ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 237/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 24.03.2014, sub nr. x/2014, reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice (MMFPSV) a chemat în judecată pe pârâții Asociația Nevăzătorilor din România, Consiliul Național al Dizabilităților din România, Asociația Națională a Surzilor din România, Asociația Invalizilor de Război Nevăzători din România și Liga Națională a Organizațiilor cu Personal Handicap din Cooperativa Meșteșugărească, solicitând obligarea acestora la plata următoarelor sume de bani, respectiv 1.014.043 RON, Asociația Nevăzătorilor din România - pentru subvenția pentru anul 2011 în valoare de 739.559 RON și 16.793 RON foloase nerealizate; Consiliul Național al Dizabilităților din România pentru subvenția pentru anul 2011 în valoare de 113 RON și 5 RON foloase nerealizate; Asociația Națională a Surzilor din România - pentru subvenția pentru anul 2011, în valoare de 272.078 RON și 6.178 RON foloase nerealizate; Liga Națională a Organizațiilor cu Personal Handicap din Cooperativa Meșteșugărească - pentru subvenția pentru anul 2011 în valoare de 1.145 RON și 25 RON foloase nerealizate; Asociația Invalizilor de Război Nevăzători din România - pentru subvenția pentru anul 2011 în valoare de 1.148 RON și 25 RON foloase nerealizate.

De asemenea a solicitat ca suma de 1.014.043 RON să fie actualizată cu indicele de inflație și penalitățile de întârziere ce curg până la data plății efective.

Prin Sentința civilă nr. 1064/8.09.2014 Tribunalul București, secția a III-a civilă, și-a declinat competența și a înaintat cauza la secția de contencios administrativ fiscal a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ fiscal sub nr. x/2014, iar prin Sentința civilă nr. 1871/16.03.2015 s-a admis excepția necompetenței materiale și soluționarea cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 8.09.2015.

Prin Sentința nr. 3040 pronunțată în data de 17 noiembrie 2015, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale, funcționale, invocată din oficiu, a declinat competența în favoarea Tribunalului București - una din secțiile civile, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului și a dispus suspendarea judecății cauzei până la soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin Decizia nr. 391 din 16 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice (MMFPSPV), în contradictoriu cu pârâții Asociația Nevăzătorilor din România, Consiliul Național al Dizabilităților din România, Asociația Națională a Surzilor din România, Asociația Invalizilor de Război Nevăzători din România, Liga Națională a Organizațiilor cu Personal Handicap din Cooperativa Meșteșugărească în favoarea Tribunalul București, secția civilă, reținându-se, în esență, că acțiunea este un litigiu de drept comun, fiind formulată în temeiul art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată.

După pronunțarea regulatorului de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2014, care prin încheierea din 13.10.2016 a constatat că față de pârâta Liga Națională a Organizațiilor cu Personal Handicap reclamantul nu mai are nicio pretenție și a luat act de faptul că se renunță la judecata cauzei în contradictoriu cu această pârâtă.

La termenul din 13.10.2016, reclamantul a arătat că valoarea prejudiciului a rămas la 1.012.898 RON cu titlu de subvenție și 23.001 RON cu titlu de foloase necuvenite, pe care îl solicită de la Asociația Nevăzătorilor din România, Consiliul Național al Dizabilității din România, Asociația Națională a Surzilor din România, Asociația Invalizilor de Război Nevăzători din România, cu mențiune ca această sumă să fie actualizată cu indicele de inflație și penalități de întârziere.

Prin Sentința civilă nr. 380 din 16.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, instanța a admis acțiunea acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, și au fost obligați pârâții la plata următoarelor sume de bani, către reclamant: pârâtul Asociația Nevăzătorilor din România, la 739.559 RON subvenție care va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății și 16.793 RON foloase nerealizate; pârâtul Consiliul Național al Dizabilităților din România la 113 RON subvenție care va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății și 5 RON foloase nerealizate; pârâtul Asociația Națională a Surzilor din România la 272.078 RON cu titlu de subvenție care va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și la 6178 RON foloase nerealizate; pârâtul Asociația Invalizilor de Război Nevăzători din România la 1148 RON titlu de subvenție care va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și la 25 RON foloase nerealizate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Asociația Nevăzătorilor din România și Asociația Națională a Surzilor din România.

