frasinet - Răchitele ca urmare a persecuțiilor regimului hortist, aspect rezultat din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv declarațiile notariale date de către d-na B. și d-na C., care s-au aflat în aceeași situație și care au calitatea de refugiați și beneficiază de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată și completată, și care au declarat în mod expres în fața notarului că ele cunosc faptul că în timpul regimului horthyst reclamanta și familia sa au fost nevoiți să se refugieze, adeverința Primăriei comunei Margău, județul Cluj nr. x din data de 23 martie 2011 în care se menționează în mod expres că "între anii 1940 - 1944 localitățile Margău, Bociului, ..., au fost localitățile de frontieră" și prin urmare populația română din localitatea natală, respectiv familia reclamantei, a fost nevoită să se refugieze din calea acțiunilor criminale ale guvernanților hothyști. Prin întâmpinarea depusă de pârâta Casa Județeană de Pensii Ilfov s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, invocându-se prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000, art. 2 din Hotărârea nr. 127 din 14 februarie 2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice. S-a susținut că, la emiterea hotărârii contestate, Comisia a constatat că reclamanta A. a fost născută la data de 27 noiembrie 1938, după terminarea efectuării schimbului de populație, în jud. Cluj și nu a făcut dovada că a fost supusă schimbului de populație, fiind născut după efectuarea schimbului de populație. Prin Sentința nr. 3635 din 30 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2/2012 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Ilfov; a fost anulată Hotărârea nr. 25886 din 18 iulie 2011 emisă de pârâtă; a fost obligată pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000 art. 1 lit. c) și să-i acorde drepturile începând cu data de 1 iulie 2011 pentru perioada 1 octombrie 1940 - 28 februarie 1945. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Ilfov. Prin Decizia nr. 4860 din 5 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Ilfov, împotriva Sentinței civile nr. 3635 din 30 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; a fost casată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, constatându-se necesitatea suplimentării probatoriului administrat în cauză, în scopul stabilirii situației de fapt și aplicării corecte a legii. Ca urmare, la data de 16 decembrie 2013, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2012*. Prin Sentința nr. 2259 din data de 3 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2/2012* s-a respins acțiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Ilfov, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A.. Prin Decizia nr. 601 din 2 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 2259 din 3 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; a fost casată sentința recurată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, constatându-se că, în rejudecare, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ignorând îndrumările date prin decizia de casare referitoare la necesitatea suplimentării probatoriului administrat în cauză în modalitatea indicată de instanța de control judiciar. În al treilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2012**, la data de 6 iunie 2016.

Hotărârea recurată Prin Sentința nr. 3002 din 12 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, x/2/2012** s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Ilfov. A fost anulată Hotărârea nr. 25886 din 18 iulie 2011 emisă de Casa Județeană de Pensii Ilfov. A fost obligată pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000 conform prevederilor art. 1 lit. c) și să-i acorde drepturile prevăzute de această lege începând cu data de 1 iulie 2011, aferente perioadei de strămutare 15 octombrie 1940 - 15 februarie 1945. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.400 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție Curtea de Apel a constatat că, în susținerea cererii reclamanta a depus adeverința nr. x din 23 martie 2011 emisă de Primăria Comunei Margău, județul Cluj, două declarații notariale ale martorilor C. și B. precum și acte de stare civilă, iar pe parcursul procesului reclamanta a mai depus adeverințele nr. C/9142 și nr. C/9305 emise de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Cluj. Judecătorul fondului a mai constatat că, la solicitarea instanței, în cel de-al doilea ciclul procesual au fost comunicate relații de Primăria Comunei Margău, județul Cluj prin adresa nr. x din 30 mai 2014 și de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Cluj prin adresa nr. SJANCJ - 2834 - C - 2014, precum și faptul că instanța a procedat, în cel de-al treilea ciclu