ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2522/2021

Ședința publică din data de 19 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II - a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Unitatea de Implementare a Proiectului și Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâților la plata sumei de 431.558,72 USD compusă din: 420.861,82 USD reprezentând contravaloarea serviciilor de consultanță prestate de reclamantă în baza contractului de prestări servicii de consultanță nr. 1/05.02.2014; 10.696,9 USD reprezentând costurile/cheltuielile avansate de către consorțiu în vederea prestării serviciilor de consultanță în beneficiul Ministerului, în baza Contractului de consultanță;

- obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere calculate pentru neplata la timp a sumelor solicitate, pentru perioada cuprinsă între data scadenței și data plății efective;

- suplinirea consimțământului Ministerului la modificarea contractului și încheierea actului adițional nr. x care să prevadă modificarea Contractului de consultanță în sensul (i) prelungirii termenului contractual cu un an, calculat de la data pronunțării hotărâri judecătorești definitive sau cu orice altă perioadă de timp necesară pentru executarea contractului, precum și (ii) extinderea echipei cu un număr de 2 experți specializați în domenii de interes pentru implementarea proiectului, (iii) majorării bugetului inițial al proiectului conform propunerilor justificate ale consorțiului prezentate cu ocazia propunerii actului adițional nr. x și (iv) modificării corespunzătoare a planului de implementare și a graficului de plăți; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3623/08.06.2017, Tribunalul București, secția a II - a contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței generale; a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal.

Pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal cauza a fost înregistrată sub același nr. de dosar la data de 24.08.2017.

La primul termen de judecată în fața instanței învestită prin declinare, 09.11.2017, Curtea a pus în discuția părților, față de prevederile art. 131 C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată invocată prin întâmpinările formulate în cauză, apreciind că nu este ținută de soluția tribunalului asupra acestei chestiuni.

După respingerea cererii de recuzare formulată în cauză, față de punerea în discuție a chestiunii competenței generale, la termenul de judecată din data de 08.02.2018, Curtea a acordat din nou cuvântul părților asupra excepției de necompetență generală și asupra competenței materiale funcționale a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal în soluționarea acțiunii de față.

Prin sentința civilă nr. 507 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată prin întâmpinare, respingând, ca nefiind de competența instanțelor judecătorești, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Unitatea de Implementare a Proiectului și Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A, în nume propriu și în calitate de lider al consorțiului, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat: în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar, casarea și rejudecând, respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor de judecată și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București în vederea continuării judecății, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. Sentința recurată contravine prevederilor art. 132 C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ.

În esență, se susține că instanța învestită prin declinare de către prima instanță sub aspectul criteriului competenței materiale nu mai putea să invoce necompetența generală a instanței de judecată, deoarece aceasta fusese verificată de prima instanță învestită, care depășise etapa verificării acestui incident procedural, competența generală fiind verificată cu prioritate față de competența materială a instanței. Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

3.2. Sentința recurată contravine prevederilor art. 554 alin. (2) C. proc. civ. și art. 126 alin. (6) din Constituția României coroborat cu art. 1 raportat la art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 - Motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2.1. Contrar celor reținute de instanța de fond, clauza compromisorie este inoperantă

Instanța de fond a reținut că clauza compromisorie ar fi operantă, raportat la natura arbitrajului (ad-hoc) și la faptul că aceasta ar cuprinde elementele esențiale, privind desemnarea arbitrilor, a locului arbitrajului și regulile de procedură aplicabile, astfel că nu ar fi afectată de viciul anulabilitații. Raționamentul instanței de fond este viciat, aceasta făcând o confuzie nepermisă între operabilitatea clauzei arbitrale și valabilitatea acesteia.

Clauza compromisorie este inoperantă, întrucât potențialii arbitri din cadrul B. nu au competența profesională necesară în vederea soluționării prezentei cauze.

Din lecturarea Contractului de Consultanță și raportat la forma pe care acesta o îmbracă este evident că este un contract cu o formă standard, care nu a fost adaptat situației de fapt. După cum a precizat anterior, pentru încheierea acestuia au fost aplicate regulile de achiziție instituite de Banca Mondială. Or, este cunoscut că Banca Mondială și alte instituții similare recomandă formatele FIDIC de contracte (și implicit formatele de clauze compromisorii) în proiectele de construcții în care băncile au calitatea de finanțatori. Contractele FIDIC sunt contracte standard în domeniul construcțiilor și instalațiilor, utilizate drept modele de referință pe plan internațional. Acestea au fost elaborate de către B.. Cu referire la contractele de construire, scopul FIDIC este de a crea standarde de contracte ce pot fi utilizate pentru o varietate de proiecte de construire și instalații.

Raportat la cele de mai sus, pe de o parte, inserarea în cadrul Contractului de Consultanță a clauzei compromisorii reprezintă o eroare rezultată din utilizarea unui șablon contractual, impus de către Banca Mondială, în calitate de finanțator al serviciilor prestate. Pe de altă parte, este evidentă inoperabilitatea acestei clauze în litigiul pendinte, dat fiind obiectul Contractului de Consultanță.

