ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3653/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj – secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul F.I.

a chemat în judecată pe pârâții Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției, Agenția Națională a Funcționarilor Publici și Guvernul României, solicitând: - anularea ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări sociale; - admiterea excepției de nelegalitate având ca obiect următoarele - acte administrative: ordinul nr. 356/2009, ordinul nr. 1170/2009, ordinul nr. 934/2009, ordinul nr. 1070/2009, nr. 1356/2009, nr. 1230/2009, nr. 1533/2010, nr. 21/2010, nr. 201/2010, nr. 320/2010; - repunerea reclamantului în funcția publică de conducere de director executiv și obligarea pârâților, în solidar, la repararea prejudiciului suferit.

De asemenea, reclamantul a solicitat suspendarea executării ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010 emis de Președintele C.N.P.A.S. până la soluționarea irevocabilă a cauzei, cu consecința repunerii temporare a acestuia în funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud până la soluționarea irevocabilă a cauzei. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că actele administrative contestate atât prin acțiune directă cât și pe calea excepției de nelegalitate sunt întocmite în temeiul unor acte normative declarate ca fiind neconstituționale, astfel că se impune anularea acestora.

Prin sentința nr. 117 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj – secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei procedurii prealabile și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale; a admis acțiunea precizată și completată formulată de reclamantul F.I.

în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Pensii Publice, Guvernul României, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale; a anulat ordinul nr. 496 emis la data de 09 iulie 2010 de către pârâtul Președintele Casei Naționale de Pensii Publice și a constatat nelegalitatea următoarelor acte administrative individuale:ordinul nr. 356 din 23 aprilie 2009 al Președintelui Casei Naționale de Pensii Publice, ordinul nr. 1170 din 25 mai 2009 emis de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, ordinul nr. 1070 din 13 octombrie 2009 emis de Președintelui Casei Naționale de Pensii Publice, ordinele nr. 1356 din 26 octombrie 2009, 1230 din 26 octombrie 2009, 1533 din 31 decembrie 2010, 21 din 07 ianuarie 2010, 201 din 26 februarie 2010 și 320 din 27 februarie 2010 emise de Președintele Casei Naționale de Pensii Publice.

Prin aceeași sentință, a anulat ordinele nr. 1142 din 15 noiembrie 2010 și nr. 1148 din 19 noiembrie 2010 emise de Președintelui Casei Naționale de Pensii Publice, a dispus repunerea reclamantului în funcția publică deținută anterior, a obligat pârâții, în solidar, la repararea prejudiciului suferit de reclamant prin plata unei sume ce reprezintă diferența între drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite aferente perioadei cuprinse între mai 2009 și până la reintegrarea sa efectivă; a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 20000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 2523,3 lei, cheltuieli de judecată . Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Reclamantul a fost numit în funcția publică de conducere de director executiv al Casei județene de Pensii Bistrița-Năsăud, prin decizia nr. 146 din data de 11 martie 2008 emisă de către Președintele C.N.P.A.S., ca urmare a promovării concursului organizat în acest sens de către A.N.F.P.

în perioada 06-07 martie 2008, fiindu-i stabilite și drepturile salariale corespunzătoare. Ulterior, după adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, Președintele C.N.P.A.S. a emis ordinul nr. 356 din data de 23 aprilie 2009 prin care s-a desființat funcția publică de conducere de director executiv deținută de către reclamant, iar prin ordinul nr. 1170 din data de 25 mai 2009 Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale l-a numit pe reclamant în funcția de director coordonator. Prin decizia nr. 1257/2009, Curtea Constituțională a constatat că legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este neconstituțională, iar ulterior, în baza noului act normativ, O.U.G. nr. 105/2009, Președintele C.N.P.A.S.

