ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3653/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3653/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Cluj – secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

reclamantul F.I. a chemat în judecată pe pârâții Casa Națională de Pensii și

Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției,

Agenția Națională a Funcționarilor Publici și Guvernul României, solicitând:

- anularea ordinului nr. 496 din 09

iulie 2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de

Asigurări sociale;

- admiterea excepției de

nelegalitate având ca obiect următoarele

- acte administrative: ordinul nr. 356/2009,

ordinul nr. 1170/2009, ordinul nr. 934/2009, ordinul nr. 1070/2009, nr. 1356/2009,

nr. 1230/2009, nr. 1533/2010, nr. 21/2010, nr. 201/2010, nr. 320/2010;

- repunerea reclamantului în funcția

publică de conducere de director executiv și obligarea pârâților, în solidar,

la repararea prejudiciului suferit.

De asemenea, reclamantul a solicitat

suspendarea executării ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010 emis de Președintele

C.N.P.A.S. până la soluționarea irevocabilă a cauzei, cu consecința repunerii

temporare a acestuia în funcția publică de conducere de director executiv al

Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud până la soluționarea irevocabilă a

cauzei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat, în esență, că actele administrative contestate atât prin acțiune

directă cât și pe calea excepției de nelegalitate sunt întocmite în temeiul

unor acte normative declarate ca fiind neconstituționale, astfel că se impune

anularea acestora.

Prin sentința nr. 117 din 21

februarie 2011, Curtea de Apel Cluj – secția contencios administrativ și fiscal

a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei procedurii

prealabile și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale; a admis acțiunea precizată și

completată formulată de reclamantul F.I. în contradictoriu cu pârâții Casa

Națională de Pensii Publice, Guvernul României, Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale; a anulat ordinul nr. 496 emis la data de 09 iulie 2010 de

către pârâtul Președintele Casei Naționale de Pensii Publice și a constatat

nelegalitatea următoarelor acte administrative individuale:ordinul nr. 356 din 23

aprilie 2009 al Președintelui Casei Naționale de Pensii Publice, ordinul nr. 1170

din 25 mai 2009 emis de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

ordinul nr. 1070 din 13 octombrie 2009 emis de Președintelui Casei Naționale de

Pensii Publice, ordinele nr. 1356 din 26 octombrie 2009, 1230 din 26 octombrie

2009, 1533 din 31 decembrie 2010, 21 din 07 ianuarie 2010, 201 din 26 februarie

2010 și 320 din 27 februarie 2010 emise de Președintele Casei Naționale de

Pensii Publice.

Prin aceeași sentință, a anulat

ordinele nr. 1142 din 15 noiembrie 2010 și nr. 1148 din 19 noiembrie 2010 emise

de Președintelui Casei Naționale de Pensii Publice, a dispus repunerea

reclamantului în funcția publică deținută anterior, a obligat pârâții, în

solidar, la repararea prejudiciului suferit de reclamant prin plata unei sume

ce reprezintă diferența între drepturile salariale cuvenite și cele efectiv

plătite aferente perioadei cuprinse între mai 2009 și până la reintegrarea sa

efectivă; a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 20000 lei cu

titlu de daune morale și a sumei de 2523,3 lei, cheltuieli de judecată

.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a fost numit în funcția

publică de conducere de director executiv al Casei județene de Pensii Bistrița-Năsăud,

prin decizia nr. 146 din data de 11 martie 2008 emisă de către Președintele C.N.P.A.S.,

ca urmare a promovării concursului organizat în acest sens de către A.N.F.P. în

perioada 06-07 martie 2008, fiindu-i stabilite și drepturile salariale corespunzătoare.

Ulterior, după adoptarea O.U.G. nr. 37/2009,

Președintele C.N.P.A.S. a emis ordinul nr. 356 din data de 23 aprilie 2009 prin

care s-a desființat funcția publică de conducere de director executiv deținută

de către reclamant, iar prin ordinul nr. 1170 din data de 25 mai 2009

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale l-a numit pe reclamant în

funcția de director coordonator.