Prin Decizia civilă nr. 1061A/2017 din 21.11.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta pârâtă Asociația Nevăzătorilor din România, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta pârâtă Asociația Națională a Surzilor din România, a schimbat în parte sentința apelată, astfel: a respins cererea reclamantului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice în contradictoriu cu Asociația Națională a Surzilor din România, ca neîntemeiată. Totodată, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva Deciziei civile nr. 1061A/2017 din 21.11.2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale, precum și pârâta Asociația Nevăzătorilor din România au declarat fiecare recurs.

Recurentul-reclamant Ministerul Muncii și Justiției Sociale a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că instanța de fond a aplicat greșit legea în cauza dedusă judecății.

După expunerea cadrului procesual al litigiului, recurentul-reclamant a arătat că, așa cum a menționat și în întâmpinarea formulată la apelurile declarate de cei doi apelanți, instanța de fond în mod corect a avut în vedere faptul că reclamantul a contestat Decizia nr. 6/2012 - măsura 19 a Curții de Conturi și că Asociația Nevăzătorilor din România a formulat o cerere de intervenție în interesul Ministerului Muncii (care avea calitate de reclamantă).

A mai susținut că nu se poate reține argumentul apelantelor în sensul că organizațiile neguvernamentale nu au un buget propriu de venituri și cheltuieli, respectiv că bugetele sunt cele ale filialelor, iar sumele identificate în sumele de execuție la sfârșitul anului 2011, în numele organizației centrale aparțin de fapt filialelor și că aceleași concluzii au fost reținute și prin Sentința civilă nr. 1773/31.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

S-a arătat că, prin Ordinul ministrului muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice nr. 1169/2011, a fost aprobată Metodologia de acordare a subvențiilor de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, organizațiilor prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Potrivit art. 9 din Ordinul nr. 1169/2011, acordarea subvențiilor pentru cheltuieli de administrare se făcea lunar, iar pentru cheltuieli privind activitățile specifice de interes general se făcea pe măsura realizării lor pe bază de documente justificative, în luna următoare depunerii documentației de solicitare, în funcție de deschiderile de credite aprobate de ordonatorul principal de credite.

Documentația pentru solicitarea de subvenții se depunea până la data de 14 a lunii în curs, pentru luna precedentă. Sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată au fost calculate ca diferență dintre veniturile totale realizate (contul de execuție al instituțiilor publice-venituri la data de 31.12.2011) și cheltuielile efective totale (contul de execuție al instituțiilor publice-cheltuieli la data de 31.12.2011).

Astfel, în baza analizei conturilor de execuție prezentate de cele patru entități prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006, echipa de auditori a Curții de Conturi a stabilit debitele menționate în cererea de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a arătat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, susținând în acest sens că instanța recunoaște, dată fiind natura deciziei Curții de Conturi (care, prin măsurile ei, a vizat mai multe subiecte de drept) că se poate pune în discuție faptul că se ajunge la situația în care aceeași măsură este apreciată ca fiind legală în raport de anumite subiecte de drept și nelegală în raport de altele, fără a exista, eventual, argumente de fapt sau de drept consistente care să justifice diferența de soluție.

S-a susținut că instanța de apel, în mod nefondat, apreciază că Sentința civilă nr. 1773/31.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2012 nu își produce efecte față de apelanta Asociația Națională a Surzilor din România.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit Ordinului nr. 1169/2011, activitățile și cheltuielile pentru care se acordă subvenții organizațiilor prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 sunt reglementate în art. 4 și 5, din conținutul acestora reieșind că finanțarea acordată se referă inclusiv la salarii și, parțial, la cheltuielile cu utilități și activități specifice pentru filialele asociațiilor în cauză.

Faptul că în conturile asociațiilor centrale se aflau sume de bani ale filialelor nu modifică cu nimic obligația legală la acea vreme ca subvențiile să fie acordate în diferența față de bugetele proprii, sume constituite din cotizații ale membrilor, donații și sponsorizări, potrivit Ordonanței nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.