După cum au reliefat-o inclusiv pârâții, obiectul Contractului de Consultanță îl reprezintă prestarea serviciilor de consultanță pentru proiectarea și implementarea criteriilor armonizate de evaluare a handicapului și a structurii instituțioiiale unificate. Scopul Contractului de Consultanță a fost de a institui criterii clare de stabilire a gradelor de handicap, pentru a oferi predictibilitate, claritate și stabilitate procedurii de stabilire a gradelor de handicap.

Deși în cuprinsul clauzei compromisorii a fost indicată instituția care ar urma să aibă rol determinant în cadrul viitorului litigiu arbitral, clauza rămâne inoperantă deoarece FIDIC are competențe profesionale exclusiv în domeniul construcțiilor și al instalațiilor și nicidecum în domeniul în care au fost prestate serviciile de consultanță -stabilirea gradului de handicap și dizabilitate.

Prezentul litigiu tot nu ar putea fi referit arbitrilor propuși de FIDIC în vederea soluționării pe calea arbitrajului, dat fiind că sub egida acestei instituții nu activează persoane care să aibă cunoștințele necesare pentru soluționarea cauzei, respectiv cunoștințe cu privire la standardele de clasificare a handicapului și dizabilităților întocmite de către Organizația Mondială a Sănătății (ICF Qualifiers).

Prin urmare, este falsă concluzia Curții de Apel București cu privire la operabilitatea clauzei arbitrale motivat de faptul că, dacă se interpretează paragrafele clauzei arbitrale în mod corelat, s-ar observa că, chiar și în cazul în care ar fi imposibilă constituirea tribunalului arbitral în baza pct. 45.1 lit. (a), părțile ar avea la dispoziție celelalte ipoteze și reguli de constituire a tribunalului arbitral.

3.2.2. Contrar celor reținute de instanța de fond, și suplimentar argumentelor privind inoperabilitatea, clauza compromisorie este nulă absolut

Raportat la faptul că partea contractantă este Ministerul Muncii și Justiției Sociale, autoritate publică, și raportat la obiectul contractului, respectiv prestarea unor servicii de interes public, rezultă ca suntem în prezența unui act administrativ asimilat.

Raportat la calificarea (în practică și în doctrină) a clauzei compromisorii drept convenție de sine stătătoare, urmează a se reține că nulitatea clauzei compromisorii nu se apreciază exclusiv prin raportare la prevederile art. 550 din C. proc. civ., ci prin raportare la condițiile generale de valabilitate a actului juridic civil/contractului, astfel cum sunt reglementate în cadrul C. civ.

3.2.3. Contrar celor reținute de prima instanță, Ministerul nu a avut capacitatea juridică pentru a încheia o convenție arbitrală

Contrar celor reținute de prima instanță, fără a fi realizat însă o temeinică argumentare logico-juridică a opiniei pe care s-a bazat soluția pronunțată, raportul juridic rezultând din Contract nu se poate înscrie în categoria "operațiunilor de comerț internațional", chiar dacă a fost încheiat cu un consorțiu din care fac parte persoane juridice de naționalitate străină; raportat la definirea și conținutul serviciilor de consultanță prestate, este dincolo de orice dubiu faptul că obiectul Contractului constă în prestarea de servicii de consultanță în domeniul medical și al protecției sociale, având drept finalitate procurarea de către autoritățile publice române a instrumentelor pentru îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina acestora conform legii, în domeniul protecției sociale și medical; obiectul Contractului, astfel caracterizat, exclude orice legătură cu "operațiunile comerciale internaționale" anterior menționate, iar prin urmare exclude aplicarea prevederilor art. 2 paragraful 1 al Convenției de la Geneva sus-citate.

De asemenea, raportat la prevederile legale (interne) aplicabile la data încheierii Contractului (la care face referire art. 542 alin. (2) C. proc. civ.), respectiv art. 14 alin. (1) lit. (d) din O.U.G. nr. 34/2006, rezultă că facultatea recunoscută autorităților publice, și în consecință și Ministerului, de a încheia o convenție arbitrala pentru reglementarea diferendelor rezultând din contractele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, nu este aplicabilă Contractului, de vreme ce acesta a fost atribuit potrivit regulilor de achiziție ale Băncii Mondiale, în calitate de finanțator al Contractului.

În plus, chiar dacă ar fi existat o normă legală de recunoaștere/stabilire a capacității autorităților publice din România de a încheia o convenție arbitrala pentru reglementarea diferendelor rezultând din contracte de achiziție publica atribuite cu aplicarea procedurii reglementate de un finanțator internațional, precum Contractul, o asemenea normă ar fi trebuit să aibă caracter expres și să fie cuprinsă într-o lege specială. De asemenea, norma de reglementare a capacității, aplicabilă Contractului, ar fi trebuit cuprinsă într-o lege cu caracter organic.

Față de aspectele reținute mai sus, se impune concluzia că Ministerul nu a avut capacitatea juridică pentru a încheia o convenție arbitrala, în forma clauzei compromisorii incluse în Contractul de Consultanță, motiv pentru care aceasta este nulă absolut.