Prin decizia nr. 1257/2009, Curtea

Constituțională a constatat că legea pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 este

neconstituțională, iar ulterior, în baza noului act normativ, O.U.G. nr. 105/2009,

Președintele C.N.P.A.S. a emis ordinul nr. 934 din data de 13 octombrie 2009,

stabilind că la data de 14 octombrie 2009 încetează contractul de management al

reclamantului și, la aceeași dată, prin ordinul nr. 1070, s-a stabilit că

reclamantul va prelua funcția de conducere de director coordonator, până la

ocuparea prin concurs a postului.

Ulterior, a fost emis ordinul nr. 1356

din 26 octombrie 2009 și s-a stabilit că reclamantul încetează să exercite

atribuțiile funcției de conducere de director coordonator, iar prin ordinul nr.

1230 a fost numit, începând cu data de 27 octombrie 2009, în funcția de

director coordonator, cu contract de management asimilat contractului individual

de muncă încheiat pe durată determinată și întrucât prin decizia nr. 1629 din 03

decembrie 2009 Curtea Constituțională a stabilit că O.U.G. nr. 105/2009 este

neconstituțională, Președintele C.N.P.A.S. a procedat la emiterea unor noi

ordine pentru a corela denumirile funcțiilor publice, în privința reclamantului

fiind emise ordinele nr. 1533 din 31 decembrie 2010, nr. 21 din 07 ianuarie

2010, nr. 201 din 26 februarie 2010, nr. 320 din 27 februarie 2010 și ordinul nr.

496 din 09 iulie 2010.

Prima instanță a constatat astfel că

actele administrative atacate sunt lipsite de orice fundament legal, ca urmare

a deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și nr. 1629 din 3 decembrie 2009,

prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea legii de

aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și a înseși prevederilor ordonanței de urgență,

devenită parte integrantă a legii de aprobare și respectiv

neconstituționalitatea O.U.G. nr. 105/2009.

Așadar, ca o consecință a anulării

ordinului nr. 496 din 09 iulie 2010 și a constatării nelegalității tuturor

actelor administrative care au dus la încetarea efectelor deciziei nr. 146 din 11

martie 2008 privind numirea reclamantului în funcția publică de conducere de

director executiv al Casei de Pensii Bistrița-Năsăud, prima instanță a apreciat

că se impune repunerea reclamantului în funcția deținută anterior.

Totodată, a reținut că adoptarea

acestei soluții corespunde și considerentelor cuprinse în decizia nr. 413 din 14

aprilie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a prevăzut că reglementarea

în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate este

cea anterioară modificărilor aduse de O.U.G. nr. 37/2009, un efect al

declarării neconstituționalității celor două ordonanțe de urgență fiind

reintrarea în vigoare, după 45 de zile, a prevederilor legale privind funcțiile

de conducere cuprinse în Legea nr. 188/1999 și cum numirea reclamatului a avut

loc în baza acestor prevederi legale, se impune repunerea reclamantului în

funcție, dând astfel eficiență și prevederilor art. 106 alin. (2) Legii nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici.

De asemenea, prima instanță a

apreciat că în speță sunt întrunite atât condițiile generale ale angajării

răspunderii delictuale cât și condițiile speciale prevăzute de art. 9 din Legea

nr. 554/2004 reținând că reclamantul a suferit un prejudiciu ca urmare a

aplicării unor norme din ordonanțe de guvern neconstituționale, în condițiile

în care există un raport de cauzalitate între pagubă și aplicarea textului

neconstituțional, prin adoptarea celor două ordonanțe, au fost emise actele

administrative de demitere a reclamantului din funcția publică de conducere și

au determinat privarea de veniturile aferente exercitării acesteia.

