ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4814/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4814/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

la data de 21 septembrie 2012, reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând:

- anularea în parte a

încheierii nr. 103 din 3 septembrie 2011 a Curții de Conturi, în ceea ce privește

pct. 6, 7, 8 și 10;

- anularea în parte a

măsurilor dispuse prin decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012 a Curții de Conturi, respectiv

a măsurilor dispuse la pct. II 14, II 16, II 17 și II 19.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin încheierea nr. 103 din 3 septembrie 2011, Curtea de

Conturi a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei nr. 6/V

din 09 iulie 2012, în opinia sa, în mod neîntemeiat pentru următoarele argumente:

Referitor la abaterea

de la pct. II 14 din decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012, reclamantul a arătat că

nu se putea reține ca plată nejustificată suma de 7.126 RON reprezentând plăți aferente

executării silite și actualizarea cu rata inflației a sumei din sentința civilă

nr. 2871/2009, cât timp s-a făcut în temeiul unui titlu executoriu, creditorul obligației

procedând direct la executarea silită, iar M.F.P., care a fost parte în litigiu,

nu și-a îndeplinit propria obligație, primordială, de a asigura fondurile necesare

plății.

Pe baza acestor argumente,

reclamantul a concluzionat că sunt incidente prevederile art. 254 alin. (2) C. muncii,

neputând fi atrasă răspunderea funcționarilor publici din cadrul instituției pentru

plata pe care o consideră legal făcută.

Referitor la abaterea

de la pct. II.16, amenda judiciară a fost aplicată ministrului P.P., în calitatea

de reprezentant legal al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, iar

nu în calitate de persoană fizică. Prin urmare, Curtea de Conturi ar fi trebuit

să socotească cheltuiala ca fiind legată strict de activitatea instituției, nereferindu-se

la o amendă datorată pentru nerespectarea prevederilor legale.

Corelativ, măsura dispusă

este neîntemeiată întrucât aceste tipuri de cheltuieli sunt legate în mod indisolubil

de activitatea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și de calitatea

procesuală a acestuia în litigiile aflate pe rolul instanțelor, reclamantul invocând

prevederile art. 254 alin. (2) C. muncii.

Referitor la abaterea

de la pct. II.17 nu sunt întrunite condițiile necesare cu privire la angajarea răspunderii

patrimoniale a salariaților Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

așa cum sunt prevăzute în art. 254 C. muncii. Litigiile în cauză au fost generate

de adoptarea și punerea în aplicare a unor acte normative care, ulterior, au fost,

fie declarate nelegale în contencios administrativ, fie declarate neconstituționale

de către Curtea Constituțională.

În cazul O.U.G. nr. 37/2009,

este culpa exclusivă a Guvernului României care a inițiat acest act normativ declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale.

Corelativ faptei reținute,

măsură este neîntemeiată și lipsită de raționament logico-juridic, cauzele care

au determinat cheltuielile fiind evidente, nemaiputând face obiectul altei analize,

iar sumele fiind plătite legal, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

În ceea ce privește abaterea

de la pct. II.19, subvențiile s-au acordat potrivit art. 1 alin. (2) din Ordinul

nr. 1169/2011, în limita bugetului aprobat pentru fiecare asociație în parte, în

conformitate cu reglementările legale în vigoare. Asociațiile beneficiare de subvenții

de la bugetul de stat, prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 funcționează

în baza O.G. nr. 26/2000, având personalitate juridică, iar subvențiile au fost

acordate în completarea exclusivă (per total) a veniturilor proprii ale asociațiilor,

pe bază de documente justificative, astfel încât ele nu reprezintă subvenții alocate

în plus. Asociația Nevăzătorilor din România este o persoană juridică de drept privat,

filialele sale având personalitate juridică, iar Asociația Națională nu deține fonduri

proprii. Sumele identificate în contul de execuție la sfârșitul anului în numele

Asociației Nevăzătorilor din România aparțin, de fapt, filialelor acesteia, fiind

fonduri private.

Prin întâmpinare, pârâta

Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Asociația Nevăzătorilor

din România a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului,

solicitând admiterea cererii de intervenție și, respectiv, admiterea cererii principale

în sensul anulării actelor administrative menționate în petitul acestei din urmă

cereri.