a emis ordinul nr. 934 din data de 13 octombrie 2009, stabilind că la data de 14 octombrie 2009 încetează contractul de management al reclamantului și, la aceeași dată, prin ordinul nr. 1070, s-a stabilit că reclamantul va prelua funcția de conducere de director coordonator, până la ocuparea prin concurs a postului. Ulterior, a fost emis ordinul nr. 1356 din 26 octombrie 2009 și s-a stabilit că reclamantul încetează să exercite atribuțiile funcției de conducere de director coordonator, iar prin ordinul nr. 1230 a fost numit, începând cu data de 27 octombrie 2009, în funcția de director coordonator, cu contract de management asimilat contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată și întrucât prin decizia nr. 1629 din 03 decembrie 2009 Curtea Constituțională a stabilit că O.U.G.

nr. 105/2009 este neconstituțională, Președintele C.N.P.A.S. a procedat la emiterea unor noi ordine pentru a corela denumirile funcțiilor publice, în privința reclamantului fiind emise ordinele nr. 1533 din 31 decembrie 2010, nr. 21 din 07 ianuarie 2010, nr. 201 din 26 februarie 2010, nr. 320 din 27 februarie 2010 și ordinul nr. 496 din 09 iulie 2010. Prima instanță a constatat astfel că actele administrative atacate sunt lipsite de orice fundament legal, ca urmare a deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 decembrie 2009, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și a înseși prevederilor ordonanței de urgență, devenită parte integrantă a legii de aprobare și respectiv neconstituționalitatea O.U.G.

nr. 105/2009. Așadar, ca o consecință a anulării ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010 și a constatării nelegalității tuturor actelor administrative care au dus la încetarea efectelor deciziei nr. 146 din 11 martie 2008 privind numirea reclamantului în funcția publică de conducere de director executiv al Casei de Pensii Bistrița-Năsăud, prima instanță a apreciat că se impune repunerea reclamantului în funcția deținută anterior. Totodată, a reținut că adoptarea acestei soluții corespunde și considerentelor cuprinse în decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a prevăzut că reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse de O.U.G.

nr. 37/2009, un efect al declarării neconstituționalității celor două ordonanțe de urgență fiind reintrarea în vigoare, după 45 de zile, a prevederilor legale privind funcțiile de conducere cuprinse în Legea nr. 188/1999 și cum numirea reclamatului a avut loc în baza acestor prevederi legale, se impune repunerea reclamantului în funcție, dând astfel eficiență și prevederilor art. 106 alin. (2) Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

De asemenea, prima instanță a apreciat că în speță sunt întrunite atât condițiile generale ale angajării răspunderii delictuale cât și condițiile speciale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 554/2004 reținând că reclamantul a suferit un prejudiciu ca urmare a aplicării unor norme din ordonanțe de guvern neconstituționale, în condițiile în care există un raport de cauzalitate între pagubă și aplicarea textului neconstituțional, prin adoptarea celor două ordonanțe, au fost emise actele administrative de demitere a reclamantului din funcția publică de conducere și au determinat privarea de veniturile aferente exercitării acesteia. În privința excepției inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut că vătămarea reclamantului rezultă din adoptarea O.U.G.

nr. 37/2009 și a O.U.G. nr. 105/2009 declarate neconstituționale, precum și a actelor administrative individuale emise pentru aplicarea acestor acte normativ, astfel că ipoteza normei legale instituite prin art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 este întrunită. Cât privește existența raportului de cauzalitate între paguba creată și aplicarea textului neconstituțional, prima instanță a constat că, în fapt, actele administrative individuale care au determinat demiterea reclamantului din funcția publică de conducere deținută rezultă din aplicarea celor două ordonanțe, declarate neconstituționale, iar eliberarea din funcția publică deținută îi produce acestuia o pagubă prin lipsirea de drepturile salariale aferente.

Referitor la obligarea pârâților la plata daunelor morale solicitate de reclamant, prima instanță a reținut că jurisprudența este unanimă în a admite că pentru consecințele nefavorabile de ordin moral suferite de funcționarul public ca efect al unui act administrativ individual nelegal ce vizează raportul de serviciu să poată fi acordate despăgubiri sub forma daunelor morale. În speță, prejudiciul moral suferit de reclamant se reflectă sub aspectul lezării reputației sale dobândite în calitate de director al autorității pârâte, precum și aceea de persoană cunoscută în plan local și își are originea și cauza în acțiunile întreprinse de pârâte anterior, concomitent și ulterior adoptării deciziei atacate în prezenta cauză, dar și după pronunțarea sentinței nr. 44 din data de 03 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a decis suspendarea actelor administrative contestate în cauză.

