ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 253/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Tg.Mureș la data de 16 iunie 2011, reclamanta G.Z., a solicitat anularea Hotărârii nr. 5285 din 27 aprilie 2011 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 de pe lângă Casa Județeană de Pensii Mureș. În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a solicitat stabilirea drepturilor sale în baza Legii nr. 189/2000, fiind refugiat etnic în urma Dictatului de la Viena din anul 1940, fapt care rezultă din declarația martorului dată în formă autentică. În cauză au fost depuse la dosar, Hotărârea nr. 5285 din 27 aprilie 2011 și actele care au stat la baza emiterii sale.

Pârâta Casa Județeană de Pensii Mureș, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.

2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 232 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Tg.Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de către reclamanta G.Z., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Mureș, a anulat Hotărârea nr. 5285 din data de 27 aprilie 2011 emisă de Casa Județeană de Pensii Mureș și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, pe perioada septembrie 1940 - martie 1945 și să-i acorde aceste drepturi începând cu data de 01 martie 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Hotărârea nr. 5285 din 27 aprilie 2011, Casa Județeană de Pensii Mureș a respins cererea formulată de G.Z., ca neîntemeiată, apreciind că petenta nu a făcut dovada calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000 completată și modificată prin Legea nr. 367/2001.

A reținut instanța de fond că din actele depuse la dosar rezultă că reclamanta a locuit cu familia în comuna Bărboși, județul Mureș, iar din declarațiile extrajudiciare date în formă autentică a martorilor, B.A. și D.L., rezultă că din anul 1940, luna septembrie, până în anul 1945, reclamanta și familia sa au fost obligați să-și părăsească locuința din motive etnice și să se mute din satul Dîngău Mare, județul Cluj. În acest context, instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană strămutată din motive entice, declarațiile martorilor fiind în acest sens, astfel că aceasta se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, pentru modificarea Decretului-Lege nr. 118/1990, aprobată prin Legea nr. 189/2000, urmând să beneficieze de drepturile prevăzute de acest act normativ.

3. Recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Mureș Împotriva sentinței a formulat recurs pârâta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În esență, recurenta a arătat că intimata-reclamantă nu aduce ca probă nici un act oficial sau un alt document din care să rezulte într-adevăr faptul că ar fi fost refugiată și acest lucru s-ar fi datorat unor motive etnice, așa cum prevede Legea nr. 189/2000, în susținerea cererii fiind depuse doar acte neoficiale, respectiv declarații de martori care nu pot constitui dovezi ale persecuției etnice. Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. Argumente de fapt și de drept relevante. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G.nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice , cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. De asemenea, potrivit art. 6¹ din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, d ovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente și, î n lipsa acestor acte, prin declarație cu martori. Legea instituie, așadar, regula potrivit căreia proba persecuției etnice se face cu acte oficiale eliberate de organele competente și numai în lipsa acestor acte, în mod subsidiar, situația în care s-a materializat persecuția poate fi dovedită cu declarații de martori. În cauză, însă, instanța de fond a stabilit calitatea de refugiat a reclamantei și a acordat acesteia drepturile prevăzute de lege, exclusiv în baza declarațiilor extrajudiciare ale martorilor B.A. și D.L., fără ca, prin solicitarea de la Arhivele Naționale sau de la alte autorități competente a unor informații relevante să încerce stabilirea cu claritate a împrejurărilor invocate de reclamantă în susținerea acțiunii.

Este adevărat că textul de lege anterior individualizat permite dovedirea calității de refugiat în lipsa actelor oficiale, prin orice mijloc de probă, însă instanța de control judiciar apreciază că declarațiile celor doi martori, neconfirmate în instanță prin audierea nemijlocită a acestora, nu sunt suficiente pentru a clarifica aspectele concrete și împrejurările în care reclamanta susține că s-a refugiat în altă localitate din motive etnice. Mai mult decât atât, din declarațiile extrajudiciare ale celor doi martori B.A. și D.L. nu rezultă că aceștia s-ar fi aflat în aceeași situație cu intimata-reclamantă, câtă vreme nu s-a făcut dovada că sunt la rândul lor beneficiari ai prevederilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 129 alin. (5) din C. proc.civ. care consacră principiul rolului activ al judecătorului, acesta are îndatorirea de a stărui pentru clarificarea situației de fapt în vederea stabilirii adevărului judiciar și aplicării corecte a legii. Astfel, din probatoriul sumar administrat, declarațiile extrajudiciare ale martorilor sunt singurele probe pe care le-a avut în vedere instanța de fond, care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. Față de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală 2. t emeiul legal al soluției instanței de recurs, Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc.

civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul și se va casa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În rejudecare, se va dispune suplimentarea probatoriul, prin audierea nemijlocită a martorilor, cărora li se va pune în vedere să facă dovada că s-au aflat în aceeași situație cu cea a reclamantei, în vederea edificării cu privire la situația de fapt și la motivul real al refugiului reclamantei

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Mureș împotriva Sentinței nr. 232 din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Tg.Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2013.