ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2708/2017

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe, prin Sentința nr. 8.265 din 10.12.2014, reclamantul Consiliul Național al Dizabilității din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități, obligarea acestora la plata sumei de 49.325 RON.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1524 din 28 mai 2015, a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând pârâta Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități din cadrul Autorități Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități să plătească reclamantului suma de 49.325 RON.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâtul Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a solicitat admiterea acestuia și casarea hotărârii atacate, arătând, în esență, faptul că în mod corect nu au fost decontate sumele în litigiu, context în care hotărârea primei instanțe este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material. În motivarea căii de atac, pârâta Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități a susținut că prima instanță a făcut o aplicare greșită a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, a H.G. nr. 50/2015, precum și a Ordinului nr. 1.590/24.04.2013, reiterând și faptul că nu are calitate procesuală, întrucât sumele refuzate spre decontare sunt aferente anului 2013, iar autoritatea s-a înființat în baza O.U.G. nr. 86 din 17.12.2014, organizarea, funcționarea și atribuțiile instituției fiind stabilite prin H.G. nr. 50/2015.

Apărarea intimatului-pârât Prin întâmpinare, intimatul-pârât Consiliul Național al Dizabilității din România a solicitat respingerea recursurilor exercitate în cauză.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 30 martie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens Încheierea de admitere în principiu din data de 25 mai 2017. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând recursurile declarate de cei doi pârâți Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare. În ceea ce privește recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, în mod greșit susține acest recurent că nu are calitate procesuală în cauză, argumentele sale sub acest aspect fiind corect înlăturate de către prima instanță. Așa cum a reținut și judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, odată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 50/2015, Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități funcționează în cadrul Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități, care, potrivit art. 1 din H.G. nr. 50/2015, este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice. În condițiile în care Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități, prin directorul acesteia, a emis adresa nr. x din 25.04.2014, cuprinzând refuzul de decontare a sumelor solicitate la plată de către reclamantul-intimat, exprimând refuzul de soluționare a cererii reclamantului, este evidentă legitimarea procesuală pasivă a acestei instituții, din perspectiva calității sale de autoritate publică ce a soluționat petiția subiectului de sezină. Ca atare, faptul că această autoritate nu este învestită cu personalitate juridică nu are relevanță pentru aprecierea calității sale procesuale, necesară dar și suficientă fiind capacitatea administrativă a acesteia, înțeleasă ca aptitudine a de a emite actul administrativ sau de a soluționa cererea subiectului de sezină. În consecință, critica recurentului Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități la adresa modalității de soluționare a cauzei sub aspectul cadrului procesual este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare. Cât privește motivul de casare grefat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reprezentat de nelegala obligare a Direcției Protecția Persoanelor cu Dizabilități la plata sumei de 49.325 RON, Înalta Curte constată nefondată critica recurenților, pentru considerentele ce urmează. Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamanta-intimată a solicitat obligarea pârâților Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități la plata sumei de 49.325 RON, cu cheltuieli de judecată. În esență, reclamantul a arătat că este persoană juridică care beneficiază de sume alocate de la bugetul de stat pentru desfășurarea activităților sale specifice, conform prevederilor art. 98 din Legea nr. 448/2006. Pentru anul 2013, aceste prevederi au fost puse în aplicare prin Ordinul MMFPSPV nr. 1.590 din 24.07.2013, prin care au fost aprobate cheltuielile pentru activitățile specifice de interes general. În anul 2013, a desfășurat activitățile a căror finanțare a fost aprobată, după desfășurarea fiecărei activități transmițând Direcției deconturile, însoțite de documentație. Suma de 49.325 RON, deși a fost aprobată spre a fi utilizată pentru activități specifice de interes general, a fost ulterior refuzată spre decontare, după cum urmează: suma de 35.965 RON a fost cheltuită pentru Festivalul Național "Oameni aproape invizibili" Fălticeni - Suceava - Botoșani - Iași - Vaslui, în perioada 16 - 18.10.2014; suma de 5.180 RON pentru Festivalul Național al Artei și Creației Persoanelor cu Dizabilități din România - Anul European al Cetățenilor 2013, Arad, 27 - 29.10.2013, reprezentând cheltuieli cazare A.; suma de 5.180 RON pentru Festivalul Național al Artei și Creației Persoanelor cu Dizabilități din România - Anul European al Cetățenilor 2013, Sibiu, 29 - 31.10.2014, reprezentând cheltuieli cazare Pensiunea B.; suma de 3.000 RON pentru Festivalul Național al Artei și Creației Persoanelor cu Dizabilități din România - Anul European al Cetățenilor 2013, Sibiu, 29 - 31.10.2014, reprezentând cheltuieli închiriere sală Federația