Recurentul-reclamant a susținut că, potrivit legii, asociația națională poate fi reprezentată prin filiale cu sau fără personalitate juridică, iar, conform Ordinului nr. 1169/2011, singurele distincții sunt făcute la valoarea subvenției acordată, diferențiat ca valoare între cele două nivele, iar ca metodologie de acordare a cheltuielilor, cea care primește și distribuie finanțarea este asociația de la nivel central. Astfel cele două nivele nu pot fi disociate, chiar dacă filiala are personalitate juridică.

Recurentul-reclamant a criticat dispozițiile instanței de apel prin care se constată că raportul de expertiză întocmit la dosar a stabilit că nu au fost virate către apelanta Asociația Națională a Surzilor din România subvenții mai mari decât sumele cuvenite, raportat la dispozițiile legale, la cheltuielile efectuate și la veniturile proprii.

A apreciat, totodată, că nu trebuia a fi însușite concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul A., atâta timp cât acesta nu dovedește contrariul celor stabilite de Curtea de Conturi și de considerentele pentru care Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2012, analizând decizia Curții de Conturi, au reținut că sumele pentru care s-a dispus recuperarea de la pârâți, reprezintă sume cu titlu de subvenții alocate acestora peste necesarul acoperirii cheltuielilor care nu au putut fi suportate din venituri proprii realizate în sensul prevederilor legale specifice în materie.

Recurentul-reclamant a criticat "motivarea Hotărârii nr. 380/16.03.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, cu privire la admiterea apelului formulat de apelanta Asociația Națională a Surzilor din România, ca fiind întemeiat, reținându-se că se face proba contrară celor reținute de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 6/2012, măsura nr. 19, în sensul că subvențiile nu au depășit cuantumul legal prevăzut de Legea nr. 448/2006" și Ordinul nr. 1169/2011, ci au fost în cuantum limitat la nivelul de completare a veniturilor proprii ale acestei asociații.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant Ministerul Muncii și Justiției Sociale a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, în sensul de a respinge apelul declarat de Asociația Națională a Surzilor din România, iar pe fond admiterea acțiunii formulată de MMJS în contradictoriu cu aceasta.

După redarea parcursului procesual al litigiului, recurenta-pârâtă Asociația Nevăzătorilor din România (ANNR) a arătat că decizia recurată este nelegală, sens în care se impune casarea acesteia în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la considerentele deciziei recurate și la Decizia nr. 4814/2014 a I. C. civ.J. (pag. 14 alin. (3) coroborat cu faptul că cererea reclamantului este întemeiată și soluționată pe prevederile plații nedatorate.

Astfel, s-a arătat că, deși nu există nicio dovadă că s-ar fi plătit/alocat vreun leu în plus la nivelul anului 2011 către ANNR, prin Sentința civilă nr. 1773/2013 a Curții de Apel București menținută prin Decizia nr. 4814/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a decis ca Măsura 19 din Decizia nr. 2/2012 a Curții de Conturi este legală, respingându-se acțiunea în anulare a acesteia formulată de MMFPSPV și cererea de intervenție accesorie a ANNR, ceea ce ar plasa ANNR sub puterea lucrului judecat și nu al autorității de lucru judecat, cum se reține în considerentele deciziei recurate, deoarece între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Or, prin Sentința civilă nr. 1773/2013 a Curții de Apel București s-a statuat ca acțiunea în anularea Măsurii 19 din Decizia nr. 2/2012 a Curții de Conturi a fost nefondata, nicăieri în aceasta Decizie nu s-a stabilit că ar fi existat o plata nedatorată făcută de minister către ANNR în timpul anului financiar 2011, motiv pentru care recurenta-pârâtă consideră că decizia recurată are la bază încălcarea prevederilor art. 431 C. proc. civ., obiectul prezentului dosar fiind pretenții fondate pe regimul juridic al plații nedatorate. Totodată, s-a arătat, la pronunțarea Sentinței nr. 1773/2013 nu s-a analizat faptul că prevederile art. 98 din Legea nr. 448/2006 nu conțineau nicio prevedere în sensul celor reținute de Curtea de Conturi, acest articol având în perioada de referință următorul conținut:

"Asociația Nevăzătorilor din România (...) pot primi, în condițiile legii, subvenții de la bugetul de stat prin bugetul Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, exclusiv în completarea veniturilor proprii."