3.2.4. Contrar celor reținute de prima instanță, litigiile rezultând din contracte administrative nu pot fi supuse arbitrajului

Recurenta a arătat că în litigiul pendinte nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii ("O.U.G. nr. 34/2006"). Contractul de Consultanță este un contract de achiziție publică, în sensul Legii nr. 554/2004, pentru încheierea căruia sunt aplicabile regulile de selecție instituite de Banca Mondială, astfel cum rezultă din art. 1.1 din contract. Ipoteza ca pentru desemnarea prestatorului se aplică reguli internaționale de selecție nu are impact cu privire la legea aplicabilă contractului, cu toate consecințele care derivă din această situație. Așadar, argumentul instanței în sensul că suntem în prezența unui contract încheiat după reguli internaționale, ceea ce atrage inclusiv consecința jurisdicției arbitrale, este eronat din punct de vedere juridic.

Prin art. 14 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 34/2006, se stipulează expres că acest act normativ nu se aplică atunci când contractul de achiziție publică este atribuit ca urmare a aplicării unei proceduri specifice unor organisme și instituții internaționale.

Dat fiind că încheierea Contractului de Consultanță a fost supusă regulilor instituite de Banca Mondială antereferite, rezultă că în litigiul pendinte nu pot fi aplicate dispozițiile art. 288 indice 1 din O.U.G. nr. 34/2006, iar, pe cale de consecință, soluționarea acestuia este exclusiv de competența instanțelor de contencios administrativ. Argumentul primei instanțe în sensul că art. 288

1

din O.U.G. nr. 34/2006 și norma corelativă din Legea nr. 101/2016 că ar fi un indiciu că statul a permis jurisdicția arbitrală în contractele administrative reprezintă o extrapolare nepermisă instanței de judecată. Excepția de la regulă este de strictă interpretare și este interzisă orice adăugire la norma de excepție. Așadar, faptul că prevederile Legii nr. 101/2016 și ale O.U.G. nr. 34/2006 permit jurisdicția privată, sunt relevante doar în măsura în care se interpretează restrictiv, în sensul că este permisă utilizarea arbitrajului doar pentru disputele născute în baza contractelor încheiate în baza Legii nr. 98/2016, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006.

3.2.5. Soluționarea prezentei cauze este de competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ, stabilită prin norme imperative de ordin constituțional

Potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat. In cazul Contractului de Consultanță, scopul serviciilor prestate de către consorțiu este acela de a asigura implementarea criteriilor armonizate de evaluare a handicapului și a structurii instituționale unificate în România. Având în vedere obiectul acestor activități, este evident că acestea sunt destinate unui interes public, și anume interesul persoanelor cu handicap, întrucât protecția persoanelor cu handicap are implicații puternice de ordin economico-social. Scopul Contractului de Consultanță a fost de a institui criterii clare de stabilire a gradelor de handicap, pentru a oferi predictibilitate, claritate și stabilitate procedurii de stabilire a gradelor de handicap. Având în vedere aceste aspecte, este evident că raporturile juridice născute în temeiul acestuia nu pot să facă obiectul jurisdicției unei instanțe arbitrale, respectiv justiției private, cum a reținut în mod greșit prima instanță.

3.2.6. Obiectul prezentului litigiu nu are caracter arbitrabil

Litigiul pendinte, contrar celor reținute de prima instanță, prin însăși voința legiuitorului constituant, potrivit prevederilor art. 50 și art. 126 din Constituția României, a fost prevăzut în sfera litigiilor de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

De asemenea, cel puțin din cunoștințele recurentului, nu reiese ca la momentul actual să există vreo dispoziție prevăzută de lege care să confere autorităților publice posibilitatea de a încheia clauze de arbitraj cu privire la contrate de prestări servicii de consultanță în scopul de a institui criterii clare de stabilire a gradelor de handicap, pentru a oferi predictibilitate, claritate și stabilitate procedurii de stabilire a gradelor de handicap - ratione personae.

3.2.7. Lipsa acceptării scrise de către A. a clauzei compromisorii

Cu privire la compatibilitatea normelor C. civ. cu legea contenciosului administrativ și în general cu normele dreptului administrativ, care justifică aplicabilitatea în acest caz a art. 1202 și art. 1203 C. civ., doctrina a opinat în sensul că instrumentele specifice dreptului privat, precum tranzacția, prin care persoana vătămată dispune cu privire la consecințele păgubitoare generate de un act administrativ, sunt perfect încadrabile în raporturile de putere dintre autoritățile publice și persoanele juridice de drept privat.

A fortiori, reglementările/instrumentele de drept privat, prin care se instituie măsuri de protecție a intereselor persoanelor juridice de drept privat, în raporturile de supraordonare în care intra cu autoritățile publice, trebuie considerate a fi pe deplin compatibile cu aceste raporturi (și aplicabile inclusiv în contextul încheierii contractelor administrative).

În consecință, se poate aprecia în mod îndreptățit că reglementările specifice cu privire la clauze standard, cuprinse în art. 1202 și 1203 C. civ., sunt compatibile cu dreptul administrativ șî cu raportul de supraordonare caracteristic acestuia (cu atât mai mult cu cât, potrivit regulilor generale în materia încheierii contractelor administrative, acestea sunt întotdeauna rezultatul unei procedurii formalistice, iar prevederile art. 1202-1203 C. civ. doar stabilesc o formalitate suplimentară de urmărit de către autoritățile publice la încheierea contractelor administrative).

