ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2237/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, la data de 10.05.2013, și pe rolul Curții de Apel București  – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.05.2014 (urmare a stabilirii competenței prin Decizia nr. 1192 din 7 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal), reclamanta S.C. „A” S.A. a solicitat obligarea în solidar a pârâților Inspectoratul General al Poliției Române și Serviciul Român de Informații la plata despăgubirilor de 289.100 lei, pentru repararea prejudiciului cauzat prin emiterea nelegală a Adresei nr. 387771/12.04.2005 anulate, irevocabil, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2430 din 11 mai 2010, precum și la plata daunelor moratorii în sumă de 147.313,70 lei, constând în dobânda legală pentru întârzierea executării obligației.

Curtea de Apel București, prin Încheierea de ședință din 19 iunie 2014, a respins cererea reclamantei de unire cu fondul cauzei a excepției de tardivitate invocată de pârâtul I.G.P.R. și, pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea asupra excepției de tardivitate.

Prin Sentința  nr. 2126 din 3 iulie 2014, Curtea a admis excepția tardivității acțiunii, invocată de pârâtul I.G.P.R., și a respins acțiunea reclamantei, ca fiind tardiv introdusă.

Împotriva acestei sentințe și împotriva Încheierii din 19 iunie 2014, reclamanta S.C. „A” S.A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin.(1) pct. 5, 6 și 8 Codul de procedură civilă, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

2.1.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 5 Cod procedură civilă, susține recurenta-reclamantă că instanța a încălcat regulile de procedură instituite de art. 248 Cod procedură civilă, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Întâmpinarea formulată de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, prin care a invocat excepția tardivității acțiunii, a fost formulată tardiv, cu depășirea termenului de 25 de zile reglementat de art. 201 Cod procedură civilă.

A invocat excepția tardivității întâmpinării în fața instanței de fond, excepție care se impunea a fi soluționată cu prioritate față de excepția tardivității cererii principale.

Însă, instanța de fond, ignorându-și obligația de a se pronunța mai întâi asupra excepției de procedură invocate, care ar fi făcut inutilă cercetarea excepției tardivității cererii de chemare în judecată invocate prin întâmpinare, s-a pronunțat în mod greșit asupra excepției tardivității acțiunii, în raport cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 11 alin.(2) din același act normativ.

Astfel, a fost vătămată prin respingerea cererii sale, ca tardiv introdusă, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

2.2.

Referitor la motivul prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin.(1), recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond a motivat insuficient și neclar de ce a înlăturat apărările sale, considerentele acesteia nefiind de natură a corespunde exigențelor art. 425 alin.(1) pct. b) Cod procedură civilă, de a convinge și de a înlătura orice arbitrariu și de a respecta exigențele art. 6 paragraf 1 din CEDO.

Astfel, nu se regăsesc motivele pentru care instanța a înlăturat criteriul subiectiv, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitor la data cunoașterii întinderii pagubei, și a preferat aplicarea greșită criteriului obiectiv, data la care întinderea pagubei trebuia să fie cunoscută de persoana vătămată.

2.3.

În ceea ce privește motivul prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin.(1), susține recurenta-reclamantă că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv prin aplicarea eronată a termenului instituit de art. 19 coroborat cu art. 11 alin.(2) din Legea nr. 554/2004.

Excepția tardivității formulării acțiunii a fost invocată de pârâtul IGPR prin întâmpinare, având un conținut diferit față de excepția analizată de instanță. Astfel, a fost grav prejudiciată în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, cu atât mai mult cu cât i-a fost respinsă inclusiv solicitarea de unire a excepției cu fondul cauzei.

Intimatul-pârât IGPR a arătat că termenul de 1 an se calculează din data de 23.04.2012, când a formulat acțiunea ce face obiectul dosarului nr. 3428/2/2012, însă instanța a apreciat, față de criteriul obiectiv, că termenul se calculează din data de 01.02.2011, când a fost pronunțată încheierea de lămurire a întinderii și aplicării dispozitivului Deciziei nr. 2430 din 11 mai 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Apreciază că instanța a făcut o greșită aplicare a art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru că, din prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, rezultă că executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în mod imperativ în termenul prevăzut în hotărâre sau în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Autoritățile pârâte, Inspectoratul General al Poliției Române și Serviciul Român de Informații, aveau obligația executării Deciziei nr. 2430 din 11 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție până la data de 11 iunie 2010, însă acestea au nesocotit dispozițiile cuprinse în articolul menționat.

