ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4814/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21 septembrie 2012, reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând: - anularea în parte a încheierii nr. 103 din 3 septembrie 2011 a Curții de Conturi, în ceea ce privește pct. 6, 7, 8 și 10; - anularea în parte a măsurilor dispuse prin decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012 a Curții de Conturi, respectiv a măsurilor dispuse la pct. II 14, II 16, II 17 și II 19. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin încheierea nr. 103 din 3 septembrie 2011, Curtea de Conturi a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei nr. 6/V din 09 iulie 2012, în opinia sa, în mod neîntemeiat pentru următoarele argumente: Referitor la abaterea de la pct. II 14 din decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012, reclamantul a arătat că nu se putea reține ca plată nejustificată suma de 7.126 RON reprezentând plăți aferente executării silite și actualizarea cu rata inflației a sumei din sentința civilă nr. 2871/2009, cât timp s-a făcut în temeiul unui titlu executoriu, creditorul obligației procedând direct la executarea silită, iar M.F.P., care a fost parte în litigiu,

nu și-a îndeplinit propria obligație, primordială, de a asigura fondurile necesare plății. Pe baza acestor argumente, reclamantul a concluzionat că sunt incidente prevederile art. 254 alin. (2) C. muncii, neputând fi atrasă răspunderea funcționarilor publici din cadrul instituției pentru plata pe care o consideră legal făcută. Referitor la abaterea de la pct. II.16, amenda judiciară a fost aplicată ministrului P.P., în calitatea de reprezentant legal al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, iar nu în calitate de persoană fizică. Prin urmare, Curtea de Conturi ar fi trebuit să socotească cheltuiala ca fiind legată strict de activitatea instituției, nereferindu-se la o amendă datorată pentru nerespectarea prevederilor legale.

Corelativ, măsura dispusă este neîntemeiată întrucât aceste tipuri de cheltuieli sunt legate în mod indisolubil de activitatea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și de calitatea procesuală a acestuia în litigiile aflate pe rolul instanțelor, reclamantul invocând prevederile art. 254 alin. (2) C. muncii. Referitor la abaterea de la pct. II.17 nu sunt întrunite condițiile necesare cu privire la angajarea răspunderii patrimoniale a salariaților Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, așa cum sunt prevăzute în art. 254 C. muncii. Litigiile în cauză au fost generate de adoptarea și punerea în aplicare a unor acte normative care, ulterior, au fost, fie declarate nelegale în contencios administrativ, fie declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională.

În cazul O.U.G. nr. 37/2009, este culpa exclusivă a Guvernului României care a inițiat acest act normativ declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale. Corelativ faptei reținute, măsură este neîntemeiată și lipsită de raționament logico-juridic, cauzele care au determinat cheltuielile fiind evidente, nemaiputând face obiectul altei analize, iar sumele fiind plătite legal, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În ceea ce privește abaterea de la pct. II.19, subvențiile s-au acordat potrivit art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011, în limita bugetului aprobat pentru fiecare asociație în parte, în conformitate cu reglementările legale în vigoare.

Asociațiile beneficiare de subvenții de la bugetul de stat, prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 funcționează în baza O.G. nr. 26/2000, având personalitate juridică, iar subvențiile au fost acordate în completarea exclusivă (per total) a veniturilor proprii ale asociațiilor, pe bază de documente justificative, astfel încât ele nu reprezintă subvenții alocate în plus. Asociația Nevăzătorilor din România este o persoană juridică de drept privat, filialele sale având personalitate juridică, iar Asociația Națională nu deține fonduri proprii. Sumele identificate în contul de execuție la sfârșitul anului în numele Asociației Nevăzătorilor din România aparțin, de fapt, filialelor acesteia, fiind fonduri private.

Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Asociația Nevăzătorilor din România a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului, solicitând admiterea cererii de intervenție și, respectiv, admiterea cererii principale în sensul anulării actelor administrative menționate în petitul acestei din urmă cereri. Prin încheierea din 15 februarie 2013, a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii.

2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 1773 din 31 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și intervenienta Asociația Nevăzătorilor din România cât și cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantului formulată de Asociația Nevăzătorilor din România.

Pentru a pronunța acesta soluție, prima instanță a reținut în considerente următoarele argumente: Prin decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012, Curtea de Conturi a României - Departamentul V, în urma auditului financiar asupra situațiilor financiare întocmite la data de 31 decembrie 2012 la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a constatat o serie de abateri, printre care cele de la pct. 14, 16, 17 și 19 din Decizie, care au fost contestate în procedura administrativă de către reclamant. Măsurile dispuse la pct. II 14, II 16, II 17, II 19 din Decizie au fost menținute prin încheierea nr. 103 din 3 septembrie 2012 a Curții de Conturi, prin care s-a soluționat contestația administrativă formulată de reclamant.