Prin încheierea din

15 februarie 2013, a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie,

pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii.

apel

Prin sentința nr. 1773

din 31 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi

a României și intervenienta Asociația Nevăzătorilor din România cât și cererea de

intervenție accesorie în favoarea reclamantului formulată de Asociația Nevăzătorilor

din România.

Pentru a pronunța acesta

soluție, prima instanță a reținut în considerente următoarele argumente:

Prin decizia nr. 6/V

din 09 iulie 2012, Curtea de Conturi a României - Departamentul V, în urma auditului

financiar asupra situațiilor financiare întocmite la data de 31 decembrie 2012 la

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a constatat o serie de abateri,

printre care cele de la pct. 14, 16, 17 și 19 din Decizie, care au fost contestate

în procedura administrativă de către reclamant. Măsurile dispuse la pct. II 14,

II 16, II 17, II 19 din Decizie au fost menținute prin încheierea nr. 103 din 3

septembrie 2012 a Curții de Conturi, prin care s-a soluționat contestația administrativă

formulată de reclamant.

susținerile reclamantului sunt nefondate, întrucât, în calitatea sa de debitor,

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale era dator să ia măsurile necesare

plății creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase irevocabile.

Executarea silită a acestor

creanțe a determinat, așa cum a reținut Curtea de Conturi, efectuarea unor plăți

suplimentare reprezentate de cheltuielile de executare și eventuala actualizare

a creanțelor.

Faptul că plățile au la

bază titluri executorii nu conferă caracter legal cheltuielilor generate de executarea

silită decât în raporturile dintre creditor și debitorul său.

Raportat la prevederile

art. 14 și 22 din Legea nr. 500/2002 și O.G. nr. 22/2002, constatările și măsurile

dispuse de Curtea de Conturi sunt legale și întemeiate, fiind necesară o analiză

asupra cauzelor care au determinat efectuarea plăților pe calea executării silite,

respectiv neluarea măsurilor pentru obținerea surselor de finanțare și plata benevolă

a acestor creanțe, dar și asupra posibilităților de contestare a executărilor silite,

neurmate conform cu legea.

Existența unei obligații

de asigurare a fondurilor în sarcina MFP, nu scutea Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale de îndeplinirea propriilor obligații, pe cale benevolă și

de luarea măsurilor necesare efectuării plăților, spre a nu se ajunge la executarea

silită care a determinat cheltuieli suplimentare puse în sarcina Ministerului

Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Cheltuielile cu executarea

silită pot constitui cheltuieli efectuate cu nerespectarea prevederilor Legii

nr. 500/2002 și ale O.G. nr. 22/2002, în condițiile în care persoanele abilitate

în cadrul instituției să ia măsuri pentru efectuarea plăților sau pentru contestarea

măsurilor de executare nelegale nu și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu.

nu se poate reține că plata amenzii judiciare aplicată ministrului sau a cheltuielilor

de judecată generate de litigiul referitor la aplicarea sancțiunii pentru neexecutarea

unei hotărâri judecătorești ar constitui cheltuială legată de activitatea instituției.

Potrivit art. 24 din Legea

nr. 554/2004, sarcina plății acestei amenzi revine conducătorului instituției, considerat

responsabil de neexecutarea la timp a hotărârii judecătorești.

Prin urmare, raportat

la prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora creditele

bugetare pot fi utilizate numai pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituției,

constatările și măsurile Curții de Conturi sunt legale plata amenzii judiciare,

cât și a cheltuielilor de judecată generate de neexecutarea unei hotărâri judecătorești

neconstituind cheltuieli legate de activitatea instituției și fiind generate de

nerespectarea unor prevederi nelegale.