În privința excepției

inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut că vătămarea reclamantului

rezultă din adoptarea O.U.G. nr. 37/2009 și a O.U.G. nr. 105/2009 declarate

neconstituționale, precum și a actelor administrative individuale emise pentru

aplicarea acestor acte normativ, astfel că ipoteza normei legale instituite

prin art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 este întrunită.

Cât privește existența raportului de

cauzalitate între paguba creată și aplicarea textului neconstituțional, prima

instanță a constat că, în fapt, actele administrative individuale care au

determinat demiterea reclamantului din funcția publică de conducere deținută

rezultă din aplicarea celor două ordonanțe, declarate neconstituționale, iar

eliberarea din funcția publică deținută îi produce acestuia o pagubă prin lipsirea

de drepturile salariale aferente.

Referitor la obligarea pârâților la

plata daunelor morale solicitate de reclamant, prima instanță a reținut că

jurisprudența este unanimă în a admite că pentru consecințele nefavorabile de

ordin moral suferite de funcționarul public ca efect al unui act administrativ

individual nelegal ce vizează raportul de serviciu să poată fi acordate

despăgubiri sub forma daunelor morale.

În speță, prejudiciul moral suferit

de reclamant se reflectă sub aspectul lezării reputației sale dobândite în

calitate de director al autorității pârâte, precum și aceea de persoană

cunoscută în plan local și își are originea și cauza în acțiunile întreprinse

de pârâte anterior, concomitent și ulterior adoptării deciziei atacate în

prezenta cauză, dar și după pronunțarea sentinței nr. 44 din data de 03

noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a decis suspendarea actelor

administrative contestate în cauză. Or, reclamantul a fost practic împiedicat

să-și exercite funcția de conducere și a fost expus unor umilințe atât în plan

uman, cât și în plan profesional, cu consecințe inclusiv asupra bunului mers al

activității autorității publice, ajungându-se până la a se crea aparența unei

conduceri paralele.

Concluzionând, prima

instanță a reținut că atitudinea pârâtei de a refuza, fără un temei legal,

punerea în executare a sentinței de suspendare a ordinului de revocare din

funcție a produs consecințe importante asupra psihicului reclamantului și au

condus în cele din urmă la încălcarea dreptului la muncă prin lipsirea acestuia

de salariu, iar prejudiciul moral suferit a fost astfel prelungit.

În privința stabilirii cuantumului

daunelor morale, prima instanță a avut în vedere, pe de o parte, că reclamantul

a dobândit o relativă satisfacție implicit de ordin moral prin suspendarea

efectelor actului administrativ atacat și mai apoi a anulării de către instanță

a actului administrativ vătămător, că față de acesta nu s-a dispus repunerea

efectivă în funcția deținută anterior cu înlăturarea consecințelor negative de

ordin salarial iar, pe de altă parte, a avut în vedere că daunele morale prin

nivelul sumei globale stabilite trebuie să imprime un caracter compensatoriu.

Împotriva sentinței civile nr. 117

din 21 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal au declarat recurs în termen legal pârâții

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Guvernul României și Casa

Națională de Pensii Publice.

Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale a învederat, prin motivele cererii de recurs, că hotărârea

atacată este nelegală, fiind respinsă în mod greșit excepția lipsei calității

procesuale pasive a acestei autorități publice, în condițiile în care s-a

probat în cauză că actele administrative succesive care au fost atacate pe

calea contenciosului administrativ au fost emise de Casa Națională de Pensii și

alte Drepturi de Asigurări Sociale cu care reclamantul s-a aflat în raporturi

de serviciu. Atâta timp cât actele administrative au fost emise de altă

autoritate administrativă decât cea a recurentei, nu există nici o legătură de

cauzalitate între actele amintite și M.M.F.P.S., iar cum ministerul în discuție

nu i-a produs reclamantului prejudicii de ordin material sau moral nu se putea

dispune obligarea la plata în solidar a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune

morale și a sumei de 2523,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată. În

consecință, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii

recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a înlăturării obligării

acestui pârât la plata în favoarea reclamantului a sumelor acordate prin

sentință.