Abia prin art. VIII din O.U.G. nr. 68 din 14 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 778/19.11.2012, art. 98 din Legea nr. 448/2006 a fost modificat radical, el având, începând cu anul 2012 un alt conținut, iar asupra acestei apărări esențiale nu exista nicio dezlegare nici în prezentul dosar și nici în cel în care s-a pronunțat Sentința nr. 1773/2013, decizia recurată fiind pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 (1) din C. civ.

Totodată, a arătat recurenta-pârâtă, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, prin respingerea apelului declarat de ANNR, nu au analizat îndeplinirea/neîndeplinirea condițiilor plății nedatorate și dacă cererea de chemare în judecată este admisibilă pe acest temei, deși pârâta a susținut încă de la depunerea întâmpinării la fond, dar și prin cererea de apel că nu ne aflăm în prezența unei plăți nedatorate, care să fie supusă restituirii, așa cum este reglementată de art. 1341 C. civ., temei de drept pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea.

În realitate, a arătat recurenta-pârâtă, așa cum susține și instanța supremă în Decizia nr. 4814/2014, pag. 14 alin. (3), eventuala sumă de restituit (dacă se stabilea în mod definitiv și irevocabil că ar fi existat o astfel de plată nedatorată făcută de minister către ANNR) trebuia recuperată pe parcursul anului bugetar următor, prin diminuarea subvenției acordate cu sumele neutilizate de către asociație în anii anteriori, și nu prin intermediul unei acțiuni bazată pe restituirea plății nedatorate, fapt care atestă că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale art. 431 C. proc. civ., art. 397 (1) teza finală și art. 9 din același cod, potrivit cu care părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a etapelor pe care l-ar parcurge.

Recurenta-pârâtă a susținut că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și în același context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Ca atare, deși dispozițiile legale sus-enunțate arată că instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor, instanța de fond a încălcat aceste dispoziții prin pronunțarea deciziei atacate în contradicție vădită cu art. 1341 C. civ., temei de drept al învestirii sale.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă Asociația Nevăzătorilor din România a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluționarea apelului declarat de Asociația Nevăzătorilor și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel potrivit art. 497 C. proc. civ.

La 23 martie 2018, reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale a transmis întâmpinare la recursul pârâtei Asociația Nevăzătorilor din România, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a precizat că este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

La 3 aprilie 2018, recurenta-pârâtă Asociația Nevăzătorilor din România, respectiv intimata-pârâtă Asociația Națională a Surzilor din România au depus fiecare, întâmpinări distincte la recursul reclamantului, prin care au solicitat, în sinteză, respingerea recursului ca nefondat. Față de petitul recursului raportat la art. 497 C. proc. civ., au solicitat a se constata că recursul este inadmisibil, în situația în care se solicită instanței supreme, urmare casării în parte a sentinței apelate, să respingă apelul declarat de ANSR.

De asemenea, au mai susținut că recursul este nemotivat, întrucât, deși recurentul-reclamant face referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în motivarea căii de atac acesta reia toate argumentele prezentate deja în fața instanței de fond și a instanței de apel fără a face referire în concret la acele aspecte care s-ar încadra în motivele de casare indicate. În continuare, a precizat că nu este de acord ca, în situația în care recursurile vor fi admise în principiu, acestea să fie soluționate de completul de filtru, prevăzut la art. 493 C. proc. civ., solicitând să se fixeze termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților.

La 8 iunie 2018, s-a înregistrat la dosar răspunsul recurentului-reclamant la întâmpinările formulate de recurenta-pârâtă Asociația Nevăzătorilor din România și intimata-pârâtă Asociația Națională a Surzilor din România, prin care au fost reiterate argumentele acestuia în vederea admiterii recursului pe care l-a formulat.