Or, reclamantul a fost practic împiedicat să-și exercite funcția de conducere și a fost expus unor umilințe atât în plan uman, cât și în plan profesional, cu consecințe inclusiv asupra bunului mers al activității autorității publice, ajungându-se până la a se crea aparența unei conduceri paralele. Concluzionând, prima instanță a reținut că atitudinea pârâtei de a refuza, fără un temei legal, punerea în executare a sentinței de suspendare a ordinului de revocare din funcție a produs consecințe importante asupra psihicului reclamantului și au condus în cele din urmă la încălcarea dreptului la muncă prin lipsirea acestuia de salariu, iar prejudiciul moral suferit a fost astfel prelungit.

În privința stabilirii cuantumului daunelor morale, prima instanță a avut în vedere, pe de o parte, că reclamantul a dobândit o relativă satisfacție implicit de ordin moral prin suspendarea efectelor actului administrativ atacat și mai apoi a anulării de către instanță a actului administrativ vătămător, că față de acesta nu s-a dispus repunerea efectivă în funcția deținută anterior cu înlăturarea consecințelor negative de ordin salarial iar, pe de altă parte, a avut în vedere că daunele morale prin nivelul sumei globale stabilite trebuie să imprime un caracter compensatoriu. Împotriva sentinței civile nr. 117 din 21 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția comercială, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Guvernul României și Casa Națională de Pensii Publice.

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a învederat, prin motivele cererii de recurs, că hotărârea atacată este nelegală, fiind respinsă în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități publice, în condițiile în care s-a probat în cauză că actele administrative succesive care au fost atacate pe calea contenciosului administrativ au fost emise de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale cu care reclamantul s-a aflat în raporturi de serviciu. Atâta timp cât actele administrative au fost emise de altă autoritate administrativă decât cea a recurentei, nu există nici o legătură de cauzalitate între actele amintite și M.M.F.P.S., iar cum ministerul în discuție nu i-a produs reclamantului prejudicii de ordin material sau moral nu se putea dispune obligarea la plata în solidar a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale și a sumei de 2523,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În consecință, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a înlăturării obligării acestui pârât la plata în favoarea reclamantului a sumelor acordate prin sentință. Guvernul României a precizat, prin cererea de recurs, că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, impunându-se admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul de a respinge, față de Guvernul României, acțiunea formulată de reclamantul F.I.

Guvernul României a relevat, în esență, că nu este emitentul actelor administrative contestate, că între reclamant și această autoritate administrativă nu există raporturi de serviciu, în sensul dispozițiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, și că judecătorul fondului a stabilit netemeinic și nelegal existența unei răspunderi civile delictuale a autorităților pârâte, în raport de dispozițiile art. 998 -1003 C. civ., ignorând existența răspunderii contractuale. Recurentul Guvernul României a considerat, prin motivele cererii de recurs, că instanța de fond ar fi trebuit să respingă acțiunea reclamantului ca inadmisibilă, justificat de neîntrunirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Pârâta Casa Națională de Pensii Publice (fostă Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale) a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Instanța de fond, s-a arătat, a considerat în mod eronat că decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale produce efecte retroactive în privința reclamantului, ordinele fiind emise cu respectarea prevederilor legale în vigoare, astfel că nu poate fi reținută, în speță, existența unor motive care să creeze o îndoială asupra legalității actelor administrative atacate, și nici faptul că prin executarea actelor administrative reclamantul ar fi fost supus unei vătămări.

