ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 983/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 960 din 23 februarie 2010,

a admis acțiunea formulată de reclamantul D.E.I. în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a anulat în parte ordinul

nr. 1563 din 16 septembrie 2009 emis de pârât, în privința debitului reținut în

sarcina reclamantului.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin actul administrativ

contestat în cauză s-a reținut în sarcina de plată a reclamantului și a altor persoane

nominalizate în anexa la acesta suma de 45.000 RON, în raport de prevederile

art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, care instituie răspunderea civilă delictuală

a funcționarului public pentru repararea pagubelor produse cu vinovăție autorității

publice.

Motivarea actului administrativ

este o condiție de legalitate și de validitate a acestuia, conform prevederilor

art. 31 alin. (1) din Constituția României, iar respectarea acestei cerințe are

semnificația unei garanții împotriva abuzurilor autorității publice.

În opinia primei instanțe,

în speța de față, principiul motivării actului administrativ nu a fost respectat.

Mai precis, faptul sancționării

contravenționale a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale pentru nerespectarea

dispozițiilor legale privind achizițiile publice, precum și împrejurarea că reclamantul

are atribuții în domeniul amintit nu pot conduce în mod automat la concluzia întrunirii

condițiilor răspunderii civile în persoana reclamantului; autoritatea trebuia să

argumenteze în mod concret în ce a constat fapta prejudiciabilă a reclamantului,

precum și vinovăția sa, în raport de atribuțiile concrete pe care le are, conform

fișei postului.

Instanța de fond a concluzionat

în sensul că lipsa motivării actului administrativ este de natură a afecta dreptul

la apărare al reclamantului, precum și dreptul acestuia la un proces echitabil,

statuat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, care

a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut

faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate:

Instanța de fond a ignorat

prevederile art. 84 și art. 85 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora răspunderea

civilă a funcționarului public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăție

patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează, iar recuperarea

pagubelor se dispune prin emiterea de către conducătorul instituției publice a unui

ordin de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei.

În perioada 02

septembrie 2009-07 noiembrie 2009, Autoritatea Națională pentru Reglementarea și

Monitorizarea Achizițiilor Publice a efectuat un control în urma căruia a constatat

unele nereguli în respectarea procedurilor privind achizițiile publice.

La finalizarea controlului,

Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice

a încheiat trei procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor prin

care a aplicat trei amenzi în sumă totală de 90.000 RON.

Pentru a beneficia de

prevederile legii, în sensul de a plăti jumătate din minimul amenzii, din contul

ministerului s-a achitat în contul Trezoreriei suma de 45.000 RON, urmând a se recupera

de la personalul care se face răspunzător de nerespectarea prevederilor O.U.G.

nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică.

Intimatul D.E.I. a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare:

Obiectul acțiunii în contencios

administrativ soluționate de Curtea de Apel București vizează anularea Ordinului

nr. 1563 din 16 septembrie 2009 emis Ministrul Muncii, Familiei și Protecției Sociale

în ceea ce privește suma imputată în sarcina intimatului-reclamant.

Instanța de fond a argumentat

soluția de admitere în parte a acțiunii și de anulare a ordinului nr. 1563 din 16

septembrie 2009 pe faptul că acesta nu este motivat.

Pe acest aspect, Înalta

Curte reține că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunță

motivele de fapt și de drept pentru care autorul său în consideră justificat.

Motivarea reprezintă o

condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea

este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri

in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este

prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente

a actului.

Așadar, motivarea este

o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea

actului.

Motivarea urmărește o

dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative

în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu

întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra

acestuia.

Din această cauză, motivarea

trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției care

a emis actul.

De asemenea, motivarea

trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

O motivare insuficientă

sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ,

iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

În cauza de față, în urma

verificării preambulului ordinului nr. 1563 din 16 septembrie 2009 emis de recurentul-pârât,

Înalta Curte constată că autoritatea publică emitentă a respectat principiul motivării

actului administrativ.

Mai precis, actul aflat

în discuție precizează, în mod explicit, faptul că se întemeiază pe procesele-verbale

din data de 07 septembrie 2009 întocmite de Autoritatea Națională pentru Reglementarea

și Monitorizarea Achizițiilor Publice, precum și pe nota Direcției Generale Buget

și Resurse Umane din 08 septembrie 2009.

Totodată, în actul administrativ

contestat sunt individualizate și temeiurile juridice care fundamentează măsura

adoptată, respectiv art. 84 și art. 85 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, cu modificările și completările ulterioare.

În opinia Înaltei Curți,

împrejurarea că emitentul actului administrativ aflat în litigiu nu a reluat in

extenso concluziile din nota anterior individualizată nu poate conduce la sancțiunea

extremă a constatării nulității ordinului contestat în cauză, câtă vreme, așa cum

s-a arătat, acesta trimite la consemnările din această notă.

Pe cale de consecință,

judecătorul fondului trebuia să respingă excepția nulității actului administrativ

contestat în cauză și să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei acestuia.

Ca atare, în raport de

cele anterior expuse și de împrejurarea că prima instanță a soluționat procesul

fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea

judecătorească atacată, în baza art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Urmează ca instanța de

fond să examineze legalitatea și temeinicia Ordinului nr. 1563 din 16

septembrie 2009 emis de Ministrul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 960

din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza la aceeași

instanță spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie

2011.