În mod corect s-au dispus

verificări cu privire la cauzele și împrejurările care au determinat astfel de plăți,

precum și recuperarea sumelor de la persoanele vinovate. Celelalte apărări ale reclamantului

referitoare la inexistența culpei ministrului sau a ministerului reținută de instanța

care a aplicat sancțiunea constituie argumente care trebuiau opuse în litigiul privitor

la aplicarea sancțiunii și exced analizei legalității și temeiniciei măsurilor dispuse

de Curtea de Conturi.

argumentele reclamantului sunt nefondate, întrucât declararea ca neconstituțională

a O.U.G. nr. 37/2009 nu exclude de plano dispunerea măsurilor de analiză asupra

cauzelor și împrejurărilor care au determinat cheltuielile cu plata daunelor morale

sau a cheltuielilor de judecată în cauzele care au privit destituiri din funcție

dispuse în baza O.U.G. nr. 37/2009.

Curtea de Conturi, în

decizia sa, precum și în încheierea nr. 103/2012, a nuanțat împrejurările care au

determinat constatările și măsura dispusă, constatând că instanțele de judecată

au reținut încălcări ale prevederilor legale în privința modului în care s-a dispus

încetarea raporturilor de muncă ale persoanelor care au ocupat funcții de conducere

în unitățile deconcentrate, prin emiterea unor ordine necorelate, unele cu aplicare

retroactivă, etc.

Prin urmare, în opinia

curții de apel măsura dispusă de Curtea de Conturi corespunde aplicării art. 14

și art. 22 alin. (1) și art. 47 alin. (4) din Legea nr. 500/2002, precum și

art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, scopul analizei dispuse fiind acela de a

identifica în ce măsură acordarea daunelor s-a datorat nerespectării unor prevederi

legale, altele decât cele privind neconstituționalitatea O.U.G. nr. 37/2009.

criticile reclamantului și ale intervenientei sunt, de asemenea, nefondate, față

de prevederile legale care au stat la baza acordării subvențiilor, respectiv,

art. 98 din Legea nr. 448/2006, în forma în vigoare în anul 2011, art. 1 alin.

(2) din Anexa 1 la Ordinul MMFPS nr. 1169/2011 pentru aprobarea Metodologiei de

acordare a subvențiilor de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii,

Familiei și Protecției Sociale, organizațiilor prevăzute la art. 98 din Legea

nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Aceste prevederi legale

sunt explicite în sensul că subvențiile de care au beneficiat organizațiile neguvernamentale

menționate de lege se pot acorda exclusiv în completarea veniturilor proprii ale

acestor organizații și nu pot fi interpretate altfel decât în sensul că, din subvenții

pot fi acoperite cheltuielile de administrare, cheltuielile de personal și cheltuielile

pentru activități specifice de interes general ale organizațiilor ne guvernamentale

care nu pot fi acoperite din veniturile proprii ale acestor organizații.

Or, așa cum a stabilit

Curtea de Conturi, aceste organizații au realizat în anul 2011 venituri proprii

în sumă totală de 6.584.111 RON și au efectuat cheltuieli în sumă de 10.668.532

RON, iar față de diferența dintre venituri și cheltuieli care trebuia susținută

prin subvenție de 4.084.421 RON, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale a acordat subvenții de 5.098.464 RON, adică cu 1.014.043 RON mai mult decât

suma admisă de prevederile legale, această diferență trebuind regularizată la finele

anului, după depunerea conturilor de execuție de către organizații.

Acordarea subvențiilor

pe baza unor documente justificative care atestau efectuarea cheltuielilor pentru

care s-a solicitat subvenția nu înseamnă că este dovedită și imposibilitatea susținerii

acestor cheltuieli din veniturile proprii ale organizațiilor. În conformitate cu

prevederile legale citate, trebuie luat în calcul volumul total al veniturilor (cele

proprii și cele provenite din subvenții) pentru a se stabili subvenția care poate

fi acordată legal.

Împrejurarea că unele

dintre organizații, cum este și intervenienta, nu au un buget propriu de venituri

și cheltuieli, respectiv bugetele sunt cele ale filialelor, iar sumele identificate

în conturile de execuție la sfârșitul anului în numele organizației centrale aparțin

de fapt filialelor nu are nicio relevanță în aplicarea prevederilor legale citate.

Este fără sens afirmația

intervenientei potrivit căreia excedentul constatat constituie fonduri private și

nu ar trebui să ajungă la bugetul de stat, cât timp Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale a acordat o subvenție mai mare decât de cea permisă de cadrul

normativ aplicabil.