În plus, urmează a se reține că nu există o prevedere legală generală, care să înlăture de la aplicare dispozițiile art. 1202 și art. 1203 C. civ., stabilind că o clauză compromisorie, atunci când este permisă a fi inclusă într-un contract administrativ, ar fi automat inclusă în partea reglementară a contractului administrativ. De exemplu, urmează a se avea în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 288 indice 1 din O.U.G. nr. 34/2006, părțile unui contract de achiziție publică pot conveni soluționarea diferendelor rezultate din contracte de achiziții publice pe calea arbitrajului, dar nu sunt obligate să utilizeze arbitrajul. Formularea textului legal este edificatoare pentru a ilustra fără dubii rezervarea unei facultăți, atât pentru autoritate, cât și pentru persoana juridică de drept privat, de a încheia o convenție arbitrală sau nu; ca un corolar, existența unei facultăți rezervate în modl expres persoanei juridice de drept privat, exclude orice facultate implicită pentru autoritatea publică de a obliga persoana juridică de drept privat, prin orice mecanism de drept public, la încheierea/acceptarea unei convenții arbitrale.

În aplicarea art. 1202 și 1203 C. civ., coroborate cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se arată că rezultă în mod indubitabil caracterul de clauză standard al clauzei compromisorii invocate de Minister din redactarea acesteia, dat fiind faptul că această clauză nu a fost în niciun fel particularizată față de modelul cuprins în propunerea de contract.

Clauza compromisorie nu a fost acceptată în mod expres, în scris, de către A., potrivit imperativelor C. civ.

Prin urmare, raportat la argumentele prezentate mai sus, și având în vedere sancțiunea specifică a lipsirii de efecte juridice a clauzei compromisorii, în baza prevederii exprese a art. 1203 C. civ., urmează a se reține faptul că clauza compromisorie este inoperantă, în sensul art. 554 alin. (2) C. proc. civ.

3.2.8. Interesul public impune înlăturarea de la aplicare a clauzei compromisorii

Obiectul Contractului este în strânsă legătură cu prestarea serviciului public de asistență socială, în sensul că prin acesta s-a încercat armonizarea criteriilor de stabilire a gradului de handicap/invaliditate. Executarea în bune condiții a Contractului contribuie la furnizarea în bune condiții a serviciului public de asistență social, serviciu public esențial pentru buna funcționare a societății. În continuarea raționamentului juridic, este lesne de observat faptul că soluționarea acestei dispute de către inginerii constructori care ar fi numiți de B. din Lausanne nu poate să contribuie la o bună administrare a actului de justiție, fiind în final, afectat interesul public și, pe cale de consecință, persoanele care depind de buna funcționare a serviciului public de asistență socială.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ.

4.1. Întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Muncii și Justiției Sociale

Pârâtul Ministerul Muncii și Justiției Sociale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a S.C. A. în promovarea recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În susținerea excepției invocate, pârâtul a arătat că pentru proiectul Băncii Mondiale mai sus menționat a fost întocmit Contractul de asociere între A. - Grecia, C. - Grecia, D. - Planda, S.C. E. S.R.L. - România, S.C. F. - România având ca scop "să înființeze un Consorțiu pentru îndeplinirea contractului "Prestarea serviciilor de consultanță pentru proiectarea și implementarea criteriilor armonizate de evaluare a handicapului și a structurii instituționale unificate".

În conformitate cu prevederile art. 1 din Contractul de Asociere, S.C. A. S.A. va acționa drept lider al consorțiului și va semna în numele Consorțiului contractul cu Departamentul de Management de proiecte din Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice.

Pe fondul recursului, se arată că sentința pronunțată respectă în totalitate dispozițiile art. 425 C. proc. civ., astfel încât nu pot fi invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Sentința recurată este corect, legal și amplu motivată, nefiind încălcate regulile de procedură care să atragă sancțiunea nulității acesteia.

Recurentul își întemeiază calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat însă, prin sentința recurată, Curtea de Apel București nu a încălcat regulile de procedură și nici autoritatea de lucru judecat.

Nu poate fi reținută critica recurentei privind nulitatea absolută a sentinței civile raportat la prevederile art. 132 din C. proc. civ.. Prevederile mai sus menționate se completează cu celelalte prevederi legale interpretându-se ca un tot unitar, unele prin altele și nu rupte din context, numai anumite articole, într-un sens restrictiv și personal.

În mod corect, prima instanță a admis excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată având în vedere prevederile art. 129 și următoarele din C. proc. civ., potrivit cărora necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești. Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii. În mod corect, instanța de fond a aplicat prevederile art. 554 din C. proc. civ.

Necompetența materială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Admițând excepția necompetenței materiale, Tribunalul București s-a dezînvestit. Atunci când excepția este admisă, art. 132 alin. (3) prevede că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. În mod corect și legal Curtea de Apel București, care nu poate fi ținută de hotărârea unei instanțe necompetentă material, s-a pronunțat asupra excepției necompetenței generale.