Guvernul României a precizat, prin

cererea de recurs, că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a

legii, impunându-se admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în

sensul de a respinge, față de Guvernul României, acțiunea formulată de

reclamantul F.I. Guvernul României a relevat, în esență, că nu este emitentul

actelor administrative contestate, că între reclamant și această autoritate

administrativă nu există raporturi de serviciu, în sensul dispozițiilor Legii nr.

188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările

ulterioare, și că judecătorul fondului a stabilit netemeinic și nelegal

existența unei răspunderi civile delictuale a autorităților pârâte, în raport

de dispozițiile art. 998 -1003 C. civ., ignorând existența răspunderii

contractuale. Recurentul Guvernul României a considerat, prin motivele cererii

de recurs, că instanța de fond ar fi trebuit să respingă acțiunea reclamantului

ca inadmisibilă, justificat de neîntrunirea în cauză a condițiilor prevăzute de

art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

cu modificările și completările ulterioare.

Pârâta Casa Națională de Pensii

Publice (fostă Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale)

a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate în

sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Instanța de fond,

s-a arătat, a considerat în mod eronat că decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale produce efecte retroactive în privința reclamantului, ordinele fiind

emise cu respectarea prevederilor legale în vigoare, astfel că nu poate fi

reținută, în speță, existența unor motive care să creeze o îndoială asupra

legalității actelor administrative atacate, și nici faptul că prin executarea

actelor administrative reclamantul ar fi fost supus unei vătămări. Cât privește

Ordinul nr. 496 din data de 9 iulie 2010, s-a evocat că acesta este un act

administrativ individual care a fost emis cu respectarea și ca efect al

aplicării unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv Legea nr. 140/2010,

astfel că prin emiterea actului administrativ individual s-a urmărit

respectarea și nu încălcarea legii.

Casa Națională de Pensii Publice a

criticat soluția instanței de fond și sub aspectul obligării la plata daunelor

morale și la plata cheltuielilor de judecată, considerându-se că o asemenea

dispoziție a instanței este nelegală, deoarece urmare modificărilor legislative

aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și apoi prin O.U.G. nr. 105/2009 reclamantul a

fost numit director coordonator, funcție de conducere derulată în temeiul

contractului de management iar drepturile sale salariale au fost stabilite prin

cate administrative de numire. Prin urmare, reținerea judecătorului fondului că

reclamantul a suferit un prejudiciu moral prin lezarea reputației sale este

total nejustificată, atâta timp cât acesta a ocupat și exercitat funcția de

director coordonator al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud prin actele de

numire emise în temeiul unor dispoziții legale în vigoare la acea dată. Pe de

altă parte, s-a arătat că în litigiu nu s-au produs de către reclamant nici un

fel de probatorii care să dovedească producerea unor fapte ilicite cu

vinovăție, un raport de cauzalitate între prejudiciul respectiv și faptele

pârâtei sau producerea unor suferințe morale. Astfel, cum reclamantul nu a

oferit nici un indiciu din care să rezulte în ce măsură drepturile sale

patrimoniale și cele nepatrimoniale, ocrotite de lege, i-au fost afectate, s-a

concluzionat că solicitarea acestuia privind plata daunelor morale și materiale

este neîntemeiată.

Examinând sentința recurată prin

prisma motivelor de recurs invocate de părți se rețin următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată la data de 25 august 2010 la Curtea de Apel Cluj – secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ulterior completată, reclamantul F.I.

a solicitat a se dispune, prin hotărâre, anularea Ordinului nr. 496 din 9 iulie

2010 emis de Președintele Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de

Asigurări Sociale (prin care s-a dispus ca, începând cu data de 12 iulie 2010

să se facă aplicarea prevederilor Ordinelor Președintelui Casei Naționale de

Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale de la nr. 186 la nr. 281 inclusiv

