ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1192/2014

Decizia nr. 1192/2014

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 mai 2013, reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea în solidar a pârâților Inspectoratul General al Poliției Române și Serviciul Român de Informații la plata daunelor-interese în sumă de 289.100 lei, precum și a dobânzii legale în valoare de 147.313,70 lei.

În motivare, reclamanta a arătat, în sinteză, că izvorul obligației de plată îl constituie nerespectarea de către pârâți a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiției nr. 2430 din 11 mai 2010, împreună cu încheierea de lămurire a dispozitivului nr. 562 din 01 februarie 2011, prin care a fost anulată adresa nr. 378771 din 12 aprilie 2005 și a fost obligat I.G.P.R. să reexamineze cererea de eliberare a licenței de funcționare sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 333/2003, ceea ce implică deopotrivă solicitarea de la S.R.I. a unui aviz prealabil motivat, în condițiile legislației aplicabile.

Reclamanta a arătat că obligația trebuia să fie executată din oficiu de către I.G.P.R. până la data de 11 iunie 2010, însă această autoritate a tergiversat nepermis soluționarea cererii, solicitând depunerea unor acte care sunt necesare pentru emiterea licenței de funcționare la momentul actual, iar nu la data formulării cererii (2005), împrejurare care excede dispozitivului Deciziei nr. 2430 din 11 mai 2010.

A menționat că prejudiciul constă în pierderea suferită ca urmare a imposibilității de desfășurare a activității de pază, precum și în dobânda legală calculată prin raportare la profitul realizat în iulie 2005.

În drept, a invocat art. 998 - 999 C. civ. și art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâții au invocat excepția necompetenței materiale, cu motivarea că, fiind în discuție o presupusă vătămare din partea unor autorități publice, acțiunea are ca obiect angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale, chiar dacă sunt aplicabile și dispozițiile de drept comun ale art. 998 - 999 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 1675 din 23 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanta a solicitat, în cadrul litigiului finalizat prin Decizia nr. 2430 din 11 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anularea actului administrativ nr. 378771 din 12 aprilie 2005, fără însă a solicita și despăgubiri.

Tribunalul a reținut că menționarea de către reclamantă a temeiului de drept ca fiind răspunderea civilă delictuală, astfel cum aceasta este reglementată de art. 998 - 999 C. civ., nu poate conduce la concluzia calificării cererii ca fiind o acțiune civilă evaluabilă în bani, întrucât importantă în cauză este stabilirea factorului generator al obligației. Or, în speță, reclamanta a invocat emiterea unui act administrativ care a fost ulterior anulat de instanța judecătorească. Răspunderea pentru un atare fapt ilicit beneficiază de o reglementare proprie și de o cale specială de urmat pentru repararea eventualului prejudiciu, și anume Legea nr. 554/2004.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 noiembrie 2013.

Prin precizarea depusă la dosar, la data de 09 ianuarie 2014, reclamanta a arătat că acțiunea este întemeiată cu precădere pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 și are ca obiect despăgubiri solicitate pe calea dreptului comun, astfel că se califică drept o acțiune civilă evaluabilă în bani, devenind aplicabile art. 95 pct. 1 și 94 pct. 1 C. proc. civ., care determină competența de soluționare în favoarea tribunalului, în funcție de criteriul valoric.

Pe cale de consecință, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a solicitat declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin Sentința nr. 31 din 9 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată de reclamantă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În considerente, curtea de apel a reținut că reclamanta a înțeles să formuleze o acțiune civilă evaluabilă în bani, devenind aplicabile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 C. proc. civ., care determină competența de soluționare în favoarea tribunalului, în funcție de criteriul valoric.

Reclamanta a invocat drept temei al răspunderii patrimoniale dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, precizând expres cauza cererii de chemare în judecată (situația de fapt calificată juridic) ca fiind răspunderea civilă delictuală, iar nu cea administrativ-patrimonială, chiar dacă în speță se invocă fapta ilicită a unor autorități publice centrale constând în neexaminarea din oficiu și la termen a condițiilor prevăzute de Legea nr. 333/2003 pentru acordarea licenței de funcționare.

A mai reținut curtea de apel că, deși instanța nu este ținută de temeiul juridic invocat de parte, împrejurare ce rezultă din prevederile art. 152 al C. proc. civ., republicat, nu poate fi încălcat principiul disponibilității, consacrat prin art. 9 C. proc. civ., republicat, în sensul că instanța nu poate schimba cauza cererii, deoarece reprezintă un element esențial al acțiunii, și anume situația de fapt calificată juridic, stabilită de parte prin prezentarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, conform art. 194 lit. c) C. proc. civ., republicat.

Or, în speță, reclamanta și-a întemeiat acțiunea în mod expres pe răspunderea civilă delictuală, invocând condițiile de angajare a acestei răspunderi și calificând cererea în drept pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Atâta timp cât reclamanta a înțeles să invoce drept cauză a acțiunii răspunderea civilă delictuală și a susținut constant că acțiunea formulată este una civilă evaluabilă în bani, iar nu în contencios administrativ, nu se poate reține, astfel cum a făcut tribunalul, că de fapt se urmărește angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a pârâților și că procedura aplicabilă este cea specială dată de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

O astfel de interpretare ar fi de natură a nesocoti dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., republicat, și a înfrânge principiul disponibilității.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că a fost legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, potrivit art. 135 alin. (1) C. proc. civ. și că, în raport cu obiectul și cauza acțiunii, competența revine Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 al prezentei decizii, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în despăgubire pentru repararea prejudiciului produs de autoritatea publică pârâtă printr-un act administrativ anulat irevocabil și refuzul rezolvării unei cereri de eliberare a licenței de funcționare, conform Deciziei nr. 2430 din 11 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, așa cum a fost lămurită prin încheierea nr. 562 din 1 februarie 2011 a aceleiași instanțe.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere, în același timp, și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta nu a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Alin. (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd că acțiunile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente și se supun normelor Legii nr. 554/2004 în ceea ce privește procedura de judecată și taxele de timbru.

Prin urmare, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ și supunându-se regulilor specifice acestuia sub aspect procesual.

Împrejurarea că reclamanta a indicat, ca temei de drept, prevederile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, nu modifică fizionomia acțiunii, pentru că textele indicate conțin norme de drept material privind condițiile angajării răspunderii civile delictuale, instituție juridică generală căreia i se circumscrie materia răspunderii patrimoniale a autorităților publice emitente ale actelor administrative unilaterale, tipice sau asimilate.

Este adevărat că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, dar în temeiul art. 22 alin. (1) și (4) din același cod, judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, dând sau restabilind calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Judecătorul nu ar putea schimba denumirea sau temeiul juridic în situația reglementată în art. 22 alin. (5) C. proc. civ., atunci când părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale acestora.

În speță nu este întrunită însă această ipoteză, pentru că, pe de o parte, art. 19 stabilește expres competența instanței de contencios administrativ, iar pe de altă parte, între părți nu a intervenit un acord asupra calificării juridice a acțiunii, ele având, dimpotrivă, poziții contrare în ceea ce privește natura litigiului și instanța competentă să îl soluționeze.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ. și ale art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va stabili competența Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Serviciul Român de Informații în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2014.

Procesat de GGC - CT