Având în vedere pct. 45.1 din Contractul nr. x/05.02.2014 și ale pct. 45.1 din Condițiile speciale al Contractului, în cauză este competent B., Elveția așa cum părțile au convenit.

În mod corect, Curtea de Apel București a reținut că reclamanta nu ține cont de conținutul clauzei compromisorii și oferă extrageri din conținutul acesteia fără o coroborare și analiză unitară a clauzei compromisorii, fără a avea în vedere că a semnat contractul fără obiecțiuni, iar contractul valabil încheiat reprezintă "legea părților".

Referitor la nulitatea clauzei compromisorii invocată de recurentă, se arată că validitatea cauzei compromisorii este independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă și, în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul în care se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se referă.

Curtea de Apel București în mod corect și legal a reținut că în cauză este vorba de un element de extraneitate, element derivat din naționalitatea străină a unor membrii ai Consorțiului și potrivit art. 2 pct. 1 din Convenția de ta Geneva coroborat cu art. 11 alin. (1) și (2) din Constituția României, poate fi recunoscută în mod cert aptitudinea de a încheia convenții arbitrale valabile tuturor persoanelor juridice de drept public.

În conformitate cu prevederile art. 6 din Contractul de Asociere, Acest contract va intra în visoare după semnarea contractului principat cu clientul și va avea aceiași durată ca si contractul principal".

Având în vedere scopul și durata contractului de asociere încheiat de membrii consorțiului, faptul că contractul nr. x/05.02.2014 a expirat prin împlinirea termenului, reclamantul nu este singurul titular al contractului, nu poate solicita "contravaloarea serviciilor de consultanță prestate de către A. în baza Contractului de prestări servicii de consultanță nr. 1/05.02.2014" și nici "cheltuielile avansate de consorțiu în vederea prestării serviciilor de consultanță în beneficiul Ministerului, în baza Contractului de Consultanță", nu poate promova o cale de atac în numele altor membri ai consorțiului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 201 alin. (1) coroborat cu prevederile art. 205 C. proc. civ., C. civ.

4.2. Întâmpinarea formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilitați (ANPD)

Pârâta Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilitați (ANPD), pentru Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Criticile recurentei privind posibilitatea curții de apel, ca instanță la care a fost trimis dosarul după declinarea cauzei de către tribunal, de a repune în discuția părților excepția necompetenței generale, sunt nefondate.

Așa cum în mod corect argumentează curtea de apel, sentința de declinare a tribunalului nu leagă instanța în favoarea căreia a fost declinată cauza asupra soluției pronunțate privind excepția necompetenței generale invocată pe motivul existenței clauzei compromisorii, tocmai din perspectiva faptului că tribunalul s-a apreciat necompetent material a soluționa cauza în lipsa clauzei compromisorii ori a ineficacității acesteia.

Raționamentul instanței este corect raportat la dispozițiile art. 554 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța va reține spre soluționare procesul daca constată nulitatea sau inficiența clauzei compromisorii sau dacă tribunalul arbitral nu poate fi constituit din vina pârâtului. Așa cum reține instanța, pentru a tranșa aceste chestiuni de natură litigioasă cu autoritate de lucru judecat este obligatoriu ca tribunalul care s-a pronunțat asupra lor să fie competent material. Atât timp cât în cazul de față tribunalul s-a declarat necompetent material, instanța de trimitere este validată să repună în discuția părților aceste chestiuni chiar în prezența sentinței, prin care tribunalul a respins excepția necompetenței generale.

Având în vedere aceste considerente, criticile recurentei privind nulitatea sentinței pronunțată de curtea de apel pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. .5 și 7 din C. proc. civ. sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.

5.1. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de MINISTERUL MUNCII ȘI JUSTIȚIEI SOCIALE, prin care a solicitat respingerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și înlăturarea apărărilor de fond.

În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele:

Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a A. S.A. în promovarea recursului, invocată de intimata MMJS este nefondată.â

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a dispus admiterea excepției necompetenței generale a instanței de judecată, fără a pune în discuție și a se pronunța asupra celorlalte excepții ridicate de intimate. Implicit, instanța de fond nu a intrat în soluționarea fondului cauzei, analiza acesteia oprindu-se Ia excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată. Cu toate acestea, întrucât prin întâmpinare, MMJS a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, urmează ca instanța de control judiciar sa observe că, în materie civilă, efectele hotărârilor judecătorești se produc între părțile care au luat parte la judecarea pricinii; recurenta este parte în prezentul dosar și a avut calitatea de reclamant în fața primei instanțe.

Pe cale de consecință, A. are calitate să formuleze recurs împotriva Sentinței Recurate. În ipoteza admiterii recursului, instanța de fond învestită după casarea cu trimitere urmează să continue judecata și, în mod evident, să pună în discuția părților și celelalte excepții invocate de pârâți.

Pe fondul recursului, au fost reiterate susținerile din cuprinsul cererii de recurs.

5.2. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâta Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilitați (ANPD), prin care a solicitat respingerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și înlăturarea apărărilor de fond.

