ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 721/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul

Curții de Apel Târgu Mureș, la data de 02 noiembrie 2010, reclamantul

B.I. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Casa Județeană de Pensii

Mureș, anularea hotărârii din 29 noiembrie 2010 și obligarea pârâtei să emită o

nouă hotărâre prin care să-i recunoască calitatea de beneficiar a drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În cuprinsul

contestației, reclamantul a susținut că are calitatea de refugiat,

deoarece împreună cu mama sa, fiind persecutat de trupele hortiste din

localitatea G., județ Mureș, s-au refugiat în luna septembrie 1940 în

localitatea M.V., județ Cluj unde au locuit până în luna martie 1945, când s-au

întors în localitatea natală.

Pârâta Casa Județeană

de Pensii Mureș a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea contestației,

întrucât nu rezultă motivul persecuției etnice, cu atât mai mult cu cât ambele localității

se aflau la acea dată sub administrația autorităților române.

Prin sentința nr. 93 din

07 aprilie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de B.I., în contradictoriu

cu Casa Județeană de Pensii Mureș.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că prin hotărârea din 29

noiembrie 2010, Casa Județeană de Pensii Mureș a respins cererea formulată de petentul

B.I., apreciind că nu se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Prima instanță a

reținut că, potrivit recensământului din 1941, Studia C.T., Recensământul din

1941 Transilvania, Editura universitară C. 2002 ambele localități se aflau în perioada

menționată în teritoriul administrativ al României iar dispozițiile Legii nr. 189/2000

acordă drepturi doar persoanelor persecutate, în speță refugiate, din motive etnice.

A mai reținut instanța

că în lipsa unor alte probe care să se coroboreze cu declarațiile martorilor și

din care să rezulte fără echivoc că evacuarea a avut loc din motive etnice, refugierile

care, într-adevăr, au avut loc în zonă în perioada 1940 - 1945, s-au datorat stării

de război și liniei frontului și au vizat toți locuitorii din zonă fără deosebire

de etnie.

Indiscutabil că și persoanele

care s-au refugiat din localitatea de domiciliu datorită acestui eveniment au suferit

toate vicisitudinile situației de refugiat, însă legiuitorul, prin acest act normativ,

nu a înțeles să acorde daune compensatorii și acestor categorii de persoane.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul B.I., reiterând

motivele și argumentele invocate în fața instanței de fond, fără să încadreze în

drept criticile formulate.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente

în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. (1)

lit. c) din O.G. nr. 105/1999

privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de

la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice

, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestui act normativ beneficiază

persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții

etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din norma enunțată

rezultă că, pentru a beneficia de prevederile legii este necesar a se face dovada

refugierii proprii sau a părinților - în cazul copiilor, refugiere materializată

în varianta părăsirii domiciliului și dovada faptului că această părăsire este

rezultatul persecuțiilor exercitate în perioada menționată.

Prima instanță a stabilit

în mod corect că recurentul-reclamant B.I. nu a făcut dovada că refugiul din perioada

septembrie 1940 - martie 1945 a avut loc ca urmare a persecuțiilor de natură etnică

exercitate de autoritățile hortiste după cedarea Ardealului de Nord, neîncadrându-se

astfel în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

În probațiune, recurentul-reclamant

a depus declarația notarială a martorului P.S., de altfel, singura probă administrată

în cauză, în care se relevă, la modul generic, că reclamantul s-a refugiat din localitatea

G., județul Mureș, în comuna M.V. județul Cluj, în perioada 6 septembrie 1940 -

6 martie 1945, din motive etnice și din cauza persecuției, întorcându-se din refugiu

în 6 martie 1945 în localitatea G., județ Mureș, aceste aspecte fiind cunoscute

întrucât a fost refugiat în aceeași localitate.

Declarația martorului,

sumară de altfel, nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, din care să rezulte

fără echivoc că refugiul recurentului-reclamantului este consecința persecuțiilor

din motive etnice la care a fost supus, recurentul nefiind preocupat nici în calea

de atac să suplimenteze probatoriul cu înscrisuri, în condițiile permise de

art. 305 C. proc. civ.

În concluzie, în acord

cu judecătorul fondului, instanța de recurs constată că refugiul recurentului-reclamant

din localitatea de domiciliu nu a fost consecința unor persecuții etnice, neavând

așadar ca temei criterii de natură etnică, ci protejarea acestuia de înaintarea

frontului spre localitatea de domiciliu.

Prin urmare, raportat

la cele rezultate din acte, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat

o soluție temeinică și legală, simpla mutare dintr-o localitate în alta,

nesusținută de dovezi privind existența unor acte de persecuție etnică, nu

poate fi considerată refugiu în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999.

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței atacate, potrivit art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 sau art. 304

1

C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.I. împotriva sentinței nr. 93 din 07 aprilie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie

2012.