Cât privește Ordinul nr. 496 din data de 9 iulie 2010, s-a evocat că acesta este un act administrativ individual care a fost emis cu respectarea și ca efect al aplicării unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv Legea nr. 140/2010, astfel că prin emiterea actului administrativ individual s-a urmărit respectarea și nu încălcarea legii. Casa Națională de Pensii Publice a criticat soluția instanței de fond și sub aspectul obligării la plata daunelor morale și la plata cheltuielilor de judecată, considerându-se că o asemenea dispoziție a instanței este nelegală, deoarece urmare modificărilor legislative aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și apoi prin O.U.G. nr. 105/2009 reclamantul a fost numit director coordonator, funcție de conducere derulată în temeiul contractului de management iar drepturile sale salariale au fost stabilite prin cate administrative de numire.

Prin urmare, reținerea judecătorului fondului că reclamantul a suferit un prejudiciu moral prin lezarea reputației sale este total nejustificată, atâta timp cât acesta a ocupat și exercitat funcția de director coordonator al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud prin actele de numire emise în temeiul unor dispoziții legale în vigoare la acea dată. Pe de altă parte, s-a arătat că în litigiu nu s-au produs de către reclamant nici un fel de probatorii care să dovedească producerea unor fapte ilicite cu vinovăție, un raport de cauzalitate între prejudiciul respectiv și faptele pârâtei sau producerea unor suferințe morale. Astfel, cum reclamantul nu a oferit nici un indiciu din care să rezulte în ce măsură drepturile sale patrimoniale și cele nepatrimoniale, ocrotite de lege, i-au fost afectate, s-a concluzionat că solicitarea acestuia privind plata daunelor morale și materiale este neîntemeiată.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de părți se rețin următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 25 august 2010 la Curtea de Apel Cluj – secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ulterior completată, reclamantul F.I. a solicitat a se dispune, prin hotărâre, anularea Ordinului nr. 496 din 9 iulie 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale (prin care s-a dispus ca, începând cu data de 12 iulie 2010 să se facă aplicarea prevederilor Ordinelor Președintelui Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale de la nr. 186 la nr. 281 inclusiv și de la nr. 2845 la nr. 310 inclusiv, emise în data de 26 februarie 2010, ca urmare a publicării în M. Of.

al României, Partea I, nr. 471 din 8 iulie 2010, a Legii nr. 140 din 07 iulie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, dată la care intră în vigoare prevederile legale cuprinse în proiectul de lege ce s-a aflat în dezbaterea Parlamentului – PL-x nr. 42/2010), anularea Ordinelor nr. 1142 din 15 noiembrie 2010 și nr. 1148 din 19 noiembrie 2010 emise de Președintele C.N.P.A.S., repunerea reclamantului în funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud obținută prin Decizia nr. 146 din 11 martie 2008 emisă de Președintele Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, funcție deținută anterior modificărilor survenite din cauza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și respectiv Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 105/2009, și obligarea pârâților Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Guvernul României la repararea prejudiciului suferit după cum urmează: a) prejudiciul material constituit din diferența dintre drepturile salariale,

majorate și recalculate și na celorlalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat având funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud și drepturile salariale cumulate cu celelalte drepturi de natură patrimonială de care reclamantul a beneficiat efectiv, de la data de 25 mai 2009 și până la data de 31 decembrie 2009; b) drepturile salariale majorate și recalculate și a celorlalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat având funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud de la data de 12 iulie 2010 și până la reintegrarea efectivă în funcție; prejudiciu moral cauzat în cuantum de 20.000 lei.

Reclamantul a invocat, în litigiu, în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, excepția de nelegalitate având ca obiect următoarele acte administrative individuale emise în baza unor prevederi din ordonanțe declarate neconstituționale: Ordinul nr. 356 din 23 aprilie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1170 din 25 mai 2009 emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale; Ordinul nr. 934 din 13 octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S., Ordinul nr. 1070 din 13 octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1356 din 26 octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1230 din 26 octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1533 din 31 decembrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 21 din 7 ianuarie 2010 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 201 din 26 februarie 2010 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 320 din 27 februarie 2010 emis de Președintele C.N.P.A.S.