6.1. În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

6.2. La termenul din 24.11.2020, a fost încuviințată cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare formulată de apărătorul recurentei-reclamante.

6.3. La termenul de la data de 06.04.2021, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, pentru motivele cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată.

7.1. Situația de fapt și aspecte relevante de drept reținute de prima instanță

În opinia primei instanțe, sentința de declinare a tribunalului nu leagă curtea de apel în privința soluției pronunțate de prima instanță asupra excepției de necompetență generală invocată pe temeiul clauzei compromisorii, tocmai din perspectiva faptului că tribunalul s-a apreciat necompetent material a soluționa cauza în lipsa clauzei compromisorii ori a ineficacității acesteia.

Este real că excepția de necompetență generală apare ca fiind, în analiza jurisdicției statale sesizate, prioritară față de excepția necompetenței materiale, însă, așa cum anterior s-a arătat, refuzul jurisdicției statale, întemeiat pe existența unei clauze compromisorii valide, poate fi acordat doar de către instanța judecătorească competentă în absența clauzei compromisorii, a ineficacității sale sau a ipotezelor de la art. 554 alin. (2) C. proc. civ. .

Relativ la caracterul întemeiat sau nu al excepției de necompetență generală a instanțelor de judecată în soluționarea disputei dintre părțile din cauză, necompetență generală fundamentată pe existența unei clauze compromisorii inserată în Contractul de consultanță încheiat de părți, Curtea a reținut caracterul întemeiat al acesteia.

Curtea a reținut că necompetența generală a instanțelor judecătorești a fost invocată și menținută ca și chestiune în apărare de către pârâtul Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, spre deosebire de pârâta ANPD care a renunțat la susținerea acestei excepții invocată inițial prin întâmpinare.

De asemenea, dat fiind elementul de extraneitate al Contractului, contractul de consultanță încheiat de părți, înțelesul și interpretarea acestuia precum și relațiile dintre părți vor fi guvernate, iar contractul interpretat în conformitate cu legea din România.

Curtea arată că din conținutul clauzei compromisorii inserată în Contractul pentru Servicii de Consultanță încheiat de părți rezultă că suntem în prezența arbitrajului ad-hoc,

Această clauză compromisorie respectă așadar cerințele de fond și de formă impuse de art. 544 alin. (2) (ce anume pot părțile stabili în privința desfășurării arbitrajului ad-hoc), art. 548 alin. (1) (forma scrisă), art. 549 alin. (1) (convenția arbitrală sub forma clauzei compromisorii), art. 550 alin. (1) teza I (conținutul clauzei compromisorii, fiind imperativă cerința de arătare a modalității de numire a arbitrilor), nefiind afectată de viciul anulabilității.

Fiind vorba despre un arbitraj ad-hoc și constatând valabilitatea clauzei compromisorii, potrivit art. 554 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat că disputa de față inițiată la cererea Consultantului nu cade în competența instanțelor judecătorești, fiind rezervată arbitrajului ad-hoc, astfel că acțiunea de față va fi respinsă ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.

În privința apărărilor formulate de reclamantă relativ la valabilitatea clauzei compromisorii, dar și la caracterul nearbitrabil al litigiului de față prin prisma naturii Contractului de consultanță, respectiv un contract administrativ, Curtea a aratat că nu au fost primite, fiind neîntemeiate.

7.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă și a apărărilor formulate de intimatele-pârâte

7.2.1. Într-un prim motiv de recurs, recurenta a invocat nulitatea absolută a sentinței recurate, pentru încălcarea prevederilor art. 132 din C. proc. civ. (motivul de recurs indicat de parte ca fiind încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ.)

În esență, se susține că instanța învestită prin declinare de către prima instanță sub aspectul criteriului competenței materiale nu mai putea să invoce necompetența generală a instanței de judecată, deoarece aceasta fusese verificată de prima instanță învestită, care depășise etapa verificării acestui incident procedural, competența generală fiind verificată cu prioritate față de competența materială a instanței.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că, deși excepția de necompetență generală apare ca fiind, în analiza jurisdicției statale sesizate, prioritară față de excepția necompetenței materiale, refuzul jurisdicției statale, întemeiat pe existența unei clauze compromisorii valide, poate fi acordat doar de către instanța judecătorească competentă în absența clauzei compromisorii, tocmai pentru că instanța sesizată, aparținând jurisdicției statale, are a verifica și tranșa chestiuni litigioase legate de valabilitatea/eficacitatea clauzei, respectiv de existența ipotezelor de la art. 554 alin. (2) lit. a) și c). Din această perspectivă juridică arătată, Curtea de apel a apreciat că susținerea reclamantei cu privire la inadmisibilitatea analizei de către Curte a competenței generale a instanțelor de judecată nu ține cont de efectele procesuale ale fiecăreia dintre cele două excepții. Chiar dacă Curtea nu s-a pronunțat în cauză și asupra excepției de necompetență materială (funcțională) a curții de apel, secția de contencios administrativ (căci o competență materială nu poate fi reținută în prezența unei necompetențe generale), în prezența sentinței de declinare a tribunalului, reanalizarea chestiunii litigioase a competenței generale a devenit actuală și eficace.