1. Referitor la pct. II.14, susținerile reclamantului sunt nefondate, întrucât, în calitatea sa de debitor, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale era dator să ia măsurile necesare plății creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase irevocabile. Executarea silită a acestor creanțe a determinat, așa cum a reținut Curtea de Conturi, efectuarea unor plăți suplimentare reprezentate de cheltuielile de executare și eventuala actualizare a creanțelor. Faptul că plățile au la bază titluri executorii nu conferă caracter legal cheltuielilor generate de executarea silită decât în raporturile dintre creditor și debitorul său. Raportat la prevederile art. 14 și 22 din Legea nr. 500/2002 și O.G.

nr. 22/2002, constatările și măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt legale și întemeiate, fiind necesară o analiză asupra cauzelor care au determinat efectuarea plăților pe calea executării silite, respectiv neluarea măsurilor pentru obținerea surselor de finanțare și plata benevolă a acestor creanțe, dar și asupra posibilităților de contestare a executărilor silite, neurmate conform cu legea. Existența unei obligații de asigurare a fondurilor în sarcina MFP, nu scutea Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale de îndeplinirea propriilor obligații, pe cale benevolă și de luarea măsurilor necesare efectuării plăților, spre a nu se ajunge la executarea silită care a determinat cheltuieli suplimentare puse în sarcina Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Cheltuielile cu executarea silită pot constitui cheltuieli efectuate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 500/2002 și ale O.G. nr. 22/2002, în condițiile în care persoanele abilitate în cadrul instituției să ia măsuri pentru efectuarea plăților sau pentru contestarea măsurilor de executare nelegale nu și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu. 2. Referitor la pct. II.16, nu se poate reține că plata amenzii judiciare aplicată ministrului sau a cheltuielilor de judecată generate de litigiul referitor la aplicarea sancțiunii pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești ar constitui cheltuială legată de activitatea instituției. Potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004, sarcina plății acestei amenzi revine conducătorului instituției, considerat responsabil de neexecutarea la timp a hotărârii judecătorești.

Prin urmare, raportat la prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora creditele bugetare pot fi utilizate numai pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituției, constatările și măsurile Curții de Conturi sunt legale plata amenzii judiciare, cât și a cheltuielilor de judecată generate de neexecutarea unei hotărâri judecătorești neconstituind cheltuieli legate de activitatea instituției și fiind generate de nerespectarea unor prevederi nelegale. În mod corect s-au dispus verificări cu privire la cauzele și împrejurările care au determinat astfel de plăți, precum și recuperarea sumelor de la persoanele vinovate. Celelalte apărări ale reclamantului referitoare la inexistența culpei ministrului sau a ministerului reținută de instanța care a aplicat sancțiunea constituie argumente care trebuiau opuse în litigiul privitor la aplicarea sancțiunii și exced analizei legalității și temeiniciei măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.

3. În privința pct. II.17, argumentele reclamantului sunt nefondate, întrucât declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009 nu exclude de plano dispunerea măsurilor de analiză asupra cauzelor și împrejurărilor care au determinat cheltuielile cu plata daunelor morale sau a cheltuielilor de judecată în cauzele care au privit destituiri din funcție dispuse în baza O.U.G. nr. 37/2009.

Curtea de Conturi, în decizia sa, precum și în încheierea nr. 103/2012, a nuanțat împrejurările care au determinat constatările și măsura dispusă, constatând că instanțele de judecată au reținut încălcări ale prevederilor legale în privința modului în care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă ale persoanelor care au ocupat funcții de conducere în unitățile deconcentrate, prin emiterea unor ordine necorelate, unele cu aplicare retroactivă, etc. Prin urmare, în opinia curții de apel măsura dispusă de Curtea de Conturi corespunde aplicării art. 14 și art. 22 alin. (1) și art. 47 alin. (4) din Legea nr. 500/2002, precum și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, scopul analizei dispuse fiind acela de a identifica în ce măsură acordarea daunelor s-a datorat nerespectării unor prevederi legale, altele decât cele privind neconstituționalitatea O.U.G.