Potrivit principiului exercitării cu bună credință a drepturilor și obligațiilor procesuale, instituit de art. 12 Cod procedură civilă, pârâtul IGPR avea obligația executării din oficiu a hotărârii judecătorești definitive, intrată în puterea de lucru judecat.

Astfel, întinderea pagubei nu o putea cunoaște decât în momentul în care a conștientizat lipsa de preocupare a autorităților în punerea în executare a hotărârii, astfel că aplicarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 a fost făcută în mod greșit de instanța de fond.

Ca atare, termenul instituit de art. 19 alin.(1) din lege începe să curgă de la data la care a formulat cerere de executare silită înregistrată la BEJ Răduță Nicoleta, sub nr. 50 din 29.04.2013, încheierea de încuviințare a executării silite fiind pronunțată la 20.05.2013.

Deci, având în vedere obligația executării din oficiu a hotărârilor judecătorești și corespondența purtată cu IGPR, în perioada 24.10.2011-03.02.2012, în vederea executării voluntare a Deciziei nr. 2430/11.05.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut reprezentarea refuzului autorităților de executare din oficiu a hotărârii la data de 29.04.2013, când a formulat cererea de executare silită, de la această dată fiind în măsură să calculeze estimativ și valoarea despăgubirilor solicitate.

În perioada în care a corespondat cu IGPR a prezumat că solicitările acestuia au ca scop intenția de respectare a hotărârii judecătorești, neavând interes, la acel moment, în formularea unei cereri de despăgubiri.

2.4.

În susținerea recursului, recurenta a mai invocat și încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiului proporționalității și efictivității în aplicarea internă a dreptului comunitar.

Arată, invocând cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că obstacolele de drept ce pun în discuție substanța dreptului la un tribunal constituie încălcări ale art. 6 din CEDO și că o problemă ce ține de principiul securității juridice este aceea privind interpretarea nerațională a unei exigențe procedurale care poate fi de natură să împiedice examinarea pe fond a unei cereri în justiție.

Mai face trimitere recurenta și la Avizul nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătorești, care statuează că judecătorul are obligația de a orienta procedura într-un mod activ și prompt, simpla existență a unei legi procedurale nefiind suficientă întrucât judecătorului nu îi este permis a se limita la invocarea mecanică și statică a unor prevederi procedurale.

3.1.

Intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că excepția tardivității acțiunii este o excepție absolută care poate fi invocată de parte sau de instanță, din oficiu, în orice stare a procesului și că hotărârea primei instanțe este amplu motivată.

Referitor la aplicarea greșită a art. 19 din Legea nr. 554/2004, această problemă a fost lămurită prin regulatorul de competență pronunțat de Înalta Curte, care a statuat incidența acestui articol.

Nici motivul privind încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este întemeiat, pentru că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a invocat, în numeroase cauze, excepția tardivității formulării plângerii, regulă care răspunde și securității juridice.

3.2.

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precizând, referitor la tardivitatea introducerii acțiunii, că societatea recurentă a formulat acțiune în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru amendarea IGPR și pentru plata unor despăgubiri ca urmare a neexecutării sentinței, ce a făcut obiectul dosarului nr. 3428/2/2012 al Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Astfel, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, acțiunea trebuia introdusă în termenul prevăzut de art. 11 alin.(2) din lege, termen care se calculează de la data introducerii acțiunii având ca obiect sancțiune neexecutare hotărâre, 23.04.2012, acțiune în care reclamanta a solicitat despăgubiri și a motivat pe aceleași considerente ca în prezenta cauză, moment în care reclamanta trebuia să cunoască întinderea prejudiciului pretins.

4.1 Cu privire la examinarea recursului  în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) Cod procedură civilă, a fost analizat în Complet de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 martie 2016, în conformitate cu dispozițiile art.493 alin.(4) Cod procedură civilă

.

Prin încheierea din 19 mai 2016, Completul de filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art.493 alin.(7) Cod procedură civilă

,

și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

4.2 Cu privire la  fondul recursului. Analiza motivelor de casare invocate

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că

recursul

este nefondat

.

Obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâților Inspectoratul General al Poliției Române și Serviciul Român de Informații, în solidar, la plata, către reclamanta S.C. „A” S.A., a despăgubirilor, în sumă de 289.000 lei, pentru repararea prejudiciului cauzat prin emiterea nelegală a Adresei nr. 378771/12.04.2005 anulate irevocabil prin Decizia nr. 2430 din 11 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la plata sumei de 147.313,70 lei, constând în dobânda legală pentru întârzierea executării obligației.

În motivare, reclamanta a arătat că, urmare a refuzului emiterii licenței de funcționare, comunicat prin adresa menționată, anulată irevocabil de instanța supremă, a fost împiedicată să-și desfășoare activitatea, expunând modul de calcul al despăgubirilor ținând seama de profitul realizat în semestrul I al anului 2005, luând în calcul valoarea aleatorie de 100 lei ca profit nerealizat pe zi, pentru perioada 12.04.2005-12.03.2013, rezultând astfel suma de 289.100 lei (100 lei x 2891 zile de întârziere). În raport cu această sumă, reclamanta a calculat și daunele moratorii, constând în dobânda legală.

4.2.1.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, referitor la tardivitatea depunerii întâmpinării Inspectoratului General al Poliției Române prin care a fost invocată excepția tardivității formulării acțiunii, Înalta Curte reține că, potrivit art. 208 alin.(2) Cod procedură civilă, nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.

Excepția tardivității acțiunii este o excepție de procedură și peremptorie care, în funcție de caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate, este o excepție absolută sau relativă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004,

„(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri,

termenul de prescripție

pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente,

în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)

.”

Excepția tardivității acțiunii a fost invocată față de dispozițiile art. 19 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ, conform căruia cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 11 alin.(2), termen care, după cum rezultă din dispozițiile precitate, este un termen imperativ.

Prin urmare, în cauză,

excepția tardivității acțiunii este o excepție de procedură absolută, de ordine publică, ce poate fi invocată oricând

, aspectul formulării întâmpinării, de către Inspectoratul General al Poliției Române, cu nerespectarea termenului de 25 de zile de la comunicarea acțiunii, neavând nicio relevanță, neputându-se reține incidența art. 488 alin.(1) pct. 5 Cod procedură civilă invocat de recurenta-reclamantă.

4.2.2.

În ceea ce privește motivele de recurs, prezentate la pct. 2.2. și 2.3. ale prezentei decizii, referitoare la nemotivarea, de către prima instanță, a reținerii datei la care a început să curgă termenul  prevăzut la art. 11 alin.(2) din Legea nr. 554/2004 și, respectiv, la greșita aplicare a dispozițiilor art. 19 din aceeași lege, Înalta Curte urmează a le analiza concomitent, susținerile recurentei privind, în esență, tocmai aplicarea greșită a art. 19 din Legea contenciosului administrativ.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin.(1) Cod procedură civilă, prima instanță expunând, în mod convingător, argumentele care au determinat formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul hotărârii toate elementele care au condus la concluzia ce a determinat soluția adoptată.

Verificând considerentele sentinței atacate, se constată că judecătorul fondului a explicat în mod convingător rațiunile pentru care a înlăturat apărările reclamantei, referitoare la momentul la care curge termenul de prescripție prevăzut de art. 19 coroborat cu art. 11 alin.(2) din Legea nr. 554/2004.

Nu sunt întemeiate criticile recurentei referitoare la faptul că excepția tardivității formulării acțiunii invocată de pârâtul IGPR prin întâmpinare are un conținut diferit de excepția tardivității acțiunii analizată de instanță.

Conținutul excepției tardivității formulării acțiunii nu poate privi decât determinarea momentului de la care a început să curgă termenul pentru formularea acesteia, respectiv termenul prevăzut de art. 11 alin.(2) din Legea nr. 554/2004. Faptul că acest moment a fost apreciat în mod diferit de intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române și de instanța de judecată nu poate conduce la concluzia că ar fi vorba despre punerea în discuție a două excepții diferite.

Recurentei-reclamante i-a fost comunicată întâmpinarea pârâtului IGPR, prin care a fost invocată excepția tardivității. De asemenea, a fost reprezentată de avocat în fața instanței de fond, care și-a spus cuvântul asupra excepției tardivității introducerii acțiunii, astfel că nu se poate reține prejudicierea dreptului său la apărare.