Înalta Curte constată că obligația de a proceda la verificarea propriei competențe generale, materiale și teritoriale conform art. 131 din C. proc. civ. revine fiecărei instanțe sesizate direct de către reclamant sau prin declinare de la o altă instanță, singura exepție de la acest articol fiind aceea în care declinarea a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție (art. 135 alin. (2) din C. proc. civ.).

Astfel, curtea de apel în mod legal era obligată să procedeze la verificarea propriei competențe generale, materiale și teritoriale, art. 132 din C. proc. civ. nefiind încălcat, ci aplicat în corectă corelație cu prevederile art. 131 din C. proc. civ. ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

7.2.2. Într-un al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut faptul că acea clauza compromisorie este inoperantă, întrucât potențialii arbitri din cadrul B. nu au competența profesională necesară în vederea soluționării prezentei cauze.

Înalta Curte va analiza acest motiv subsidiar celui care invocă nulitatea clauzei compromisorii, considerând că în mod logic, trebuie verificat mai întâi dacă o asemenea clauză este valabilă și apoi, dacă valabilă fiind, este operantă.

7.2.3. Motivul de recurs prin care se susține nulitatea absolută a clauzei compromisorii

7.2.3.1. Un prim argument al recurentei, pentru a demonstra nulitatea acestei clauze, este acela că, contrar celor reținute de prima instanță, Ministerul nu a avut capacitatea juridică pentru a încheia o convenție arbitrală.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte împărtășește total argumentația primei instanțe, care a arătat că, în privința disputelor/litigiilor internaționale (cum este cazul disputei izvorâtă din Contractul de consultanță încheiat de MMFPS cu Consorțiul constituit), potrivit art. 2 pct. 1 din Convenția de la Geneva coroborat cu art. 11 alin. (1) și (2) din Constituția României, poate fi recunoscută în mod cert aptitudinea de a încheia convenții arbitrale valabile tuturor persoanelor juridice de drept public, inclusiv statului și autorităților publice, fiind respectată așadar cerința impusă de art. 542 alin. (2) din C. proc. civ.

Având în vedere că această Convenție de la Geneva face parte din dreptul intern, reglementarea amintită este aplicabilă și în ceea ce privește raporturile juridice interne (litigiile/arbitrajul intern), pentru cazul altor contracte administrative decât cele de achiziție publică, în privința cărora există normă internă expresă (impusă de art. 542 alin. (2) C. proc. civ.) în O.U.G. nr. 34/2006 actualizată și art. 57 din Legea nr. 101/2016. Așadar, este incontestabilă aplicabilitatea Convenției europene de arbitraj comercial internațional de la Geneva în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, în materia analizată aceasta însemnând aplicabilitatea Convenției pentru contractele administrative pe care statul român și autoritățile publice din România le încheie cu persoane juridice străine.

De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță elementul de extraneitate al Contractului pentru servicii de consultanță - G. to Support Disability and Development (TF010417) - Contract nr. x/05.02.2014 încheiat de părți, element derivat din naționalitatea străină a unor membri ai Consorțiului - Consultant (Contractul de Asociere pentru constituirea Consorțiului).

Ca urmare, nu poate fi reținută lipsa capacității juridice a Ministerului pentru încheierea contractului de consultanță în litigiu, acest prim argument fiind nefondat.

7.2.3.2. În ceea ce privește argumentul că litigiile rezultând din contracte administrative nu pot fi supuse arbitrajului, Înalta Curte constată că în mod corect a respins prima instanță această apărare.

Astfel, pentru a se reține o excepție obiectivă sau subiectivă de la arbitrabilitate, este nevoie de o prevedere legală în acest sens, or Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu conține o astfel de exceptare.

Nici prima instanță și nici Înalta Curte nu neagă natura de contract administrativ a Contractului de Consultanță în discuție în cauza de față, având în vedere obiectul acestuia, dar argumentul legat de natura de contract administrativ a acestuia, luat individual, nu este suficient pentru a se ajunge la concluzia excluderii instituției arbitrajului.

Înalta Curte consideră că argumentul esențial în rezolvarea acestei dispute este acela că o excepție de la libertatea încheierii unei convenții arbitrale trebuie prevăzută ca atare de norme legale, iar nu dedusă pe cale de interpretare. Cu alte cuvinte, excluderea posibilității de a recurge la justiția privată trebuie să decurgă din prevederi neechivoce.

Or, așa cum a subliniat prima instanță, chiar sub imperiul normei de la art. 542 alin. (2) din C. proc. civ. și după recunoașterea expresă de către legiuitor prin art. 288 indice 1 din O.U.G. nr. 34/2006 și art. 57 din legea nr. 101/2016 (în sensul accesului la procedura arbitrală pentru contractele de achiziție publică, care au fost apreciate de legiuitor și contracte comerciale și contracte administrative, în prezent fiind adoptată această din urmă calificare), disputa de față izvorâtă din Contractul administrativ de servicii de consultanță se bucură de accesul la justiția alternativă privată - procedura arbitrală, neputându-se reține o exceptare de plano.