Prin urmare, ceea ce trebuie

recuperat de la entitățile care au beneficiat și trebuie virat la bugetul de stat

reprezintă subvenție acordată în plus și care se impune a fi restituită, în raport

de prevederile legale citate anterior.

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale

Împotriva sentinței curții

de apel a formulat recurs reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, invocând dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004,

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul a reluat integral

motivele de nelegalitate expuse în acțiunea judiciară și în contestația administrativă,

corespunzătoare celor patru măsuri atacate din Decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012

a Curții de Conturi. Sistematizând aspectele prezentate de recurent, Înalta Curte

reține că sentința fondului este criticată pentru următoarele motive:

3.1. Cu privire la măsura

II.14: nu s-a observat că plata s-a făcut în temeiul unui titlu executoriu reprezentat

de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în condițiile în care creditoarele

nu au făcut mai întâi demersuri pentru punerea în executare pe cale amiabilă; deși

Ministerul Finanțelor fusese obligat prin sentință să asigure resursele financiare

necesare punerii în executare, acesta a rămas în pasivitate; deși instanța face

referire la prevederile O.G. nr. 22/2002, nu ține seama de dispozițiile art. 1,

potrivit cărora obligațiile de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice

se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora.

3.2. Cu privire la măsura

II.16: amenda și cheltuielile de judecată în discuție reprezintă cheltuieli strict

legate de activitatea instituției, ele nefiind datorate de ministru, în calitate

de persoană fizică, ci de reprezentat legal al ministerului;

3.3. Cu privire la măsura

II.17: instanța nu a avut în vedere contextul pronunțării hotărârilor judecătorești

prin care a fost obligat la plata de daune morale și cheltuieli de judecată în favoarea

unor salariați din cadrul unităților subordonate/în coordonare, eliberați din funcție

în baza O.U.G. nr. 37/2009; s-a făcut abstracție de caracterul neconstituțional

al O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 și de culpa Guvernului României, responsabil

de situația creată; conduita ministerului a fost de conformare la prevederile legale

în vigoare la un moment dat, neavând posibilitatea să lase neaplicate prevederile

normative ale celor două ordonanțe de urgență;

3.4. Cu privire la măsura

II.19: abaterea imputată nu există, subvențiile fiind acordate exclusiv în completarea

veniturilor proprii ale beneficiarilor, conform art. 1 alin. (2) din Ordinul

nr. 1169/2011 al ministrului muncii, familiei și protecției sociale și art. 98 din

Legea nr. 448/2006; nu s-a înțeles că sumele identificate în contul de execuție

la sfârșitul anului în numele Asociației Nevăzătorilor din România aparțineau de

fapt filialelor acesteia, persoane juridice, fiind fonduri private.

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor recurentului, cât și sub toate aspectele, în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ., văzând că intimata nu a formulat întâmpinare,

Înalta Curte constată că recursul este parțial fondat, în limitele și pentru considerentele

următoare:

Instanța de contencios

administrativ a fost învestită în condițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și

art. 227 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice

Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități,

aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 a Curții de Conturi, cu o acțiune având ca obiect

anularea Încheierii nr. 103 din 3 septembrie 2012 și a Deciziei nr. 103 din 3

septembrie 2011 ale Curții de Conturi, în partea corespunzătoare abaterilor reținute

la pct. II.14, II.16, II.17 și II.19 din decizie și a măsurilor aferente acestora.

După cum rezultă din expunerea

rezumativă a considerentelor sentinței, curtea de apel a analizat punctual susținerile

părților cu privire la cele patru măsuri, ajungând la concluzia că nu există motive

pentru desființarea actelor administrative atacate.

Soluția curții de apel

reflectă interpretarea judicioasă a cadrului legal aplicabil la situația de fapt

(care nu a fost contestată), Înalta Curte însușindu-și argumentația în privința

măsurilor de la pct. II.14, II.16 și II.19.