Se constată, din cele mai sus expuse, că Guvernul României nu este emitentul nici unuia din actele administrative atacate de reclamant fie prin intermediul unei acțiuni directe de contencios administrativ, fie pe calea excepției de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, și că Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a emis numai Ordinul nr. 1170 din data de 25 mai 2009 (prin care reclamantul a fost numit, cu data emiterii actului administrativ menționat, în temeiul prevederilor art. III alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009, în funcția de director coordonator la Casa Județeană de Pensii Bistrița-Năsăud, cu contract de management asimilat contractului individual de muncă de muncă încheiat pe durată determinată, pe o perioadă de maximum 4 ani), acest ultim ordin formând doar obiectul excepției de nelegalitate și nu a acțiunii directe în contencios administrativ.

Se reține, în plus, că reclamantul nu a avut raporturi de serviciu cu Guvernul României, că prejudiciul pretins de reclamant – de ordin material și moral – își are izvorul în actele administrative individuale emise în temeiul prevederilor Ordonanțelor de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și nr. 105/2009, declarate neconstituționale, și că același reclamant nu a probat că emiterea Ordinului nr. 1170 din 25 mai 2009 de către ministrul muncii, familiei și protecției sociale (act administrativ de numire a reclamantului în funcția de director coordonator, cu drepturile salariale aferente) a avut drept consecință producerea în patrimoniului beneficiarului actului în discuție a unui prejudiciu de natură patrimonială sau nepatrimonială.

Prin urmare, în mod neîntemeiat instanța de fond a admis acțiunea față de pârâtul Guvernul României și a obligat această autoritate publică, precum și pe Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în solidar cu pârâta Casa Națională de Pensii Publice, la repararea prejudiciului suferit de reclamant prin plata unei sume ce reprezintă diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite aferente perioadei cuprinse între mai 2009 și până la reintegrarea sa efectivă, la plata către reclamant a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale și la plata către același reclamant a sumei de 2523,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În mod corect prin sentința atacată a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului și a lipsei procedurii prealabile, fiind incidente prevederile art. 7 alin. (5) și art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, cum judicios s-a reținut de judecătorul fondului, vătămarea reclamantului rezultă din efectele produse de actele administrative individuale emise în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 105/2009 (ambele declarate neconstituționale), iar acțiunea directă la instanța de contencios administrativ competentă, în situația dată, putea fi introdusă de persoana vătămată (fără a fi obligatorie procedura prealabilă) în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, Partea I. Cât privește recursul declarat de pârâta Casa Națională de Pensii Publice, se observă, în primul rând, că este irelevant faptul că Ordonanțele de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și nr. 105/2009 erau în vigoare în momentul emiterii actelor administrative atacate.

Art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precizează expres că acțiunea întemeiată pe acest articol poate avea ca obiect anularea actelor administrative emise în baza ordonanțelor declarate neconstituționale, iar din corelarea acestuia cu alin. (10) care dispune că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, rezultă cu evidență că actele administrative vătămătoare vizate sunt emise înainte de declararea ordonanței ca fiind neconstituțională, adică atunci când ordonanțele erau încă în vigoare.

Mai mult, voința legiuitorului a fost tocmai aceea ca prin art. 9 din legea nr. 554/2004 să instituie o procedură specială pentru a se putea asigura protecția particularilor față de prejudiciile cauzate prin ordonanțe declarate neconstituționale. Or, dacă acest articol s-ar referi la prejudicii cauzate prin acte administrative emise după declararea acestor ordonanțe ca fiind neconstituționale, procedura instituită de art. 9 ar fi inutilă, întrucât aceste acte ar putea fi întotdeauna atacate în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, ele fiind întotdeauna emise în baza unor dispoziții care nu mai există (ca efect al deciziei Curții Constituționale ele fie sunt suspendate, fie au fost modificate ori abrogate).