Recurenta-pârâtă Asociația Nevăzătorilor din România nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin încheierea din 20 septembrie 2018 dispunându-se comunicarea acestuia către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților, față de care, la data de 5.10.2018, recurenta-pârâtă Asociația Nevăzătorilor din România a depus punct de vedere susținând, în esență, că recursurile sunt admisibile; prin încheierea din 15 noiembrie 2018 au fost admise în principiu recursurile.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de recurenta-pârâtă Asociația Nevăzătorilor din România, respectiv intimata-pârâtă Asociația Națională a Surzilor din România, prin întâmpinările depuse la dosar, Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât urmează să analizeze recursul pe fondul cauzei, nefiind cazul aplicării sancțiunii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-reclamant Ministerul Muncii și Justiției Sociale se reține că au fost invocate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

Ipoteza avută în vedere de recurentul-reclamant în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează existența motivelor contradictorii în considerentele hotărârii, susținându-se din această perspectivă că, în mod greșit, apreciază instanța de apel în sensul că Sentința civilă nr. 1773/31.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2012 nu își produce efecte față de apelanta Asociația Națională a Surzilor din România.

Nu poate fi reținută motivarea contradictorie din perspectiva criticilor expuse de recurentul-reclamant, în condițiile în care instanța de apel, în considerarea art. 435 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia:

"Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora.", analizând în ce măsură se poate opune Asociației Naționale a Surzilor efectele de autoritate de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1773/31.05.2013, a reținut că între dezideratul existenței unor soluții unitare și principiul dreptului la apărare, acesta din urmă primează, întrucât reprezintă o garanție fundamentală a statului de drept.

Înalta Curte, în acord cu art. 435 alin. (1) C. proc. civ., reține că hotărârea instanței de contencios administrativ nu îi este opozabilă acestei pârâte, întrucât nu este permisă opunerea autorității de lucru judecat față de o persoană care nu a fost parte în procesul purtat între alte subiecte de drept și care nu a fost în măsură să se apere, o asemenea posibilitate semnificând o încălcare gravă a dreptului la apărare și a principiului legalității, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de apel.

Față de dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.", în mod corect, a reținut instanța de apel că Sentința civilă nr. 1773/2013, pronunțată de instanța de contencios administrativ, își poate produce efectele juridice doar față de recurentul-reclamant, respectiv pârâta Asociația Nevăzătorilor, pârâtei Asociația Națională a Surzilor i se poate opune această sentință doar ca un simplu mijloc de probă, împotriva căruia este admisibilă proba contrară.

Criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, însă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, hotărârea instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză, critici ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reține că, potrivit art. 337 C. proc. civ. "Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicție între părerile experților, instanța, din oficiu sau la cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze."

Așadar, lămurirea sau completarea raportului poate fi cerută de părți cel mai târziu la primul termen care urmează depunerii raportului de expertiză sub sancțiunea decăderii, or, astfel cum rezultă din lucrările dosarului, recurentul-reclamant nu a înțeles să formuleze obiecțiuni în termenul defipt de lege.

Se constată că, după depunerea expertizei în fața primei instanțe, reclamantul nu a formulat obiecțiuni prin care să invoce pretinsele neregularități expuse în motivele de recurs, astfel că față de recurent a operat sancțiunea decăderii din dreptul de a formula obiecțiuni împotriva expertizei, obiecțiuni care nu puteau fi susținute decât în fața instanței care a administrat proba, iar nu în fața instanței de recurs.

Pentru aceste motive, critica recurentului-reclamant în sensul că nu trebuia a fi însușite concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul A., atâta timp cât acesta nu dovedește contrariul celor stabilite de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 6/2012, măsura nr. 19 și de considerentele reținute de Curtea de Apel București în cuprinsul Sentinței civile nr. 1773/2013, pronunțate în Dosarul nr. x/2012, urmează a fi respinsă.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Se reține că, potrivit dispozițiilor art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 al Ministrului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, asociațiilor vizate de aceste reglementări li se alocă subvenții, "exclusiv în completarea veniturilor proprii ale organizațiilor, pe întreaga durată a anului bugetar, conform bugetului de venituri și cheltuieli aprobat".

Din această perspectivă precum și din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, în mod corect, a reținut instanța de apel că, față de raportul de expertiză contabilă administrat în cauză, pârâta Asociația Națională a Surzilor a făcut proba că nu a existat o plată nedatorată efectuată de minister către aceasta, în condițiile în care prin raport (de verificat în raport) s-a reținut că subvențiile nu au depășit cuantumul legal prevăzut de Legea nr. 448/2006 și de Ordinul nr. 1169/2011, ci au fost în cuantum limitat la nivelul de completare a veniturilor proprii ale acestei asociații, plățile fiind făcute cu temei legal.

