ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1711/2015
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1711/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 1711/2015
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 5434 din 11 martie 2013 emisă de B. Mureș și obligarea pârâtei la recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 pentru perioada august 1944-noiembrie 1944, cu toate consecințele ce derivă din aceasta.
Prin sentința civilă nr. 329 din 26 septembrie 2013 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Mureș, a anulat Hotărârea nr. 5434 din 11 martie 2013 emisă de pârâtă, a obligat-o să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000 pe perioada august 1944-octombrie 1944 și să-i acorde drepturile începând cu data de 01 aprilie 2013.
Împotriva sentinței civile nr. 329 din 26 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta B. Mureș.
În motivarea recursului se arată că în susținerea cererii reclamatul nu aduce ca probă nici un act oficial sau un alt document din care să rezulte într-adevăr faptul ca ar fi fost refugiată și că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000.
Reclamantul a anexat cererii doar acte neoficiale, respectiv declarații de martori care nu pot constitui dovezi ale persecuției etnice, din acestea nerezultând situația de persoană strămutată din cauza persecuțiilor etnice la care a fost supusă.
Recurenta mai susține că din actele depuse nu rezultă într-adevăr faptul că petentul ar fi fost refugiat și că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000, cu atât mai mult cu cât nici martorii nu pot face dovada că s-ar fi aflat în aceeași situație cu petentul.
Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Recurentul, a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
Din înscrisurile depuse la dosar, apar neconcordanțe între perioada refugiului reclamantului și motivul pentru care a fost refugiat, iar aceste documente oficiale nu dovedesc refugierea din localitatea Hădăreni, (localitate de domiciliu) în localitatea Ciuc, județul Alba și ulterior în localitatea Copand.
Simpla mutare a recurentului dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.
Înalta Curte apreciază că nu pot fi luate în considerare simplele declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația reclamantului, din spusele acestuia.
Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Așa fiind, cum recurentul-reclamant nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod greșit, instanța de fond, a admis acțiunea.
În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi admis, sentința atacată se va casa, iar acțiunea reclamantului va fi respinsă, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta B. Mureș împotriva sentinței civile nr. 329 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și rejudecând cauza respinge acțiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2015.