Susținerile recurentei în sensul că eliberarea reclamantului din funcție, prin Ordinul nr. 496 din 9 iulie 2010, ar fi fost obligatorie ca efect al Legii nr. 140/2010 și a Deciziei nr. 413 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale sunt neîntemeiate întrucât din analiza acestor acte reiese că este nejustificată numirea într-o funcție publică a unei persoane care anterior a fost numai director-coordonator, din moment ce, datorită faptului că această funcție nu mai există, aceste persoane nu sunt funcționari publici sau funcționari publici cu statut special. Or, reclamantul, prin Decizia nr. 146 din 11 martie 2008 emisă de Președintele C.N.P.A.S.

a fost numit în funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud, ca urmare a promovării unui concurs organizat în acest sens de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, și doar după adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 reclamantul a fost numit în funcția de director-coordonator al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud prin Ordinul nr. 1170 din 25 mai 2009 al ministrului muncii, familiei și protecției sociale. Raționamentul Curții Constituționale, în detaliu descris în considerentele Deciziei nr. 413/2010, nu este aplicabil în cazul reclamantului, întrucât acesta era deja numit într-o funcție publică și drept urmare a avut și deține calitatea de funcționar public, neexistând nici un impediment la menținerea intimatului în cadrul instituției.

Ordinele nr. 1142 din 15 noiembrie 2010 și nr. 1148 din 19 noiembrie 2010 emise de Președintele Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale au fost anulate în mod corect de prima instanță, întrucât prin acestea pârâta recurentă, nu a readus întreaga situație juridică, în ceea ce-l privește pe reclamant, la forma anterioară adoptării Ordonanțelor de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și nr. 105/2009, fiind ignorate astfel cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 413/2010, potrivit cărora ”În momentul de față, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009”.

Judecătorul fondului a acordat în mod întemeiat reclamantului și daunele materiale și morale solicitate, de plata acestora fiind ținută în exclusivitate emitentul actelor administrative individuale vătămătoare pentru recurent, anume pârâta Casa Națională de Pensii Publice (succesoarea fostei Case Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale), pe temeiul prevederilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare. Condiția faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate fiind indiscutabilă, prin raportare la circumstanțele cauzei, în mod judicios judecătorul fondului a stabilit în favoarea reclamantului, prin apreciere, un cuantum al daunelor morale în sumă de 20.000 lei.

Reclamantul, în calitatea sa de persoană publică importantă în comunitatea locală, nu numai că a suferit, urmare emiterii actelor administrative contestate și anulate, grave prejudicii ale imaginii, ale onoarei, ale prestigiului și ale demnității, dar acesta a fost supus, în plus, unei puternice presiuni psihice ce a avut ca și consecință deteriorarea continuă a stării de sănătate. Nivelul daunelor morale, astfel cum a fost cuantificat de instanța de fond, nu este excesiv și nu constituie o îmbogățire nejustificată, ci reprezintă o satisfacție justă, rezonabilă și echitabilă. Prin raportare la toate cele mai sus arătate, urmează a se dispune, în cauză, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., admiterea recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond de către Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și de Guvernul României, cu consecința modificării în parte a sentinței civile nr. 117 din data de 21 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj – secția comercială, de contencios administrativ și fiscal în sensul că respinge acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a înlăturării dispoziției de obligare a celor doi recurenți pârâți la plata în favoarea reclamantului a daunelor morale, materiale și a cheltuielilor de judecată, cu menținerea celorlalte prevederi, și respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva aceleiași sentințe de pârâtul Casa Națională de Pensii Publice.

În temeiul art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta Casa Națională de Pensii Publice va fi obligată la plata în favoarea reclamantului F.I. a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în recurs, stabilite prin apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Guvernul României împotriva sentinței nr. 117 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj – secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantului în contradictoriu cu Guvernul României și înlătură obligarea pârâților Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Guvernul României la plata de daune morale, materiale și cheltuieli de judecată. Menține celelalte dispoziții. Respinge recursul declarat de Casa Națională de Pensii Publice, ca nefondat. Obligă recurenta Casa Națională de Pensii Publice la plata în favoarea reclamantului la suma de 150 lei cheltuieli de judecată, parțiale.

Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 iunie 2011.