Singura diferență de raționament

juridic în raport cu prima instanță vizează măsura de la pct. II 17, pentru că,

în optica Înaltei Curți nu poate fi acceptată abordarea rigidă, nediferențiată a

Curții de Conturi în privința situațiilor generate de aplicarea celor două ordonanțe

de urgență, nr. 37 și 105 din 2009, declarate neconstituționale.

Evaluând nemijlocit înscrisurile

administrate la judecata în primă instanță din perspectiva criticilor pe care le-a

formulat recurentul în legătură cu modul în care au fost valorizate în contextul

normativ aplicabil, Înalta Curte reține că măsura subsumată pct. II.17 din decizie

este nelegală.

În esență, Curtea de Conturi

a reproșat ministerului recurent că nu a luat măsurile necesare pentru recuperarea

de la persoanele responsabile a sumelor reprezentând plăți pentru „daune morale”

și cheltuieli de judecată (în total 45.543 RON) efectuate în favoarea unor persoane

eliberate din funcție ca efect al aplicării prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 privind

unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice (publicată în

M. Of. al României, partea I, nr. 264/22.04.2009) și O.U.G. nr. 105/2009 privind

unele măsuri în domeniul funcției publice (publicată în M. Of. al României, partea

I, nr. 668/06.10.2009).

Necontestat, plățile analizate

s-au făcut în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin

care instanțele de judecată au admis acțiunile formulate de persoanele eliberate

din funcție în temeiul ordonanțelor de urgență declarate neconstituționale prin

Deciziile nr. 1257 din 7 octombrie 2009, respectiv nr. 1629 din 3 decembrie 2009

ale Curții Constituționale, obligând, între altele, pe ministerul recurent la plata

unor despăgubiri pentru daunele morale suferite de funcționarii publici eliberați

din funcție, cât și a cheltuielilor de judecată aferente.

Este justă apărarea recurentului

că nu i se poate reține nicio culpă, câtă vreme în conduita sa a respectat principiul

legalității care guvernează activitatea administrației publice, conformându-se prevederilor

unor acte normative în vigoare, pentru emiterea cărora nu poate fi ținut responsabil.

Corelativ, recurentul

nu poate recupera de la prepușii săi sumele plătite în temeiul unor hotărâri judecătorești

executorii, pentru că lipsește unul din elementele esențiale ale răspunderii materiale,

și anume „vinovăția” [art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici].

Prin urmare, acest motiv

de recurs este fondat.

Referitor la măsura de

la pct. II.14 din decizie, prima instanță a reținut corect că plata unor cheltuieli

de executare silită și a actualizării cu rata inflației a sumelor stabilite prin

sentința civilă nr. 2871/2009, irevocabilă, s-a realizat nelegal din creditele bugetare

ale anului 2011, fără analiza cauzelor care au condus la plăți suplimentare. În

concret, peste suma datorată potrivit sentinței, recurentul a plătit suma de

7.126 RON (cu cele două componente menționate) pentru că nu a executat-o de bună

voie, deși fiind parte în procesul respectiv a cunoscut despre mersul procedurii.

Mai mult, la data de 2 iulie 2010, creditoarele au depus titlul la Direcția Legislația

Muncii și Contencios, adresându-se executorului judecătoresc abia ulterior, iar

executarea s-a realizat la 02 iunie 2011, prin poprire pe conturile ministerului.

Susținerile recurentului,

în sensul că procedeul creditoarelor a fost nelegal pentru că nu s-a încercat în

prealabil executarea „amiabilă” ori că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 1 din

O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice,

stabilite prin titluri executorii, sunt complet lipsite de consistență juridică.

De altfel, recurentul nu a formulat contestație la executare, singura cale prin

care și-ar fi putut valorifica apărările respective.

Nici faptul că prin titlul

executoriu se stabilise în sarcina MFP obligația de a asigura resursele financiare

necesare pentru plata indemnizațiilor pentru creșterea copilului, în litigiu, nu

poate exonera de răspundere pe recurent, câtă vreme nu a întreprins nici un demers

în sensul solicitării punerii la dispoziție a sumelor respective.

Cu alte cuvinte, la pasivitatea

MFP s-a adăugat pasivitatea recurentului MFPSPV, determinându-le pe creditoare să

apeleze la procedura de drept comun a executării silite prin poprire pe conturile

debitorului, cu consecința adăugării unor debite suplimentare (cu executarea silită

și actualizarea), imputabile recurentului.