7.2.3.3. Într-un al treilea argument, recurenta-reclamantă a susținut că litigiul pendinte, contrar celor reținute de prima instanță, prin însăși voința legiuitorului constituant, potrivit prevederilor art. 50 și art. 126 din Constituția României, a fost prevăzut în sfera litigiilor de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. De asemenea, cel puțin din cunoștințele recurentului, nu reiese ca la momentul actual să există vreo dispoziție prevăzută de lege care să confere autorităților publice posibilitatea de a încheia clauze de arbitraj cu privire la contracte de prestări servicii de consultanță în scopul de a institui criterii clare de stabilire a gradelor de handicap, pentru a oferi predictibilitate, claritate și stabilitate procedurii de stabilire a gradelor de handicap - ratione personae.

Înalta Curte constată că și în cazul acestui argument, se aplică principiul enunțat mai sus, respectiv acela că orice excepție de la libertatea contractuală, care include și libertatea de a stabili clauze compromisorii, trebuie sa fie expres prevăzută de lege, iar nu dedusă pe cale de interpretare.

7.2.4. Recurenta a mai invocat lipsa acceptării scrise de către A. a clauzei compromisorii

Recurenta a invocat în acest sens prevederile art. 1202 și 1203 din C. civ., potrivit cărora:

"ART. 1202

Clauze standard

(1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător și atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.

(2) Sunt clauze standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.

(4) Atunci când ambele părți folosesc clauze standard și nu ajung la o înțelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor convenite și a oricăror clauze standard comune în substanța lor, cu excepția cazului în care una dintre părți notifică celeilalte părți, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu intenționează să fie ținută de un astfel de contract.

ART. 1203

Clauze neuzuale

Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte."

Înalta Curte constată mai întâi că aceste prevederi legale nu au fost analizate de prima instanță, nefiind invocate de către reclamantă în fața acesteia. Cu toate acestea, fiind invocate în cererea de recurs și ținând de corecta aplicare a legii și fiind invocate în apărare raportat la excepția de necompetență generală a instanței, se impune verificarea aplicabilității lor în cauza de față.

Cu privire la compatibilitatea normelor C. civ. cu legea contenciosului administrativ și în general cu normele dreptului administrativ, care justifică aplicabilitatea în acest caz a art. 1202 și art. 1203 din C. civ., Înalta Curte reține că, în măsura în care se constată arbitrabililitatea unui anumit contract, trebuie să i se recunoască și compatibilitatea cu dreptul comun aplicabil contractelor, fiind un domeniu în care se întrepătrund mai multe ramuri de drept cu regulile specifice.

În măsura în care se acceptă posibilitatea introducerii unei clauze compromisorii într-un contract administrativ, trebuie să se recunoască și aplicabilitatea normelor de drept comun aplicabile contractelor care nu contravin unei norme exprese în materie de contencios administrativ.

În consecință, se poate aprecia în mod îndreptățit că reglementările specifice cu privire la clauze standard, cuprinse în art. 1202 și 1203 din C. civ. sunt compatibile cu dreptul administrativ.

De asemenea, nu există o prevedere legală generală, care să înlăture de la aplicare dispozițiile art. 1202 și art. 1203 din C. civ., stabilind că o clauză compromisorie, atunci când este permisă a fi inclusă într-un contract administrativ, ar fi automat inclusă în partea reglementară a contractului administrativ.

În aplicarea art. 1202 și 1203 din C. civ. coroborate cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte consideră întemeiată susținerea recurentei-reclamante, în sensul că rezultă în mod indubitabil caracterul de clauză standard al clauzei compromisorii invocate de Minister, față de modul de redactare a acesteia și dat fiind faptul că această clauză nu a fost în niciun fel particularizată în raport de modelul cuprins în propunerea de contract.

Suplimentar, un indiciu indubitabil cu privire la caracterul de clauza standard al acesteia este dat de faptul că, în contractul de față, clauza compromisorie stabilește ca autoritate de nominare a arbitrului unic B. din Lausanne, o entitate care nu are niciun fel de expertiză profesională în domeniul serviciilor sociale, medicale și de evaluare a gradului de handicap - având în vedere obiectul serviciilor de consultanță oferite Ministerului de către A., în baza Contractului. Lipsa de legătură între specializarea arbitrilor potențiali și obiectul contractului de consultanță nu poate fi contestată în mod obiectiv.

De altfel, argumentația recurentei, referitoare la inoperabilitatea clauzei compromisorii, se încadrează mai degrabă la acest capitol, întărind susținerea unei preluări automate a acestei clauze din alte contracte și a lipsei unei negocieri concrete cu privire la această clauză.

Conform prevederilor art. 1230 din C. civ., clauzele standard nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

Or, această condiție nu a fost îndeplinită; clauza compromisorie nu a fost acceptată în mod expres, în scris, de către reclamantă, prima instanță reținând doar că reclamanta nu a fost obligată să semneze acest contract, a luat cunoștință de conținutul acestuia (inclusiv al clauzei compromisorii) și l-a acceptat prin semnarea sa. Or, "acceptarea" la care se referă art. 1203 din C. civ. are în vedere o acceptare expresă și individualizată a acestei clauze, care să fie asumată explicit, iar nu im