Națională Sindicală din Asistență Socială și Protecția Copilului. În contextul refuzului de decontare a sumei solicitate, reclamantul-intimat a promovat prezenta acțiune, admisă prin Sentința civilă nr. 1.524 din 28.05.2015, hotărâre criticată pe calea prezentului recurs. Contrar celor susținute de recurenți, Înalta Curte constată că motivele refuzului de decontare a sumei de 49.325 RON, astfel cum acestea sunt prezentate în adresa din 25.04.2014 atestă un exces de putere, cenzurat în mod întemeiat de către instanța fondului. Astfel, prin adresa din 25.04.2014, recurentul-pârât Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități a comunicat reclamantului refuzul de decontare a sumei de 35.965 RON, reprezentând toate cheltuielile efectuate cu organizarea și desfășurarea Festivalului Național "Oameni aproape invizibili" la Fălticeni în 17.10.2013, motivând că, potrivit Ordinului nr. 1.590/2013, acesta trebuia să aibă loc. la Botoșani, iar reclamantul nu a notificat schimbarea locației, astfel că nu există acordul ordonatorului de credite, transpus prin modificarea anexei la Ordinul nr. 1.590/2013. În mod judicios a apreciat judecătorul fondului că refuzul de decontare a acestor cheltuieli este nejustificat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât prin Ordinul nr. 1.590/2013 au fost aprobate cheltuielile pentru activitățile specifice de interes general ale C.N.D.R., activități care, în situația analizată, au avut loc, doar că în altă locație, nefiind dovedită împrejurarea că locația aprobată prin Ordinul nr. 1.590/2013 ar fi avut vreun rol determinant în aprobarea cheltuielilor respective sau în desfășurarea festivalului. Dat fiind specificul activităților desfășurate, în mod întemeiat a concluzionat instanța fondului că nu că ordonatorul de credite a avut în vedere aprobarea unor cheltuieli în funcție de natura activităților desfășurate, iar nu de locația unde acestea vor fi organizate efectiv. Mai mult, este de subliniat faptul că reclamantul a justificat schimbarea locației întrucât, în urma vizitei de prospecție în județele din nord-estul țării, nu a putut identifica în Botoșani niciun agent economic dispus să accepte condițiile de decontare impuse de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și faptul că reclamantul a notificat schimbarea locației prin adresa din 30.09.2013, înregistrată la Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități sub nr. x din 10.10.2013, în cuprinsul căreia a menționat că, în perioada 16 - 18.10 2013, festivalul va avea loc în Fălticeni, întrucât, în urma vizitei de prospecție în regiunea Moldova, agenții economici din Botoșani nu au fost de acord cu plata serviciilor în termenul de 30 de zile, fiind identificat un agent economic care acceptă acest termen doar în Fălticeni. Prin urmare, constatând că reclamantul a desfășurat activitatea specifică de interes general menționată în anexa la Ordinul nr. 1.590 din 24.07.2013, nu a adus modificări privind obiectivele urmărite și modul de selecție a beneficiarilor, nu a depășit suma alocată, în mod judicios a apreciat judecătorul fondului că reclamantul este îndreptățit la decontarea cheltuielilor aprobate, refuzul pârâtei, justificat doar pe considerentul formal privind neanunțarea schimbării locației, fiind emis cu exces de putere. În ceea ce privește suma de 3.000 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu închirierea sălii de la Federația Națională Sindicală din Asistență Socială și Protecția Copilului, refuzul de decontare este motivat prin faptul că sala de conferințe în discuție aparține SC C. SRL, iar prestatorul nu a făcut dovada deținerii spațiului în folosință, în baza unui contract de închiriere cu clauză de subînchiriere. Instanța fondului a apreciat că și refuzul de decontare a acestei sume este nejustificat, în condițiile în care Federația Națională Sindicală din Asistență Socială și Protecția Copilului, care a încheiat cu C.N.D.R. contractul de prestări servicii din 31.10.2013, în baza căruia a emis factura fiscală din 31.10.2013, avea dreptul de a da în folosință sala de conferințe situată în complexul"B.", în temeiul protocolului de colaborare încheiat cu SC Pensiunea "B." SRL la data de 10.01.2012 . Susțin recurenții că plata închirierii unui imobil către un terț, altul decât proprietarul, nu este legală deoarece contravine C. civ., iar factura din 31.10.2013 emisă de FNS AS-RO nu poate constitui document justificativ legal întocmit pentru justificarea sumei de 3.000 RON pretinsă de la bugetul de stat. Argumentul recurenților nu are suport întrucât face abstracție de conținutul protocolului avut în vedere de prima instanță și în temeiul căruia organizația FNS AS RO a dobândit dreptul de utilizare a sălii de conferințe în discuție. În ceea ce privește suma de 10.360 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu cazarea la hotelul Arad (5.180 RON), respectiv la pensiunea "B." (5.180 RON), refuzul de viză al controlorului delegat din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a fost justificat de împrejurarea că nu au fost respectate dispozițiile art. 544 alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 268/2007, cheltuielile fiind mai mari decât prețul de pe piață al serviciilor prestate. Așa cum a reținut și prima instanță, Înalta Curte constată că din actele depuse la dosar nu rezultă că tariful de cazare ar fi mai mare decât cel practicat pe piață la acel moment, susținerile controlorului delegat fiind simple afirmații nedovedite, ce nu pot constitui temei pentru refuzul de plată în privința sumei în discuție. Față de aceste considerente Înalta Curte constată nefondate recursurile civile de față, urmând a le respinge ca atare în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.