ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 341/2015

Decizia nr. 341/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 5374 din 28 iunie 2012 emisă de B. Mureș și obligarea pârâtei la emiterea unei hotărâri prin care să-i recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 august 1944 - 6 martie 1945.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că îndreptățirea la beneficiul recunoscut de Legea nr. 189/2000 a fost dovedită prin martori, probă care în mod nelegal nu a fost primită de pârâtă.

Pârâta B. Mureș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, arătând că partea reclamantă nu aduce ca probă niciun act oficial sau un alt document din care să rezulte într-adevăr faptul că ar fi fost refugiată și că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000.

Instanța a administrat în cauză proba cu înscrisuri și proba testimonială, fiind audiat în cauză martorul C.

La termenul de judecată din 14 iunie 2013, pentru motivele consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, instanța a respins excepția tardivității, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 342 din 4 octombrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. Mureș, a anulat Hotărârea nr. 5374 din data de 28 iunie 2011 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000 pe perioada 1 august 1944 - 6 martie 1945.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că prin Hotărârea nr. 5373 din 28 iunie 2012 B. Mureș a respins cererea formulată de partea reclamantă ca neîntemeiată, apreciind că aceasta nu a făcut dovada cu actele eliberate de organele în drept a calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000 completată și modificată prin Legea nr. 367/2001.

Instanța de fond a mai reținut că din actele anexate cererii, depuse la pârâtă, rezultă că partea reclamantă s-a născut în data de 11 februarie 1942 în com. Sânger, satul Chimitelnic din județul Mureș și că din declarația dată în fața instanței de către martorul C., care la rândul lui este beneficiar al Legii nr. 189/2000, rezultă că în perioada invocată de partea reclamantă, aceasta, copil fiind, împreună cu familia sa, a fost nevoită să își părăsească domiciliul din motive etnice, întorcându-se în localitatea de domiciliu în martie 1945.

Curtea a apreciat că nu poate primi apărarea pârâtei privind nedovedirea de către partea reclamantă, prin acte oficiale, a persecutării sale din motive etnice, din moment ce în lipsa unor acte, dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, permit părții interesate să facă dovada prin proba cu martori - probă ignorată de către pârâtă, cu toate că la dosarul cererii de acordare a drepturilor au fost depuse două declarații de martori.

Curtea a mai reținut că aspectele pentru care părții reclamante i s-a solicitat prezentarea de documente oficiale, reprezintă împrejurări de fapt care, de regulă, nu au o urmă scrisă: mutarea în sine rezultă din înscrisurile de la dosar, însă motivația schimbării domiciliului, faptul persecutării, poate fi dedusă în primul rând din declarația martorilor.

Față de cele de mai sus, instanța a admis contestația formulată de partea reclamantă și, în consecință, a anulat hotărârea atacată și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să i se recunoască părții reclamante calitatea de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000 modificată prin Legea nr. 367/2001, potrivit dispozițiilor art. 5 din O.G. nr. 105/1999.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta B. Mureș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că în susținerea cererii sale petenta nu a adus ca probă nici un act oficial sau un alt document din care să rezulte într-adevăr faptul ca ar fi fost refugiată și că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000.

Recurenta-pârâtă susține că petenta a anexat cererii formulate doar acte neoficiale, respectiv declarații de martori, care nu pot constitui dovezi ale persecuției etnice, din acestea nerezultând situația de persoană strămutată din cauza persecuțiilor etnice la care a fost supusă, în sensul prevăzut de Legea nr. 189/2000.

Recurenta subliniază că din actele depuse nu rezultă într-adevăr faptul că petenta ar fi fost refugiată și că acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000.

Având în vedere aceste considerente, Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000, modificată și completată prin O.U.G. nr. 242/2000, aprobată prin Legea nr. 367/2001, a analizat dosarul petentei și a constatat că aceasta ar fi plecat din localitatea Chimitelnic, până în localitatea Papiul Ilarian, ambele localități aflându-se pe teritoriul administrativ al României și nu în teritoriile cedate ca urmare a Dictatului de la Viena.

Apreciază recurenta că petenta nu putea fi supusă unei persecuții etnice pe teritoriul românesc, de către administrația română, fiind de asemenea de naționalitate română.

În acest sens comisia a respins cererea, considerând ca nu s-a făcut dovada că petenta s-a aflat în situația prevăzută de Legea nr. 189/2000.

Recurenta arată că instanța de fond, la pronunțarea sentinței, ar fi trebuit să țină cont nu numai de declarațiile martorilor, alții decât cei care au dat declarațiile anexate cererii depuse la B. Mureș, ci și de situația istorică reală din perioada respectivă.