procesual la audierea martorei C. S-a reținut, astfel, din declarația martorei C. dată în fața instanței de judecată, precum și din cele două declarații notariale date de martorele C. și B., că în octombrie 1940, după ce Nordul Transilvaniei a fost preluat de Ungaria (în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940), reclamanta A. (împreună cu familia sa), care locuia în comuna Margău, satul Bociu, aflată în imediata apropiere a noii frontiere dintre România și Ungaria, a fost nevoită să-și părăsească localitatea de domiciliu și să se refugieze în localitatea Frăsinet, județul Cluj. Motivul declarat de martora C. în fața instanței de judecată a fost reprezentat "de frica ungurilor întrucât se auzea că aceștia fac rele iar localitatea noastră era chiar la frontieră". Tot din declarațiile martorelor C. și B. rezultă și că reclamanta și familia sa s-au întors în localitatea de domiciliu după câțiva ani "când s-a terminat cu ungurii", aproximativ în luna februarie 1945. De asemenea, instanța de fond a constatat că în adeverința nr. x din 23 martie 2011 eliberată de Primăria Margău, județul Cluj se menționează că această localitate, inclusiv satul Bociu, "au fost localități de frontieră, limita acesteia fiind între aceste sate care erau la România și localitatea Sâncrăiu, care era cedată Ungariei" și că "în aceste condiții locuitorii satelor mai sus amintite au fost obligați, din cauza luptelor la limita frontierei să se retragă în munți, în satele învecinate: Răchitele, Beliș, Calatele Pădure, Scrind Frăsinet, Bălcești, acolo unde locuitorii satelor de frontieră aveau rudenii sau cunoscuți, neexistând la Primăria Margău evidența persoanelor refugiate". Totodată, s-a reținut că în înscrisurile emise de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Cluj se menționează că această autoritate nu deține documente care să ateste refugiul de populație din localitatea Margău în localitatea Scrind Frăsinet în perioada 1941 - 1942 și că "în perioada Dictatului de la Viena cele două localități se aflau în România, iar eventualele deplasări de populație din cauza operațiunilor militare au avut loc după 23 august 1944". Curtea de apel a apreciat că mențiunile de mai sus din înscrisurile emise de Arhivele Naționale - Serviciul Județean Cluj nu conduc la concluzia nerealității declarațiilor martorelor C. și B. întrucât martorele invocă un refugiu al reclamantei dintr-o localitate aflată în România, însă în imediata vecinătate a graniței cu Ungaria, graniță stabilită în urma cedării Nordului Transilvaniei prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Or, acte oficiale s-au întocmit doar în situația unui schimb de populație între cele două state, nu și în situația ca cea de față în care refugiul s-a realizat între localități aflate în România. De altfel, acest refugiu de populație din satele localității Margău aflate la frontieră în alte localități mai îndepărtate este confirmată și de adeverința nr. x din 23 martie 2011 eliberată de Primăria Margău, al cărui conținut a fost redat mai sus, astfel că nu există motive întemeiate care să pună la îndoială veridicitatea declarațiilor martorelor C. și B.. Așadar, Curtea de apel a reținut că este dovedit refugiul reclamantei din localitatea de domiciliu - comuna Margău, sat Bociu - către localitatea Scrind Frăsinet, ce a avut loc în perioada octombrie 1940 - februarie 1945. În ceea ce privește condiția ca o astfel de persecuție să fie datorată unor motive etnice, instanța de fond a reținut că este îndeplinită în cauză având în vedere declarația martorei C. care a precizat instanței de judecată că reclamanta s-a refugiat "de frica ungurilor" și având în vedere că este de notorietate (fiind fapte atestate istoric) că trupele horthyste ce au controlat Nordul Transilvaniei după Dictatul de la Viena au săvârșit o serie de acte de masacrare a populației românești din zonă, având chiar elaborat un plan de maghiarizare a zonei respective, inclusiv prin intermediul unor structuri paramilitare. În fine, judecătorul fondului a constatat că în acest sens este și practica Comisiilor de aplicare a Legii nr. 189/2000 din alte județe (reclamanta depunând la dosarul cauzei decizii din Dolj, Olt și Sectorul 3 al Municipiului București) care au admis cererile unor persoane aflate în situații similare cu a reclamantei pentru refugiul din satele comunei Mărgău, inclusiv satul Bociu, în perioada 15 octombrie 1940 - 15 februarie 1945. Față de aceste considerente, Curtea de apel a reținut că reclamanta A. îndeplinea cerințele legale prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel că în mod nelegal, prin Hotărârea nr. 25886 din 18 iulie 2011, Casa Județeană de Pensii Ilfov a respins cererea reclamantei înregistrată sub nr. x din 8 iunie 2011.

Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Ilfov, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și, reținând cauza spre rejudecare, respingerea acțiunii formulată de reclamantă ca fiind netemeinică și nelegală. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, s-a susținut de către recurentă că hotărârea pronunțată de instanța de fond nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la acest aspect invocându-se prevederile art. 261 pct. 5 din același Cod cu privire la motivarea unei hotărâri judecătorești, precum și înscrisurile depuse la dosarul cauzei. S-a mai apreciat că hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-a susținut că, față de obiectul acțiunii, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 6 1 din Legea nr. 319/2002 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 referitoare la dovedirea cu acte a situațiilor expres prevăzute de lege. Cu privire la acest aspect, în raport de dispozițiile legale și de mențiunile din cuprinsul adeverinței nr. x din 23 martie 2011 eliberată de Primăria Mărgău, județ Cluj și al adeverinței nr. x din 30 mai 2014 eliberată de aceeași primărie, s-a considerat de către recurentă că reclamanta nu se încadrează în niciuna din situațiile menționate în acestea și nu poate beneficia de prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000 modificată și completată, din actele aflate la dosarul Comisiei, nerezultând că reclamanta face parte din cadrul persoanelor supuse schimbului de populație, în perioada 15 octombrie 1940 - 15 februarie 1945. În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

Apărările intimatei Intimata - reclamantă nu a formulat întâmpinare la recurs.

Considerentele și soluția Înaltei Curți Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea pârâtei intimate la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate. 5.1 Argumente relevante În fapt, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 25886 din 18 iulie 2011 emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Ilfov și obligarea pârâtei de a emite o nouă hotărâre prin care să-i acorde reclamantei toate drepturile ce i se cuvin conform Legii nr. 189/2000. Prin Hotărârea nr. 25886 din 18 iulie 2011 emisă de Casa Județeană de Pensii Ilfov a fost respinsă cererea reclamantei A. înregistrată sub nr. x din 8 iunie 2011 prin care a solicitat recunoașterea perioadei în care a fost strămutată în altă localitatea decât cea de domiciliu în temeiul art. 1 din Legea nr. 189/2000, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 lit. c) din această lege. Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu (art. 1 lit. c)). Prin Normele pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral. Atât din analiza textului ordonanței menționate, cât și din cea a normelor de aplicare a acesteia, rezultă cu claritate că legiuitorul nu a condiționat ca locul de refugiu să fie situat pe un anumit teritoriu. În toate situațiile în care își găsește aplicabilitatea acest act normativ problema esențială o reprezintă persecuția pe motive etnice și nu locul de/unde are loc refugierea. Nu poate fi primit nici motivul de recurs potrivit căruia dispozițiile ordonanței s-ar aplica doar persoanelor supuse schimbului de populație, în condițiile în care textul de lege nu face aceste nuanțări. Or, în cauză, prin întregul material probator administrat, respectiv declarațiile martorilor C. și B., reclamanta a făcut dovada că refugierea s-a datorat temerii familiei de a nu fi supuși unor persecuții etnice, aspect susținut și de adresa nr. x din 23 martie 2011 eliberată de Primăria Margău, prin care se atestă că localitatea era una de frontieră, ceea ce întărește concluzia că instanța fondului a făcut o justă interpretare a situației de fapt și a prevederilor legale aplicabile, pronunțând o soluție legală și temeinică. 5.2 Temeiul legal al soluției adoptate Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.