ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2558/2016

Decizia nr. 2558/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 iulie 2014, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei dispusă prin Sentința civilă nr. 4431 din 25 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Serviciul Român de Informații, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților în solidar, la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 1000 lei pe zi de întârziere, calculate de la data de 03 iulie 2013 și până la data executării obligației prevăzute în titlul executoriu, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2401 din 17 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Serviciul Român de Informații, pentru autoritate de lucru judecat.

Împotriva Sentinței civile nr. 2401 din 17 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate.

Recursul declarat de reclamantă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora s-a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în esență, pentru următoarele motive:

În mod greșit prima instanță a apreciat că a intervenit autoritatea de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiția privind identitatea de cauză și obiect, impusă de art. 431 C. proc. civ.

Cererea anterioară, înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2/2012, asupra căreia instanța s-a pronunțat prin Sentința civilă nr. 7163 din 14 decembrie 2012, a avut ca obiect aplicarea amenzii conducătorilor autorităților publice și obligarea la daune moratorii pentru neexecutarea obligației, temeiul de drept fiind dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Prin prezenta cerere dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere iar temeiul de drept invocat îl reprezintă dispozițiile art. 905 și urm. C. proc. civ.

Instituția penalităților reglementată de art. 905 C. proc. civ. este diferită de instituția amenzii legiferată de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, amendă care reprezintă venit la bugetul de stat, în timp ce despăgubirile pentru întârziere, prevăzute de art. 24 alin. (3) teza finală din lege coroborat cu art. 905 C. proc. civ., raportat la art. 28 din lege, sunt cuvenite creditorului pentru repararea prejudiciului produs prin întârzierea executării obligației.

Instanța de fond a considerat în mod eronat că ar exista identitate de obiect între cele două cereri, fără a face o corectă diferențiere între petitele cererilor și fără a distinge între cele două instituții diferite reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Față de deosebirile esențiale dintre instituția amenzilor cominatorii și cea a daunelor cominatorii și având în vedere faptul că prin nicio dispoziție a legii nu este înlăturată posibilitatea aplicării cumulate a amenzilor cominatorii și a daunelor cominatorii, prin Decizia nr. XX/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, făcându-se referire expresă și la dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a statuat în sensul că nu a fost înlăturată posibilitatea recurgerii la instituția daunelor cominatorii pentru obligarea debitorului la îndeplinirea obligației de a face sau de a nu face, ci, dimpotrivă, pe lângă menținerea acestui instrument de constrângere, s-a instituit și amenda civilă ca mijloc de determinare a debitorului la executarea obligației asumate.

Executarea unei hotărâri judecătorești este considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de "proces", în sensul art. 6 din Convenție, astfel cum a statuat în mod constant Curtea Europeană în jurisprudența sa, inclusiv în cauzele Ruianu contra României și Hornsby contra Greciei, iar nerespectarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa poate constitui o încălcare a dreptului justițiabilului la o instanță, consacrat de art. 6 parag. 1 al Convenției.

Dreptul la un tribunal prevăzut de art. 6 din Convenție, semnifică nu numai posibilitatea juridică efectivă de adresare pentru soluționarea unei cereri, ci și dreptul de a cere executarea hotărârii astfel obținute.

În opinia Curții Europene de Justiție, acțiunea de a judeca constă în tranșarea pe fond a litigiului existent în fața unei instanțe.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, învederând următoarele:

În mod corect instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea excepției autorității de lucru judecat, având în vedere că atât daunele moratorii, cât și penalitățile de întârziere au același fundament juridic, respectiv plata unor despăgubiri solicitate pentru o pretinse neexecutare a unor obligații stabilite printr-o hotărâre judecătorească.

Împrejurarea că în primul proces s-a solicitat un anumit prejudiciu, sub forma daunelor moratorii constituite dintr-o dobândă legală plus o dobândă penalizatoare, în timp ce în prezentul proces se invocă acordarea unui prejudiciu care are aceeași cauză dar este stabilit prin aplicarea unei penalități zilnice, nu deschide, contrar aprecierii recurentei, calea unui nou proces.

Recurenta-reclamantă nu pretinde o altă cauză juridică a dreptului ei, ci formulează doar o nouă pretenție prin modificarea cuantumului prejudiciului pretins, ceea ce nu este permis însă, după ce inexistența cauzei pe care își întemeiază pretențiile, a fost tranșată în mod irevocabil.

6.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 3 februarie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 11 mai 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Criticile formulate de reclamantă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit în cauză, sunt neîntemeiate.

Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, opunând în prezentul proces efectele hotărârii judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/2/2012 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 7163 din 14 decembrie 2012 pronunțată în dosarul menționat, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4862 din 5 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al Poliției Române și Serviciul Român de Informații, prin care a solicitat, în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, aplicarea în sarcina conducătorilor autorităților publice pârâte, sau după caz, a persoanei obligate, a unei amenzi pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești, precum și obligarea pârâților la plata daunelor moratorii constând în dobândă legală pentru neexecutarea obligațiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a constatat că există indicii în sensul că pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române s-a conformat celor dispuse prin Decizia nr. 2430 din 11 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora obiectul solicitat în Dosarul nr. x/2/2012, nu este identic cu cel din prezenta cauză, în care a solicitat, în temeiul art. 905 și urm. C. proc. civ., republicat, acordarea de penalități de întârziere pentru neexecutarea obligațiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească, sunt neîntemeiate.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că cele două cauze au același obiect, și anume, plata de către autoritățile publice pârâte a unei sume de bani pentru neexecutarea sau întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești, având în vedere că atât daunele moratorii solicitate în primul litigiu, cât și penalitățile de întârziere solicitate în prezenta cauză, reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin neexecutarea obligațiilor stabilite prin Decizia nr. 2430 din 11 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și nu reprezintă sume care urmează a fi încasate de către stat.

În argumentarea celor expuse, se are în vedere faptul că amenda și despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, constituie mijloace de sancționare a conducătorului autorității publice pentru refuzul de punere în executare a hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ.

Penalitățile de întârziere reglementate de art. 24 alin. (3) din legea în discuție, reprezintă tot un mijloc de constrângere pentru a obține executarea hotărârii judecătorești, ce pot fi solicitate împreună cu obligarea conducătorului autorității publice la plata amenzii.

Pe de altă parte, întrucât prin Sentința civilă nr. 7163 din 14 decembrie 2012, rămasă irevocabilă, s-a constatat îndeplinirea obligației stabilite prin Decizia nr. 2430 din 11 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod corect prin sentința atacată în prezenta cauză s-a dat eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., republicat.

În conformitate cu prevederile legale menționate, există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar în situația când sunt în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega ceea ce s-a stabilit anterior asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor și al verificărilor jurisdicționale.

Întrucât lucrul judecat are și o funcție pozitivă, care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre judecătorească, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, rezultă că cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Or, atât în litigiul de față, cât și în cel în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 7163 din 14 decembrie 2012, cauza raportului juridic a celor două cereri deduse judecății este identică, și anume neexecutarea Deciziei nr. 2430 din 11 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, în prezenta judecată se impune a fi respectată dezlegarea dată anterior chestiunii vizând pretinsa neexecutare a obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească menționată.

În sensul arătat mai sus, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune în discuție o problemă soluționată prin hotărâre definitivă (cauza Zazanis și alții contra Greciei). De asemenea, prin Hotărârea din 6 decembrie 2007, în cauza Beian împotriva României, s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic, prin faptul că permite pronunțarea în cauze identice a unor soluții contradictorii.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta SC A. SA, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 2401 din 17 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2016.

Procesat de GGC - NN