nr. 37/2009. 4. Cât privește pct. II.19, criticile reclamantului și ale intervenientei sunt, de asemenea, nefondate, față de prevederile legale care au stat la baza acordării subvențiilor, respectiv, art. 98 din Legea nr. 448/2006, în forma în vigoare în anul 2011, art. 1 alin. (2) din Anexa 1 la Ordinul MMFPS nr. 1169/2011 pentru aprobarea Metodologiei de acordare a subvențiilor de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, organizațiilor prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Aceste prevederi legale sunt explicite în sensul că subvențiile de care au beneficiat organizațiile neguvernamentale menționate de lege se pot acorda exclusiv în completarea veniturilor proprii ale acestor organizații și nu pot fi interpretate altfel decât în sensul că, din subvenții pot fi acoperite cheltuielile de administrare, cheltuielile de personal și cheltuielile pentru activități specifice de interes general ale organizațiilor ne guvernamentale care nu pot fi acoperite din veniturile proprii ale acestor organizații.

Or, așa cum a stabilit Curtea de Conturi, aceste organizații au realizat în anul 2011 venituri proprii în sumă totală de 6.584.111 RON și au efectuat cheltuieli în sumă de 10.668.532 RON, iar față de diferența dintre venituri și cheltuieli care trebuia susținută prin subvenție de 4.084.421 RON, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a acordat subvenții de 5.098.464 RON, adică cu 1.014.043 RON mai mult decât suma admisă de prevederile legale, această diferență trebuind regularizată la finele anului, după depunerea conturilor de execuție de către organizații. Acordarea subvențiilor pe baza unor documente justificative care atestau efectuarea cheltuielilor pentru care s-a solicitat subvenția nu înseamnă că este dovedită și imposibilitatea susținerii acestor cheltuieli din veniturile proprii ale organizațiilor.

În conformitate cu prevederile legale citate, trebuie luat în calcul volumul total al veniturilor (cele proprii și cele provenite din subvenții) pentru a se stabili subvenția care poate fi acordată legal. Împrejurarea că unele dintre organizații, cum este și intervenienta, nu au un buget propriu de venituri și cheltuieli, respectiv bugetele sunt cele ale filialelor, iar sumele identificate în conturile de execuție la sfârșitul anului în numele organizației centrale aparțin de fapt filialelor nu are nicio relevanță în aplicarea prevederilor legale citate. Este fără sens afirmația intervenientei potrivit căreia excedentul constatat constituie fonduri private și nu ar trebui să ajungă la bugetul de stat, cât timp Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a acordat o subvenție mai mare decât de cea permisă de cadrul normativ aplicabil.

Prin urmare, ceea ce trebuie recuperat de la entitățile care au beneficiat și trebuie virat la bugetul de stat reprezintă subvenție acordată în plus și care se impune a fi restituită, în raport de prevederile legale citate anterior. 3. Recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale Împotriva sentinței curții de apel a formulat recurs reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, invocând dispozițiile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul a reluat integral motivele de nelegalitate expuse în acțiunea judiciară și în contestația administrativă, corespunzătoare celor patru măsuri atacate din Decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012 a Curții de Conturi.

Sistematizând aspectele prezentate de recurent, Înalta Curte reține că sentința fondului este criticată pentru următoarele motive: 3.1. Cu privire la măsura II.14: nu s-a observat că plata s-a făcut în temeiul unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în condițiile în care creditoarele nu au făcut mai întâi demersuri pentru punerea în executare pe cale amiabilă; deși Ministerul Finanțelor fusese obligat prin sentință să asigure resursele financiare necesare punerii în executare, acesta a rămas în pasivitate; deși instanța face referire la prevederile O.G. nr. 22/2002, nu ține seama de dispozițiile art. 1, potrivit cărora obligațiile de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora.

3.2. Cu privire la măsura II.16: amenda și cheltuielile de judecată în discuție reprezintă cheltuieli strict legate de activitatea instituției, ele nefiind datorate de ministru, în calitate de persoană fizică, ci de reprezentat legal al ministerului; 3.3. Cu privire la măsura II.17: instanța nu a avut în vedere contextul pronunțării hotărârilor judecătorești prin care a fost obligat la plata de daune morale și cheltuieli de judecată în favoarea unor salariați din cadrul unităților subordonate/în coordonare, eliberați din funcție în baza O.U.G. nr. 37/2009; s-a făcut abstracție de caracterul neconstituțional al O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 și de culpa Guvernului României, responsabil de situația creată; conduita ministerului a fost de conformare la prevederile legale în vigoare la un moment dat, neavând posibilitatea să lase neaplicate prevederile normative ale celor două ordonanțe de urgență; 3.4.

Cu privire la măsura II.19: abaterea imputată nu există, subvențiile fiind acordate exclusiv în completarea veniturilor proprii ale beneficiarilor, conform art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 al ministrului muncii, familiei și protecției sociale și art. 98 din Legea nr. 448/2006; nu s-a înțeles că sumele identificate în contul de execuție la sfârșitul anului în numele Asociației Nevăzătorilor din România aparțineau de fapt filialelor acesteia, persoane juridice, fiind fonduri private. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., văzând că intimata nu a formulat întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este parțial fondat, în limitele și pentru considerentele următoare: Instanța de contencios administrativ a fost învestită în condițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și art. 227 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 a Curții de Conturi, cu o acțiune având ca obiect anularea Încheierii nr. 103 din 3 septembrie 2012 și a Deciziei nr. 103 din 3 septembrie 2011 ale Curții de Conturi, în partea corespunzătoare abaterilor reținute la pct. II.14, II.16, II.17 și II.19 din decizie și a măsurilor aferente acestora.

După cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor sentinței, curtea de apel a analizat punctual susținerile părților cu privire la cele patru măsuri, ajungând la concluzia că nu există motive pentru desființarea actelor administrative atacate. Soluția curții de apel reflectă interpretarea judicioasă a cadrului legal aplicabil la situația de fapt (care nu a fost contestată), Înalta Curte însușindu-și argumentația în privința măsurilor de la pct. II.14, II.16 și II.19. Singura diferență de raționament juridic în raport cu prima instanță vizează măsura de la pct. II 17, pentru că, în optica Înaltei Curți nu poate fi acceptată abordarea rigidă, nediferențiată a Curții de Conturi în privința situațiilor generate de aplicarea celor două ordonanțe de urgență, nr. 37 și 105 din 2009, declarate neconstituționale.

Evaluând nemijlocit înscrisurile administrate la judecata în primă instanță din perspectiva criticilor pe care le-a formulat recurentul în legătură cu modul în care au fost valorizate în contextul normativ aplicabil, Înalta Curte reține că măsura subsumată pct. II.17 din decizie este nelegală. În esență, Curtea de Conturi a reproșat ministerului recurent că nu a luat măsurile necesare pentru recuperarea de la persoanele responsabile a sumelor reprezentând plăți pentru „daune morale” și cheltuieli de judecată (în total 45.543 RON) efectuate în favoarea unor persoane eliberate din funcție ca efect al aplicării prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice (publicată în M. Of.

al României, partea I, nr. 264/22.04.2009) și O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 668/06.10.2009). Necontestat, plățile analizate s-au făcut în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care instanțele de judecată au admis acțiunile formulate de persoanele eliberate din funcție în temeiul ordonanțelor de urgență declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1257 din 7 octombrie 2009, respectiv nr. 1629 din 3 decembrie 2009 ale Curții Constituționale, obligând, între altele, pe ministerul recurent la plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite de funcționarii publici eliberați din funcție, cât și a cheltuielilor de judecată aferente.

Este justă apărarea recurentului că nu i se poate reține nicio culpă, câtă vreme în conduita sa a respectat principiul legalității care guvernează activitatea administrației publice, conformându-se prevederilor unor acte normative în vigoare, pentru emiterea cărora nu poate fi ținut responsabil. Corelativ, recurentul nu poate recupera de la prepușii săi sumele plătite în temeiul unor hotărâri judecătorești executorii, pentru că lipsește unul din elementele esențiale ale răspunderii materiale, și anume „vinovăția” [art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici]. Prin urmare, acest motiv de recurs este fondat.

Referitor la măsura de la pct. II.14 din decizie, prima instanță a reținut corect că plata unor cheltuieli de executare silită și a actualizării cu rata inflației a sumelor stabilite prin sentința civilă nr. 2871/2009, irevocabilă, s-a realizat nelegal din creditele bugetare ale anului 2011, fără analiza cauzelor care au condus la plăți suplimentare. În concret, peste suma datorată potrivit sentinței, recurentul a plătit suma de 7.126 RON (cu cele două componente menționate) pentru că nu a executat-o de bună voie, deși fiind parte în procesul respectiv a cunoscut despre mersul procedurii. Mai mult, la data de 2 iulie 2010, creditoarele au depus titlul la Direcția Legislația Muncii și Contencios, adresându-se executorului judecătoresc abia ulterior, iar executarea s-a realizat la 02 iunie 2011, prin poprire pe conturile ministerului.

Susținerile recurentului, în sensul că procedeul creditoarelor a fost nelegal pentru că nu s-a încercat în prealabil executarea „amiabilă” ori că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, sunt complet lipsite de consistență juridică. De altfel, recurentul nu a formulat contestație la executare, singura cale prin care și-ar fi putut valorifica apărările respective. Nici faptul că prin titlul executoriu se stabilise în sarcina MFP obligația de a asigura resursele financiare necesare pentru plata indemnizațiilor pentru creșterea copilului, în litigiu, nu poate exonera de răspundere pe recurent, câtă vreme nu a întreprins nici un demers în sensul solicitării punerii la dispoziție a sumelor respective.

Cu alte cuvinte, la pasivitatea MFP s-a adăugat pasivitatea recurentului MFPSPV, determinându-le pe creditoare să apeleze la procedura de drept comun a executării silite prin poprire pe conturile debitorului, cu consecința adăugării unor debite suplimentare (cu executarea silită și actualizarea), imputabile recurentului. Ca urmare, sunt nefondate criticile referitoare la această măsură. Referitor la măsura dispusă la pct. II.16 din decizie, prima instanță a reținut corect că suma de 5.400 RON, reprezentând amenda aplicată în condițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ministrului, cât și cheltuielile de judecată aferente de 800 RON s-au înregistrat nelegal în contabilitate în contul „Alte creanțe în legătură cu personalul”, fără indicarea persoanei de la care urmau să fie recuperate.

Teoria dezvoltată de recurent face abstracție de natura juridică a amenzii reglementată de textul de lege indicat, care reprezintă o sancțiune aplicată conducătorului instituției culpabile pentru neexecutarea hotărârii judecătorești, iar nu instituției publice în sine. În condițiile în care s-ar accepta suportarea amenzii din fonduri publice, pe lângă încălcarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ar fi lipsită de orice efect coercitiv sancțiunea specifică reglementată de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nefiind realizată o funcție esențială a amenzii. Prin urmare, și acest motiv de recurs este nefondat. Referitor la măsura de la pct. II.19 din decizie, Înalta Curte observă că recurentul, deși a indicat corect temeiurile în baza cărora se acordă subvențiile organizațiilor neguvernamentale și nu a contestat calculele echipei de audit, a ajuns la o concluzie greșită.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 al ministrului muncii, familiei și protecției sociale pentru aprobarea Metodologiei de acordare a subvențiilor de la bugetul de stat prin bugetul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, organizațiilor respective li se alocă subvenții, „exclusiv în completarea veniturilor proprii ale organizațiilor, pe întreaga durată a anului bugetar, conform bugetului de venituri și cheltuieli aprobat”. Necontestat, asociațiile beneficiare au realizat în anul 2011 venituri proprii în sumă totală de 6.584.111 RON și au efectuat cheltuieli de 10.668.532 RON, rezultând a diferență de 4.084.421 RON care trebuia susținută prin subvenție.

Cu toate acestea, recurentul a acordat subvenții totalizând 5.098.464 RON, cu 1.014.043 RON mai mult decât permite legea, așa încât și măsura analizată la acest punct este legală. Împrejurarea că din analiza conturilor de execuție ale Asociației Nevăzătorilor din România pe anii 2010 și 2011 rezultă că subvenția neutilizată este înscrisă eronat la partea de venituri proprii, fiind preluată ca atare de la un an la altul, nu poate avea altă semnificație decât că ministerul a avut o reprezentare greșită asupra sumelor respective, fiind judicioasă observația auditorilor publici în sensul că pe parcursul anului bugetar următor trebuia diminuată subvenția acordată cu sumele neutilizate de către asociație.

În fine, nici susținerea potrivit căreia controlul a vizat și fondurile private (proprii) ale asociaților nu poate avea vreo finalitate, câtă vreme era obligatorie identificarea veniturilor și cheltuielilor, ca sumă totală, pentru a se putea stabili cuantumul subvențiilor la care acestea aveau dreptul, potrivit prevederilor legale amintite anterior. Concluzionând, pentru toate considerentele ce preced, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., se va admite recursul ministerului, modificându-se în parte sentința, în sensul preconizat. Totodată, având în vedere soluția pronunțată, în temeiul art. 274 și 276 C. proc. civ., se va respinge cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată de 4 RON taxă judiciară de timbru și 0,3 RON timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice împotriva sentinței nr. 1773 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că admite în parte acțiunea reclamantului Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice. Anulează încheierea nr. 103 din 3 septembrie 2012 și Decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012 emise de Curtea de Conturi a României în ceea ce privește măsura cuprinsă la pct. II.17 din decizie. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurent.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2014.