Față de aceste argumente, în mod corect, a reținut instanța de prim control judiciar că cererea reclamantului nu este întemeiată în ceea ce o privește pe apelanta-pârâtă Asociația Națională a Surzilor.

Așadar, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză statuând în mod corect că față de această pârâtă nu sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu a fost demonstrată, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor de lege și principiilor de drept incidente în speță.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă Asociația Nevăzătorilor din România (ANNR) se reține că au fost indicate în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Critica potrivit căreia recurenta-pârâtă consideră că decizia recurată are la bază încălcarea prevederilor art. 431 C. proc. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticii recurentei-pârâte cu privire la noțiunea de autoritate de lucru judecat reținută în considerentele deciziei recurate, se cuvine a fi subliniat că această sintagmă a fost utilizată în concordanță cu textele C. proc. civ., precum și cu Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. care a operat unificarea terminologică, prin art. 14 alin. (2) dispunând înlocuirea sintagmei "putere de lucru judecat" cu sintagma "autoritate de lucru judecat" atât în noul cod, cât și în restul actelor normative, motiv pentru care în mod corect în cuprinsul deciziei a fost utilizată această noțiune.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Având în vedere aceste dispoziții legale, în mod corect, instanța de apel a reținut că, întrucât în dosarul în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 1773/2013, pârâta Asociația Nevăzătorilor a participat la dezbaterea contradictorie asupra legalității și temeiniciei deciziei emisă de Curtea de Conturi, exprimându-și poziția față de argumentele dezvoltate de reclamantul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și pârâta Curtea de Conturi (părțile din acea cauză) și dezvoltându-și și propriile apărări prin cererea de intervenție accesorie formulată, aceasta sentință i se impune în cauza prezenta ca fiind incontestabilă, consecință a autorității de lucru judecat.

Prin Sentința nr. 1773 din 31 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și intervenienta Asociația Nevăzătorilor din România cât și cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantului formulată de Asociația Nevăzătorilor din România.

Pentru a pronunța această sentință, cât privește pct. II.19 din Decizia nr. 6 a Curții de Conturi, s-a reținut că sunt nefondate criticile reclamantului și ale intervenientei, față de prevederile legale care au stat la baza acordării subvențiilor, respectiv, art. 98 din Legea nr. 448/2006, în forma în vigoare în anul 2011, art. 1 alin. (2) din Anexa 1 la OMMFPS nr. 1169/2011 pentru aprobarea Metodologiei de acordare a subvențiilor de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, organizațiilor prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Astfel, s-a reținut că, ceea ce trebuie recuperat de la entitățile care au beneficiat de subvenții și trebuie virat la bugetul de stat reprezintă subvenție acordată în plus și care se impune a fi restituită, în raport de prevederile legale citate anterior.

Sentința curții de apel a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 4814 din 12 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cum soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii formulate de reclamantul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și intervenienta Asociația Nevăzătorilor din România, cât și cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantului formulată de Asociația Nevăzătorilor din România, a avut la bază considerentele prin care instanța a constatat că ceea ce trebuie recuperat de la entitățile care au beneficiat de subvenții și trebuie virat la bugetul de stat reprezintă subvenție acordată în plus și care se impune a fi restituită, în raport de prevederile legale menționate, rezultă că aceste considerente au intrat în autoritatea lucrului judecat, întrucât sprijină și justifică soluția din dispozitiv.

În acest sens, pot fi evocate dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Instanța de prim control judiciar a reținut, în mod corect, în considerentele deciziei pronunțate, că Sentința civilă nr. 1773/2013 se impune apelantei Asociația Nevăzătorilor ca fiind incontestabilă, consecință a autorității de lucru judecat.

