ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 253/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Tg.Mureș la data de 16 iunie 2011, reclamanta G.Z., a

solicitat anularea Hotărârii nr. 5285 din 27 aprilie 2011 a Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 189/2000 de pe lângă Casa Județeană de Pensii Mureș.

În motivarea cererii,

s-a arătat că reclamanta a solicitat stabilirea drepturilor sale în baza Legii nr.

189/2000, fiind refugiat etnic în urma Dictatului de la Viena din anul 1940, fapt care rezultă din declarația martorului dată în formă autentică.

În cauză au fost

depuse la dosar, Hotărârea nr. 5285 din 27 aprilie 2011 și actele care au stat

la baza emiterii sale.

Pârâta Casa Județeană

de Pensii Mureș, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

cererii.

Prin sentința nr.

232 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Tg.Mureș, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de către

reclamanta G.Z., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Mureș, a

anulat Hotărârea nr. 5285 din data de 27 aprilie 2011 emisă de Casa Județeană

de Pensii Mureș și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i

recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000

cu modificările ulterioare, pe perioada septembrie 1940 - martie 1945 și să-i

acorde aceste drepturi începând cu data de 01 martie 2011.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Hotărârea nr. 5285

din 27 aprilie 2011, Casa Județeană de Pensii Mureș a respins cererea formulată

de G.Z., ca neîntemeiată, apreciind că petenta nu a făcut dovada calității de

beneficiar al Legii nr. 189/2000 completată și modificată prin Legea nr. 367/2001.

A reținut

instanța de fond că din actele depuse la dosar rezultă că reclamanta a

locuit cu familia în comuna Bărboși, județul Mureș, iar din declarațiile

extrajudiciare date în formă autentică a martorilor, B.A. și D.L., rezultă că

din anul 1940, luna septembrie, până în anul 1945, reclamanta și familia sa au

fost obligați să-și părăsească locuința din motive etnice și să se mute din

satul Dîngău Mare, județul Cluj.

În acest context,

instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada

calității de persoană strămutată din motive entice, declarațiile

martorilor fiind în acest sens, astfel că aceasta se încadrează în prevederile art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, pentru modificarea Decretului-Lege nr. 118/1990,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, urmând să beneficieze de drepturile prevăzute

de acest act normativ.

de Casa Județeană de Pensii Mureș

Împotriva sentinței a

formulat recurs pârâta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C.

proc. civ.

În esență, recurenta

a arătat că intimata-reclamantă nu aduce ca probă nici un act oficial sau un

alt document din care să rezulte într-adevăr faptul că ar fi fost refugiată și

acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000,

în susținerea cererii fiind depuse doar acte neoficiale, respectiv

declarații de martori care nu pot constitui dovezi ale persecuției etnice.

Intimata-reclamantă

nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate

aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este fondat pentru următoarele considerente:

și de drept relevante.

Potrivit art. 1 lit.

c) din O.G.nr. 105/1999

privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice

,

cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ

beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut

de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau

strămutată în altă localitate.

De

asemenea,

potrivit

art. 6¹ din

O.G. nr. 105/1999

și art.

4

din Normele

pentru aplicarea

prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, d

ovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din

ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente și,

î

n lipsa acestor acte, prin

declarație cu martori.

Legea

instituie, așadar, regula potrivit căreia proba persecuției etnice se face cu

acte oficiale eliberate de organele competente și numai în lipsa acestor acte,

în mod subsidiar, situația în care s-a materializat persecuția poate fi

dovedită cu declarații de martori.

În

cauză, însă,

instanța

de fond a stabilit calitatea de refugiat a reclamantei și a acordat acesteia

drepturile prevăzute de lege, exclusiv în baza declarațiilor extrajudiciare ale

martorilor B.A. și D.L., fără ca, prin solicitarea de la Arhivele Naționale sau de la alte autorități competente a unor informații relevante să

încerce stabilirea cu claritate a împrejurărilor invocate de reclamantă în

susținerea acțiunii.

Este adevărat că

textul de lege anterior individualizat permite dovedirea calității de refugiat

în lipsa actelor oficiale, prin orice mijloc de probă, însă instanța de control

judiciar apreciază că declarațiile celor doi martori, neconfirmate în instanță

prin audierea nemijlocită a acestora, nu sunt suficiente pentru a clarifica

aspectele concrete și împrejurările în care reclamanta susține că s-a

refugiat în altă localitate din motive etnice.

Mai mult decât atât,

din declarațiile extrajudiciare ale celor doi martori B.A. și D.L. nu

rezultă că aceștia s-ar fi aflat în aceeași situație cu

intimata-reclamantă, câtă vreme nu s-a făcut dovada că sunt la rândul lor

beneficiari ai prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare.

Potrivit art. 129 alin.

(5) din C. proc.civ. care consacră principiul rolului activ al judecătorului,

acesta are îndatorirea de a stărui pentru clarificarea situației de fapt în

vederea stabilirii adevărului judiciar și aplicării corecte a legii.

Astfel, din

probatoriul sumar administrat, declarațiile extrajudiciare ale martorilor sunt

singurele probe pe care le-a avut în vedere instanța de fond, care nu se

coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Față de

prevederile art. 129

alin. (5) C. proc. civ., hotărând

în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul

cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanța de fond a

pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală

2.

t

emeiul legal al soluției instanței de

recurs,

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 312 alin. (5)

și art. 313 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9

C.

proc. civ.,

se va admite recursul și se va casa sentința cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, se va

dispune suplimentarea probatoriul, prin audierea nemijlocită a martorilor,

cărora li se va pune în vedere să facă dovada că s-au aflat în aceeași

situație cu cea a reclamantei, în vederea edificării cu privire la

situația de fapt și la motivul real al refugiului reclamantei

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Casa Județeană de Pensii Mureș împotriva Sentinței nr. 232 din

21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Tg.Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2013.