Ca urmare, sunt nefondate

criticile referitoare la această măsură.

Referitor la măsura dispusă

la pct. II.16 din decizie, prima instanță a reținut corect că suma de 5.400 RON,

reprezentând amenda aplicată în condițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

ministrului, cât și cheltuielile de judecată aferente de 800 RON s-au înregistrat

nelegal în contabilitate în contul „Alte creanțe în legătură cu personalul”, fără

indicarea persoanei de la care urmau să fie recuperate.

Teoria dezvoltată de recurent

face abstracție de natura juridică a amenzii reglementată de textul de lege indicat,

care reprezintă o sancțiune aplicată conducătorului instituției culpabile pentru

neexecutarea hotărârii judecătorești, iar nu instituției publice în sine.

În condițiile în care

s-ar accepta suportarea amenzii din fonduri publice, pe lângă încălcarea dispozițiilor

art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ar fi lipsită de orice

efect coercitiv sancțiunea specifică reglementată de dispozițiile art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, nefiind realizată o funcție esențială a amenzii.

Prin urmare, și acest

motiv de recurs este nefondat.

Referitor la măsura de

la pct. II.19 din decizie, Înalta Curte observă că recurentul, deși a indicat corect

temeiurile în baza cărora se acordă subvențiile organizațiilor neguvernamentale

și nu a contestat calculele echipei de audit, a ajuns la o concluzie greșită.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor

cu handicap și art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 al ministrului muncii,

familiei și protecției sociale pentru aprobarea Metodologiei de acordare a subvențiilor

de la bugetul de stat prin bugetul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, organizațiilor respective li se alocă subvenții, „exclusiv în completarea

veniturilor proprii ale organizațiilor, pe întreaga durată a anului bugetar, conform

bugetului de venituri și cheltuieli aprobat”.

Necontestat, asociațiile

beneficiare au realizat în anul 2011 venituri proprii în sumă totală de 6.584.111

RON și au efectuat cheltuieli de 10.668.532 RON, rezultând a diferență de 4.084.421

RON care trebuia susținută prin subvenție. Cu toate acestea, recurentul a acordat

subvenții totalizând 5.098.464 RON, cu 1.014.043 RON mai mult decât permite legea,

așa încât și măsura analizată la acest punct este legală.

Împrejurarea că din analiza

conturilor de execuție ale Asociației Nevăzătorilor din România pe anii 2010 și

2011 rezultă că subvenția neutilizată este înscrisă eronat la partea de venituri

proprii, fiind preluată ca atare de la un an la altul, nu poate avea altă semnificație

decât că ministerul a avut o reprezentare greșită asupra sumelor respective, fiind

judicioasă observația auditorilor publici în sensul că pe parcursul anului bugetar

următor trebuia diminuată subvenția acordată cu sumele neutilizate de către asociație.

În fine, nici susținerea

potrivit căreia controlul a vizat și fondurile private (proprii) ale asociaților

nu poate avea vreo finalitate, câtă vreme era obligatorie identificarea veniturilor

și cheltuielilor, ca sumă totală, pentru a se putea stabili cuantumul subvențiilor

la care acestea aveau dreptul, potrivit prevederilor legale amintite anterior.

Concluzionând, pentru

toate considerentele ce preced, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

și al art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., se va admite recursul ministerului,

modificându-se în parte sentința, în sensul preconizat.

Totodată, având în vedere

soluția pronunțată, în temeiul art. 274 și 276 C. proc. civ., se va respinge cererea

recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată de 4 RON taxă judiciară de

timbru și 0,3 RON timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice împotriva

sentinței nr. 1773 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că admite în parte acțiunea reclamantului Ministerul Muncii,

Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

Anulează încheierea

nr. 103 din 3 septembrie 2012 și Decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012 emise de Curtea

de Conturi a României în ceea ce privește măsura cuprinsă la pct. II.17 din decizie.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Respinge cererea de acordare

a cheltuielilor de judecată formulată de recurent.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 decembrie 2014.