În susținerea poziției sale, recurenta invocă practică a Înaltei Curți de Casație și Justiție (de ex. Decizia nr. 173/2004, Decizia nr. 485/2003, Decizia nr. 1724 din 29 martie 2012).

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă persoanelor care, în perioada precizată, din motive etnice, au suferit persecuții materializate sub forma refugiului, expulzării sau strămutării în altă localitate. Este, așadar, necesar ca părăsirea, de către persoana în cauză, a localității sale de domiciliu să fi fost consecința unor persecuții etnice suferite de aceasta.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cauză, se reține că în mod eronat prima instanță a stabilit că acțiunea reclamantei este întemeiată, în condițiile în care probele pe care și-a întemeiat soluția instanța de fond sunt neconcludente și chiar contradictorii.

Astfel, intimata-reclamantă a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată numai prin intermediul probei testimoniale, solicitând încuviințarea audierii martorului C.

Or, în cauză, din declarația

martorului C.

(fila 23 - dosar fond),

audiat nemijlocit de instanța de fond, nu rezultă care ar fi

faptele sau împrejurările ce ar reprezenta

persecuții etnice suferite de reclamantă și familia acesteia și care ar fi determinat

părăsirea de către aceștia a localității de domiciliu.

De altfel, însăși reclamanta, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, omite să precizeze în ce ar consta

persecuțiile etnice invocate drept cauză a refugiului

.

Simpla mutare a persoanei respective dintr-o localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Din Hotărârea nr. 30561 din 25 ianuarie 2012, prin care i s-au recunoscut martorului audiat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, rezultă că acesta a fost refugiat în perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 (fila 22 - dosar fond).

Martorul a declarat că o cunoaște pe reclamantă din copilărie și nu ține minte exact anul în care familia reclamantei a fost obligată să părăsească satul Chimitelnic, însă poate confirma că și familia reclamantei s-a aflat în refugiu până în anul 1945, luna martie.

Or, așa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar de către recurenta-pârâtă, reclamanta s-a născut la data de 11 februarie 1942 în com. Chimitelnic, județul Mureș, dată la care martorul audiat era deja refugiat împreună cu familia.

În concluziile scrise depuse la dosar, intimata-reclamantă învederează faptul că martorul audiat

C.

a relatat fapte cunoscute personal, acesta fiind chiar cumnatul petentei, fiind la rândul său refugiat în aceeași perioadă și pe același traseu.

De asemenea, în cuprinsul declarațiilor autentice ale numiților D. și E., anexate cererii inițiale formulate de petentă, se menționează faptul că aceștia o cunosc pe reclamantă și pe familia acesteia, despre care știu că s-au refugiat în cursul lunii august 1944 din sat Chimitelnic, com . Sînger, prin localitatea Papiu Ilarian, jud. Mureș, în localitatea Bărboși (fostă Săcal), județ Mureș și că s-au reîntors în localitatea natală în cursul lunii mai a anului 1945. Au precizat declaranții că au fost refugiați în aceeași perioadă, în aceeași localitate, împreună cu familiile acestora.

După examinarea probelor administrate în cauză și compararea conținutului acestora, Înalta Curte constată că declarația martorului audiat nemijlocit de către instanță nu este relevantă, existând neconcordanțe cu privire la perioada refugiului reclamantei, la motivul pentru care aceasta a părăsit localitatea de domiciliu, respectiv cu privire la localitatea în care s-a mutat.

Din probele administrate în cauză nu rezultă dovada existenței unei persecuții etnice la care ar fi fost supusă reclamanta și nici faptul că a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, sau că ar fi avut domiciliul în localitatea de refugiu în perioada de referință.

Așadar, înscrisurile și declarația martorului audiat, pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Cum nu s-a făcut dovada că refugiul reclamantei și al familiei sale ar fi fost consecința unor persecuții etnice exercitate asupra lor, nefiind întrunită condiția prevăzută de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o soluție total greșită, în lipsa unor probe referitoare la perioadă, localitate de refugiu și fără a lua în considerare faptul că martorul audiat este cumnatul reclamantei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că reclamanta nu a dovedit calitatea sa de persoană beneficiară a drepturilor reglementate de Legea nr. 189/2000 și constată că recursul pârâtei este fondat, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și al art. 20 din Legea nr. 554/2004, acesta va fi admis ca atare, cu consecința modificării hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. Mureș împotriva sentinței nr. 342 din 4 octombrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.