În ceea ce privește aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de 1 an pentru solicitarea despăgubirilor, recurenta a făcut trimitere și la art. 24 alin.(1) din Legea nr. 554/2004, referitor la executarea hotărârilor judecătorești, apreciind că intimații-pârâți aveau obligația executării din oficiu a Deciziei nr. 2430 din 11 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că nu putea cunoaște întinderea pagubei decât în momentul în care a conștientizat lipsa de preocupare a acestora în executarea voluntară. Astfel, data curgerii termenului a început să curgă la 29.04.2013, data formulării cererii de executare silită.

Dispozițiile art. 24 nu sunt incidente în cauză, obiectul acesteia nefiind sancțiune neexecutare hotărâre, ci acordare de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru prejudiciul produs de pârâți printr-un act administrativ anulat irevocabil.

Termenul de cel mult un an  pentru solicitarea despăgubirilor, dacă acestea nu au fost solicitate odată cu acțiunea în anulare a actului administrativ, instituit de art. 19 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ, este termen de prescripție, termen de procedură specific contenciosului administrativ.

Despăgubirile, solicitate separat și ulterior acțiunii în anularea actului, se acordă pentru prejudiciul cauzat de actul nelegal,

care și-a produs efecte cât a fost în vigoare și care a fost anulat irevocabil

.

În sprijinul celor reținute, Înalta Curte are în vedere și cele statuate de Curtea Constituțională, prin Decizia nr.  568/2007 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.19 alin.(1) raportat la art.11 alin.(1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, în sensul că „termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni”.

În cauză, acțiunea reclamantei prin care a solicitat anularea Adresei nr. 378771/12.04.2005 a fost soluționată irevocabil la data de 1 februarie 2011, dată la care a fost pronunțată Încheierea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 2430 din 11 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Față de specificul litigiului și de natura despăgubirilor solicitate, momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut/trebuia să cunoască întinderea pagubei este momentul la care actul contestat, adresa prin care i-a fost refuzată emiterea licenței de funcționare, a fost anulat irevocabil. De la acel moment, recurenta cunoștea întinderea pagubei, pentru că, prin cererea de chemare în judecată a expus și algoritmul calculării despăgubirilor, în cuantum de 289.000 lei, și daunelor moratorii, în cuantum 147.313,70 lei.

Deci, recurenta-reclamantă, la data anulării irevocabile a actului atacat, a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea prejudiciului ce i s-a cauzat, urmând același mod de calcul ca și cel indicat în acțiune.

4.2.3.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei-reclamante expuse la pct. 2.4. al prezentei decizii, referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că o problemă care ține de principiul securității juridice este aceea că interpretarea nerațională a unei exigențe procedurale este de natură să împiedice examinarea pe fond a unei cereri în justiție, și că obstacolele de drept ce pun în discuție substanța dreptului la un tribunal constituie încălcări ale art. 6 din CEDO.

În esență, recurenta-reclamantă susține că-i este încălcat dreptul la un proces echitabil art. 6 din Convenție prin respingerea acțiunii ca tardiv formulată.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se poate vorbi despre o interpretare nerațională a unei norme de drept procedural sau de obstacole în calea accesului la un tribunal, partea având obligația de a-și exercita drepturile procesuale cu respectarea dispozițiilor legale.

Potrivit art. 185 alin.(1) Cod procedură civilă,

când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, actul făcut pentru termen fiind lovit de nulitate

.

De asemenea, art. 35 alin.(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că sesizarea Curții nu se poate face decât după epuizarea căilor de recurs interne și

într-un termen de 6 luni

începând cu data deciziei interne definitive.

Existența unor limitări ale dreptului de acces la justiție este implicită exercitării normale a acestuia, aceste limitări fiind recunoscute, în mod unanim, atât la nivelul practicii judiciare interne, cât și la cel al jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului. Cu titlu de exemplu, prin Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în

Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii

, Curtea a statuat că restricționarea accesului la justiție nu încalcă în mod necesar dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Conventie.

Deci, dreptul de acces la justiție nu are caracterul unei libertăți absolute, fiind supus anumitor limitări. Aceste limitări sunt impuse cu scopul protejării altor interese, printre care chiar

principiul securității raporturilor juridice

, invocat de către recurentă, precum și a drepturilor și libertăților persoanelor.

4.2.4. Soluția instanței de recurs

Pentru aceste considerente, reținându-se că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, în temeiul art. 496 alin.(1) Cod procedură civilă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de S.C. „A” S.A. împotriva Încheierii din 19 iunie 2014 și împotriva Sentinței nr. 2126 din 3 iulie 2014 ale Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2016.