și de la nr. 2845 la nr. 310 inclusiv, emise în data de 26 februarie 2010, ca

urmare a publicării în M. Of. al României, Partea I, nr. 471 din 8 iulie 2010, a Legii nr. 140 din 07 iulie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici, republicată, dată la care intră în vigoare

prevederile legale cuprinse în proiectul de lege ce s-a aflat în dezbaterea

Parlamentului – PL-x nr. 42/2010), anularea Ordinelor nr. 1142 din 15 noiembrie

2010 și nr. 1148 din 19 noiembrie 2010 emise de Președintele C.N.P.A.S.,

repunerea reclamantului în funcția publică de conducere de director executiv al

Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud obținută prin Decizia nr. 146 din 11

martie 2008 emisă de Președintele Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de

Asigurări Sociale, funcție deținută anterior modificărilor survenite din cauza

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și respectiv Ordonanței de

urgență a Guvernului nr. 105/2009, și obligarea pârâților Casa Națională de

Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale și Guvernul României la repararea prejudiciului suferit după

cum urmează: a) prejudiciul material constituit din diferența dintre drepturile

salariale, majorate și recalculate și na celorlalte drepturi de care

reclamantul ar fi beneficiat având funcția publică de conducere de director

executiv al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud și drepturile salariale

cumulate cu celelalte drepturi de natură patrimonială de care reclamantul a

beneficiat efectiv, de la data de 25 mai 2009 și până la data de 31 decembrie

2009; b) drepturile salariale majorate și recalculate și a celorlalte drepturi

de care reclamantul ar fi beneficiat având funcția publică de conducere de

director executiv al Casei Județene de Pensii Bistrița-Năsăud de la data de 12

iulie 2010 și până la reintegrarea efectivă în funcție; prejudiciu moral cauzat

în cuantum de 20.000 lei.

Reclamantul a invocat, în litigiu,

în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, excepția de

nelegalitate având ca obiect următoarele acte administrative individuale emise

în baza unor prevederi din ordonanțe declarate neconstituționale: Ordinul nr. 356

din 23 aprilie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1170 din 25

mai 2009 emis de ministrul muncii, familiei și protecției sociale; Ordinul nr. 934

din 13 octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S., Ordinul nr. 1070 din 13

octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1356 din 26

octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1230 din 26

octombrie 2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 1533 din 31 decembrie

2009 emis de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 21 din 7 ianuarie 2010 emis

de Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 201 din 26 februarie 2010 emis de

Președintele C.N.P.A.S.; Ordinul nr. 320 din 27 februarie 2010 emis de

Președintele C.N.P.A.S.

Se constată, din cele mai sus

expuse, că Guvernul României nu este emitentul nici unuia din actele

administrative atacate de reclamant fie prin intermediul unei acțiuni directe

de contencios administrativ, fie pe calea excepției de nelegalitate prevăzute de

art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările

și completările ulterioare, și că Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale a emis numai Ordinul nr. 1170 din data de 25 mai 2009 (prin care

reclamantul a fost numit, cu data emiterii actului administrativ menționat, în

temeiul prevederilor art. III alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009, în funcția de

director coordonator la Casa Județeană de Pensii Bistrița-Năsăud, cu contract

de management asimilat contractului individual de muncă de muncă încheiat pe

durată determinată, pe o perioadă de maximum 4 ani), acest ultim ordin formând

doar obiectul excepției de nelegalitate și nu a acțiunii directe în contencios

administrativ.

Se reține, în plus, că reclamantul

nu a avut raporturi de serviciu cu Guvernul României, că prejudiciul pretins de

reclamant – de ordin material și moral – își are izvorul în actele

administrative individuale emise în temeiul prevederilor Ordonanțelor de

urgență a Guvernului nr. 37/2009 și nr. 105/2009, declarate neconstituționale,

și că același reclamant nu a probat că emiterea Ordinului nr. 1170 din 25 mai

2009 de către ministrul muncii, familiei și protecției sociale (act

administrativ de numire a reclamantului în funcția de director coordonator, cu

drepturile salariale aferente) a avut drept consecință producerea în

patrimoniului beneficiarului actului în discuție a unui prejudiciu de natură

patrimonială sau nepatrimonială.

Prin urmare, în mod neîntemeiat

instanța de fond a admis acțiunea față de pârâtul Guvernul României și a

obligat această autoritate publică, precum și pe Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale, în solidar cu pârâta Casa Națională de Pensii Publice, la

repararea prejudiciului suferit de reclamant prin plata unei sume ce reprezintă

diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite aferente

perioadei cuprinse între mai 2009 și până la reintegrarea sa efectivă, la plata

către reclamant a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale și la plata

către același reclamant a sumei de 2523,30 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

În mod corect prin sentința atacată

a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului și a lipsei

procedurii prealabile, fiind incidente prevederile art. 7 alin. (5) și art. 9 alin.

(4) și (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare. În cauză, cum judicios s-a reținut de

judecătorul fondului, vătămarea reclamantului rezultă din efectele produse de

actele administrative individuale emise în temeiul Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 37/2009 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 105/2009

(ambele declarate neconstituționale), iar acțiunea directă la instanța de

contencios administrativ competentă, în situația dată, putea fi introdusă de

persoana vătămată (fără a fi obligatorie procedura prealabilă) în limitele unui

termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. al României, Partea I.

Cât privește recursul declarat de

pârâta Casa Națională de Pensii Publice, se observă, în primul rând, că este

irelevant faptul că Ordonanțele de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și nr. 105/2009

erau în vigoare în momentul emiterii actelor administrative atacate. Art. 9 alin.

(5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, precizează expres că acțiunea întemeiată pe acest

articol poate avea ca obiect anularea actelor administrative emise în baza

ordonanțelor declarate neconstituționale, iar din corelarea acestuia cu alin. (10)

care dispune că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la

instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de

neconstituționalitate, rezultă cu evidență că actele administrative vătămătoare

vizate sunt emise înainte de declararea ordonanței ca fiind neconstituțională,

adică atunci când ordonanțele erau încă în vigoare. Mai mult, voința

legiuitorului a fost tocmai aceea ca prin art. 9 din legea nr. 554/2004 să

instituie o procedură specială pentru a se putea asigura protecția

particularilor față de prejudiciile cauzate prin ordonanțe declarate

neconstituționale. Or, dacă acest articol s-ar referi la prejudicii cauzate

prin acte administrative emise după declararea acestor ordonanțe ca fiind

neconstituționale, procedura instituită de art. 9 ar fi inutilă, întrucât

aceste acte ar putea fi întotdeauna atacate în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004,

ele fiind întotdeauna emise în baza unor dispoziții care nu mai există (ca

efect al deciziei Curții Constituționale ele fie sunt suspendate, fie au fost

modificate ori abrogate).

Susținerile recurentei în sensul că

eliberarea reclamantului din funcție, prin Ordinul nr. 496 din 9 iulie 2010, ar

fi fost obligatorie ca efect al Legii nr. 140/2010 și a Deciziei nr. 413 din 14

aprilie 2010 a Curții Constituționale sunt neîntemeiate întrucât din analiza

acestor acte reiese că este nejustificată numirea într-o funcție publică a unei

persoane care anterior a fost numai director-coordonator, din moment ce,

datorită faptului că această funcție nu mai există, aceste persoane nu sunt

funcționari publici sau funcționari publici cu statut special. Or, reclamantul,

prin Decizia nr. 146 din 11 martie 2008 emisă de Președintele C.N.P.A.S. a fost

numit în funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene de

Pensii Bistrița-Năsăud, ca urmare a promovării unui concurs organizat în acest

sens de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, și doar după

adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 reclamantul a fost

numit în funcția de director-coordonator al Casei Județene de Pensii

Bistrița-Năsăud prin Ordinul nr. 1170 din 25 mai 2009 al ministrului muncii,

familiei și protecției sociale. Raționamentul Curții Constituționale, în

detaliu descris în considerentele Deciziei nr. 413/2010, nu este aplicabil în

cazul reclamantului, întrucât acesta era deja numit într-o funcție publică și

drept urmare a avut și deține calitatea de funcționar public, neexistând nici

un impediment la menținerea intimatului în cadrul instituției.