Și aceasta întrucât, instanța de contencios administrativ a statuat asupra argumentelor de temeinicie și legalitate invocate și în cauza pendinte de această apelantă, respectiv: împrejurarea că sumele au fost alocate de către reclamant pe bază de documente justificative, numai după ce se antama cheltuiala, faptul că sumele reținute de Curtea de Conturi ca fiind venituri proprii ale asociației au fost și sunt venituri ale filialelor care au personalitate juridică proprie și patrimoniu distinct.

Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârii judecătorești, efect care determină încheierea litigiului de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în fața instanței într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior.

Prin urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra chestiunii litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre, ci ea constituie o premisă demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nici nu o poate ignora.

Ceea ce s-a statuat prin Sentința nr. 1773 din 31 mai 2013, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4814 are, între părțile litigante, valoarea unei prezumții absolute de adevăr, care nu poate fi răsturnată ori repusă în discuție în cauza dedusă judecății.

În aceste condiții, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile de nelegalitate anterior evocate.

Critica recurentei-pârâte potrivit căreia, decizia recurată este pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 (1) din C. civ., susținându-se că s-a aplicat un text de lege care nu era în vigoare în anul 2011 și că asupra acestei apărări esențiale nu există nicio dezlegare nici în prezentul dosar și nici în cel în care s-a pronunțat Sentința nr. 1773/2013, urmează a fi respinsă, ca nefondată.

Și aceasta întrucât, așa cum rezultă din lucrările dosarului, în cauză au fost aplicate dispozițiile art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și ale art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 al ministrului muncii, familiei și protecției sociale pentru aprobarea Metodologiei de acordare a subvențiilor de la bugetul de stat prin bugetul MMFPS, astfel cum erau în vigoare în anul 2011, reținându-se că organizațiilor prevăzute de lege li se alocă subvenții, "exclusiv în completarea veniturilor proprii ale organizațiilor, pe întreaga durată a anului bugetar, conform bugetului de venituri și cheltuieli aprobat".

Instanța de apel a reținut, în mod corect, că, în ce privește temeiul legal pentru a putea dispune măsura regularizării și restituirii sumelor plătite în plus, nu era necesară o prevedere legală expresă în care să se stabilească posibilitatea regularizării la sfârșitul anului a subvențiilor plătite în plus, iar lipsa unei asemenea prevederi legale la momentul întocmirii deciziei Curții de Conturi în discuție nu are semnificația juridică a inexistenței unei asemenea posibilități, după cum introducerea unui text expres în acest sens prin modificarea adusă în 2012 art. 98 din Legea nr. 448/2006 nu semnifică faptul că această posibilitate a fost introdusă de abia prin această modificare intervenită în anul 2012.

Restituirea sumelor plătite în plus derivă în mod automat, implicit, din faptul că dispozițiile legale prevedeau alocarea subvențiilor numai în completarea veniturilor proprii, deci, în mod inevitabil juridic, sumele achitate în plus sunt supuse restituirii conform condițiilor generale și având în vedere că au fost plătite în afara temeiului legal reprezentat de Legea nr. 448/2006 și Ordinul nr. 1169/2011.

Trebuie menționat că, prin sentința pronunțată în contencios administrativ, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 și ale art. 98 din Legea nr. 448/2006, s-a statuat că au fost achitate subvenții mai mari decât era permis legal și care se impun a fi restituite, în raport de prevederile legale anterior arătate.

Totodată, în considerentele Deciziei nr. 4814/2014 pronunțată de instanța supremă în recursul formulat împotriva Sentinței nr. 1773/2013, s-a reținut la pag. 14 alin. (3) ca fiind judicioasă observația auditorilor publici în sensul că pe parcursul anului bugetar următor trebuia diminuată subvenția acordată cu sumele neutilizate de către asociație.

Astfel, în mod corect, instanța de apel a constatat ca prin sentința pronunțată în contencios administrativ s-a tranșat că a existat o plată nedatorată, care este supusă restituirii.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea unei hotărâri trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți. În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că decizia recurată este la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica recurentei-pârâte privind neanalizarea de către instanța de fond și de apel a instituției plății nedatorate se impune a fi respinsă, în condițiile în care, față de pârâta Asociația Nevăzătorilor s-a reținut că Sentința civilă nr. 1773/2013 (prin care s-a statuat că a existat o plată nedatorată, care este supusă restituirii) are autoritate de lucru judecat.