Ordinele nr. 1142 din 15 noiembrie

2010 și nr. 1148 din 19 noiembrie 2010 emise de Președintele Casei Naționale de

Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale au fost anulate în mod corect de

prima instanță, întrucât prin acestea pârâta recurentă, nu a readus întreaga

situație juridică, în ceea ce-l privește pe reclamant, la forma anterioară

adoptării Ordonanțelor de urgență a Guvernului nr. 37/2009 și nr. 105/2009,

fiind ignorate astfel cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 413/2010,

potrivit cărora ”În momentul de față, reglementarea în vigoare cu privire la

conducătorii serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară

modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009”.

Judecătorul fondului a acordat în

mod întemeiat reclamantului și daunele materiale și morale solicitate, de plata

acestora fiind ținută în exclusivitate emitentul actelor administrative

individuale vătămătoare pentru recurent, anume pârâta Casa Națională de Pensii

Publice (succesoarea fostei Case Naționale de Pensii și Alte Drepturi de

Asigurări Sociale), pe temeiul prevederilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Condiția faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate fiind indiscutabilă, prin

raportare la circumstanțele cauzei, în mod judicios judecătorul fondului a

stabilit în favoarea reclamantului, prin apreciere, un cuantum al daunelor

morale în sumă de 20.000 lei. Reclamantul, în calitatea sa de persoană publică

importantă în comunitatea locală, nu numai că a suferit, urmare emiterii

actelor administrative contestate și anulate, grave prejudicii ale imaginii,

ale onoarei, ale prestigiului și ale demnității, dar acesta a fost supus, în

plus, unei puternice presiuni psihice ce a avut ca și consecință deteriorarea

continuă a stării de sănătate. Nivelul daunelor morale, astfel cum a fost

cuantificat de instanța de fond, nu este excesiv și nu constituie o îmbogățire

nejustificată, ci reprezintă o satisfacție justă, rezonabilă și echitabilă.

Prin raportare la toate cele mai sus

arătate, urmează a se dispune, în cauză, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările

ulterioare, precum și a art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., admiterea

recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond de

către Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și de Guvernul

României, cu consecința modificării în parte a sentinței civile nr. 117 din

data de 21 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj – secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal în sensul că respinge acțiunea reclamantului

în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a înlăturării dispoziției de

obligare a celor doi recurenți pârâți la plata în favoarea reclamantului a

daunelor morale, materiale și a cheltuielilor de judecată, cu menținerea

celorlalte prevederi, și respingerea ca nefondat a recursului declarat

împotriva aceleiași sentințe de pârâtul Casa Națională de Pensii Publice.

În temeiul art. 274 alin. (1) și art.

276 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta Casa Națională de

Pensii Publice va fi obligată la plata în favoarea reclamantului F.I. a sumei

de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în recurs, stabilite

prin apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Guvernul României

împotriva sentinței nr. 117 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj – secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată,

în sensul că respinge acțiunea reclamantului în contradictoriu cu Guvernul

României și înlătură obligarea pârâților Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale și Guvernul României la plata de daune morale, materiale și

cheltuieli de judecată.

Menține celelalte dispoziții.

Respinge recursul declarat de Casa

Națională de Pensii Publice, ca nefondat.

Obligă recurenta Casa Națională de

Pensii Publice la plata în favoarea reclamantului la suma de 150 lei cheltuieli

de judecată, parțiale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 23 iunie 2011.