Susținerea recurentei-pârâte, în sensul că, în realitate, așa cum arată și instanța supremă, în Decizia nr. 4814/2014, pag. 14 alin. (3), eventuala sumă de restituit trebuia recuperată pe parcursul anului bugetar următor, prin diminuarea subvenției acordate cu sumele neutilizate de către asociație în anii anteriori, și nu prin intermediul unei acțiuni bazată pe restituirea plății nedatorate, nu corespunde celor statuate de instanța de recurs, în condițiile în care aceasta a reținut doar ca fiind judicioasă observația auditorilor publici în sensul că pe parcursul anului bugetar următor trebuia diminuată subvenția acordată cu sumele neutilizate de către asociație, astfel că urmează a fi înlăturate criticile recurentei-pârâte, în sensul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv ale art. 431 C. proc. civ., art. 397 (1) teza finală și art. 9 din același cod. (în fapt acestea sunt dispoziții de drept procesual, sens în care criticile evocate se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Critica potrivit căreia instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prin pronunțarea deciziei atacate în contradicție vădită cu art. 1341 C. civ., temei de drept al învestirii sale, nu poate fi primită, având în vedere că, așa cum a reținut și instanța de apel prin sentința pronunțată în contencios administrativ s-a tranșat că a existat o plată nedatorată, care este supusă restituirii, această chestiune reprezentând esența măsurii nr. 19 din Decizia nr. 6 a Curții de Conturi, iar instanța de apel prin decizia pronunțată a respectat limitele învestirii sale, în condițiile în care ministerul solicită în litigiul pendinte pe calea dreptului comun restituirea sumelor plătite în plus, invocând instituția plății nedatorate.

Prin hotărârea instanței de contencios administrativ, s-a statuat că, potrivit art. 98 din Legea nr. 448/2006, în forma în vigoare în anul 2011, art. 1 alin. (2) din Anexa 1 la OMMFPS nr. 1169/2011, subvențiile de care au beneficiat organizațiile neguvernamentale menționate de lege pot fi acordate exclusiv în completarea veniturilor proprii ale acestor organizații și nu pot fi interpretate altfel decât în sensul că, din subvenții pot fi acoperite cheltuielile de administrare, cheltuielile de personal și cheltuielile pentru activități specifice de interes general ale organizațiilor neguvernamentale care nu pot fi acoperite din veniturile proprii ale acestor organizații.

Or, așa cum a stabilit Curtea de Conturi, aceste organizații au realizat în anul 2011 venituri proprii în sumă totală de 6.584.111 RON și au efectuat cheltuieli în sumă de 10.668.532 RON, iar față de diferența dintre venituri și cheltuieli care trebuia susținută prin subvenție de 4.084.421 RON, MMFPS a acordat subvenții de 5.098.464 RON, adică cu 1.014.043 RON mai mult decât suma admisă de prevederile legale, această diferență trebuind regularizată la finele anului, după depunerea conturilor de execuție de către organizații.

Așa cum s-a reținut în hotărârea instanței de contencios administrativ, acordarea subvențiilor pe baza unor documente justificative care atestau efectuarea cheltuielilor pentru care s-a solicitat subvenția nu înseamnă că este dovedită și imposibilitatea susținerii acestor cheltuieli din veniturile proprii ale organizațiilor, iar în conformitate cu prevederile legale citate, trebuie luat în calcul volumul total al veniturilor (cele proprii și cele provenite din subvenții) pentru a se stabili subvenția care poate fi acordată legal.

În speță, ministerul a acordat o subvenție mai mare decât cea permisă de cadrul normativ aplicabil, astfel că subvenția acordată în plus și care se impune a fi restituită, trebuie recuperată de la entitățile care au beneficiat de aceasta.

Așa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanța de control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelanta-pârâtă, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei-pârâte, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate, sens în care și acest recurs, urmează a fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale și de pârâta Asociația Nevăzătorilor din România (ANNR) împotriva Deciziei civile nr. 1061A/2017 din 21 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Muncii și Justiției Sociale și de pârâta Asociația Nevăzătorilor din România (ANNR) împotriva Deciziei civile nr. 1061A/2017 din 21 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN