ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4862/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4862/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile

art.

256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 04 mai 2011, sub

nr.

13625/215/2011 la Judecătoria Craiova, reclamantul S

.

M

.

a chemat în judecată

pe pârâta C

.

G

.

A

.

, solicitând

instanței obligarea acesteia la plata sumei de 170.000 euro, echivalentul a

6.800.000 lei, reprezentând contravaloarea imobilului teren și construcție

situat în Craiova

.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că din anul 2000 a avut o relație cu pârâta, locuind împreună cu aceasta în Italia și, ulterior, în România;

reclamantul a intenționat să cumpere un teren în România, însă, fiind de

cetățenie străină, a fost sfătuit de notar ca vânzarea-cumpărarea să fie făcută

pe numele pârâtei; pârâta a cumpărat cu banii reclamantului terenul în

suprafață de 220,77 mp, prin contractul autentificat

din

12 decembrie 2002,

prețul fiind de 120.000.000

lei

; s-au făcut demersuri pentru construirea

unei case și înființarea unei firme, autorizația de construcție fiind emisă pe

numele pârâtei, taxa de autorizare de 9.062.000 lei

,

fiind însă plătită de

reclamant.

La data de 24

ianuarie

2003

a fost înființată firma S

C

S

.

L

.

E

.

L

.

SRL, în care părțile

au fost asociați cu cotă de coparticipare de 50 %; pârâta a efectuat donația

terenului și a construcției edificate pe acesta,

cu regim de înălțime

, societății

comerciale respective în baza contractului de donație autentic

din

05 mai 2004, neintabulat

în cartea funciară, singurul act intabulat și opozabil terților fiind

contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din

2002.

Reclamantul a mai

arătat că a încetat relația cu pârâta în anul 2007, iar, în anul 2009, când a

venit în România, a constatat că în imobilul din

Craiova,

locuiește altcineva;

a aflat că pârâta a înstrăinat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat

din

05

octombrie 2007 către soții C

.

M

.

N

.

și C

.

A

.

V

.

, cu prețul de

240.000 euro; din discuțiile purtate cu cei doi cumpărători de bună-credință,

reclamantul a aflat că aceștia nu au știut nimic despre proprietarul imobilului

și că în contract nu se face vorbire despre existența contractului de donație.

Prin urmare, pârâta

l-a indus în permanență în eroare asupra situației imobilului, nu i-a comunicat

că a efectuat acte de dispoziție cu privire la imobil, în condițiile în care nu

a participat cu nicio resursă financiară la achiziționarea acestuia.

Reclamantul a solicitat

ca pârâta să acopere prejudiciul ce i l-a provocat prin fapta sa ilicită,

produsă cu intenție.

Prin sentința civilă nr.

10146 din 06 iunie 2011 a Judecătoriei Craiova s-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Doljm secția civilă, reținându-se

incidența art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul acestei instanțe din 2011.

Pârâta C.G.A. a

formulat întâmpinare, invocând excepția prescripției dreptului material la

acțiune; a arătat că termenul de trei ani curge de la data săvârșirii

presupusei fapte ilicite producătoare de prejudiciu, în cauză încheierea

contractului de vânzare-cumpărare autentic, intabulat în cartea funciară,

opozabil terților de la acea dată, pe când acțiunea a fost promovată la circa 3

ani și 8 luni de la data de 05 octombrie 2007.

Pârâta a mai invocat

și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, întrucât acesta

nu a fost niciodată proprietarul imobilului în cauză.

Pe fond, a arătat că

reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu, întrucât societatea comercială este

cea care a dobândit proprietatea imobilului prin donație; or, reclamantul nu

era unicul asociat al acestei societăți.

La data de 11

noiembrie 2011, reclamantul a depus o precizare a acțiunii (privind

clarificarea obiectului cererii), arătând că suma solicitată a fost calculată

la data introducerii acțiunii, 04 mai 2011, pentru valoarea de 4,1127 lei/euro.

Prin sentința civilă nr.

20 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul Dolj, secția I civilă, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul S.M. în

contradictoriu cu pârâta C.G.A.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în

răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art.  998 și 999 C.

civ., astfel că este ținută să examineze atât acțiunea, cât și excepția invocată

de pârâtă în apărare prin raportare la acest temei juridic.

Față de starea de

fapt afirmată în cuprinsul cererii introductive, instanța a mai reținut că

pretenția dedusă judecății se bazează pe teza potrivi.căreia înstrăinarea de

către pârâtă a imobilului în litigiu s-ar fi făcut în mod nelegitim și ar fi

dus la încălcarea drepturilor patrimoniale ale reclamantului, operațiunea

juridică efectuată de pârâtă constituind faptul juridic ilicit cauzator de

prejudicii.

Astfel, pârâta a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 05 octombrie 2007 de

B.N.P. P.G., prin care a vândut cumpărătorilor C.A.V. și C.M.N. imobilul

menționat în schimbul prețului de 240.000 euro. Acest contract a fost înscris

în C.F. a localității Craiova prin încheierea din 12 octombrie 2007 a O.C.P.I.

Dolj. Efectul de opozabilitate al operațiunii juridice în discuție s-a produs

la data de 08 octombrie 2007, când a fost înregistrată cererea de intabulare.

Tribunalul a

constatat că, în speță, nu se pune problema opozabilității dreptului de

proprietate dobândit de cumpărători în baza contractului de vânzare-cumpărare de

mai sus, ci a momentului la care reclamantul a avut posibilitatea concretă și

efectivă să ia cunoștință de încheierea actului juridic despre care pretinde că

l-a prejudiciat; situația litigioasă de față reclamă stabilirea acestui moment

la care cel ce se pretinde prejudiciat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască

împrejurarea despre care pretinde că l-a prejudiciat.

Așa fiind, instanța

nu a luat în considerare data de 08 octombrie 2007, când a fost înregistrată

cererea de intabulare la O.C.P.I. Dolj, ci data de 12 octombrie 2007, când s-a

pronunțat încheierea de intabulare și s-a efectuat înscrierea în cartea

funciară, deoarece doar după efectuarea operațiunii de completare a cărții

funciare în foaia B, referitoare la proprietate, era posibil ca orice persoană

interesată să ia cunoștință despre noua situație juridică a imobilului.

Instanța a mai

reținut că termenul de prescripție este termenul general de trei ani, prevăzut

de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acesta fiind aplicabil raportului

juridic obligațional pretins de reclamant; termenul este suficient de generos

pentru ca orice subiect de drept să-și poată regla conduita în funcție de el,

să se informeze cu privire la o anumită situație juridică și să introducă

acțiunea în instanță.

Tribunalul a

înlăturat susținerile reclamantului conform cărora acesta ar fi aflat ulterior

termenului de trei ani de la data intabulării despre această operațiune

juridică și că prescripția ar începe să curgă de la acea dată, dat fiind că

normele legale invocate operează pe deplin, iar partea nu își poate stabili în

mod unilateral data de la care începe să curgă termenul de prescripție prin

efectuarea unui demers de aflare a unei situații juridice oricând, nelimitat în

timp.

Prin apelul declarat,

reclamantul a arătat că instanța trebuia să țină cont de faptul că el este

cetățean italian și, în perioada în care a fost înstrăinat imobilul, acesta nu

se afla în România, fiind plecat în Italia. Abia în luna martie 2009, când a

mers la imobil, apelantul a aflat că fusese vândut încă din 05 octombrie 2007. Prin

urmare, având în vedere modalitatea în care s-au desfășurat lucrurile,

apelantul nu avea cum să afle de vânzarea imobilului, chiar dacă operațiunea în

cauză a fost intabulată în cartea funciară.

A precizat, de

asemenea, că înainte de a pleca în Italia a început lucrările de cadastru

pentru imobilul în litigiu, lucrări care au fost făcute pe numele societății SC

S.L.E.L. SRL, iar la dosarul aflat la oficiul de cadastru a fost depus inclusiv

contractul de donație, prin care această societatea devenea proprietarul

construcției. În aceste condiții, nu este explicabilă intabularea dreptului de

proprietate pe numele pârâtei C.G.A., care nu mai era proprietarul

construcției.

Prin Decizia civilă nr.

90 din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.M., instanța reținând,

în esență, următoarele:

Tribunalul a făcut

aplicabilitatea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, forma în

vigoare la data încheierii actului de vânzare cumpărare, și a constatat că

efectul de opozabilitate al operațiunii juridice în discuție s-a produs la 12

octombrie 2007, când s-a pronunțat încheierea de intabulare și s-a efectuat

înscrierea în cartea funciară.

În ceea ce privește

momentul la care apelantul reclamant a avut posibilitatea concretă și efectivă

să ia cunoștință de încheierea contractului despre care pretinde că l-a

prejudiciat, Curtea a încuviințat și administrat proba testimonială, precum și

proba cu înscrisuri în apel, astfel că au fost audiați martorii D.I. și G.I.

Din depozițiile acestora nu rezultă exact momentul la care apelantul a luat

cunoștință de încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Coroborând declarațiile

în cauză cu înscrisurile depuse la dosar, Curtea a apreciat că apelantul nu a

dovedit susținerile din motivele de apel. Acesta avea reprezentarea faptului că

imobilul construcție va fi vândut, atât în cuprinsul acțiunii, cât și în

motivele de apel arătând că a hotărât împreună cu intimata să vândă casa.

Apelantul însuși a precizat că a întocmit o procură către tatăl intimatei, prin

care îl împuternicea să negocieze vânzarea imobilului și să primească un avans

mic din preț.

În această situație,

nu s-a dovedit că vânzarea imobilului a fost ascunsă de către intimată,

dimpotrivă, din actele dosarului rezultă că ambele părți au avut intenția de a

vinde casa anterior momentului încheierii contractului de vânzare cumpărare. De

asemenea, nu s-a probat fără dubiu că apelantul reclamant s-ar fi aflat în

Italia într-o situație în care ar fi fost în imposibilitate de a se deplasa în

România în toată această perioadă, mai ales că a fost anunțat telefonic acolo

despre vânzarea imobilului.

Raportat la data la

care s-a făcut înscrierea în cartea funciară - 12 octombrie 2007, promovarea

acțiunii la 04 mai 2011 s-a făcut peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958.

Celelalte critici ce

vizau fondul cauzei nu au mai fost analizate, întrucât tribunalul a soluționat

cauza doar în raport de excepția prescripției dreptului la acțiune, necercetând

fondul.

Împotriva deciziei de

mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.M., arătând că hotărârea

astfel motivată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958.

Astfel, avându-se în

vedere specificul cauzei, în niciun caz nu se putea considera că reclamantul trebuia

să cunoască paguba la data intabulării dreptului de proprietate al celor care

au dobândit imobilul de la C.G.A.

În speță, instanța de

apel a făcut numai o analiză a depozițiilor martorilor audiați, fără însă a le

corobora cu toate celelalte mijloace de probă administrate, inclusiv înscrisurile

depuse în apel, cu privire la care, de altfel, nu face niciun fel de referire

cu toate că sunt elocvente și arată că reclamantului i s-a ascuns vânzarea

casei de către pârâtă.

Ambele instanțe

trebuiau să țină cont de faptul că reclamantul este cetățean italian, că, în

perioada în care a fost înstrăinat imobilul, acesta nu se afla în România,

fiind plecat în Italia și că pârâta îl asigura, inclusiv prin mesaje telefonice,

că nu poate să înstrăineze imobilul în litigiu fără el, motiv pentru care, înainte

de a pleca din România aceasta i-a solicitat reclamantului să facă o procură pentru

tatăl său pentru înstrăinarea bunului.

În fapt, din luna

martie 2000 pârâta a fost întreținută de reclamant, neavând loc de muncă. Banii

obținuți de acesta în Italia în anul 2002 dintr-o afacere personală au fost investiți

în imobilul din România, deoarece reclamantul dorea să se căsătorească cu

pârâta. Tatăl pârâtei, în perioada în care reclamantul nu era în România s-a

oferit să supravegheze construirea casei, care s-a realizat în regie proprie,

cu condiția să îi fie puse la dispoziție sumele de bani necesare să plătească

muncitorii. De asemenea, pentru că reclamantul nu vorbea bine limba română,

tatăl pârâtei sau pârâta se ofereau să cumpere diverse materiale, dar cu banii reclamantului,

deoarece ei nu aveau posibilități financiare. S-au cumpărat astfel mașini cu

piatră și nisip, fără a se înmâna reclamantului vreo factură justificatoare.

După terminarea

construcției casei, reclamantul a hotărât împreună cu pârâta să o vândă, acesta

să-și recupereze suma investită, 170.000 euro și, eventual, diferența să o

încaseze pârâta. Ulterior, în septembrie 2007, după ce a părăsit domiciliul reclamantului

din Italia, pârâta i-a comunicat că a închiriat întreg imobilul cu 1000 euro/lună

pentru un an de zile și, în aceste condiții, în 27 martie 2008, a trimis suma

de 6.000 euro.

Pârâta i-a comunicat

reclamantului, de asemenea, că îi va trimite documentele întregului imobil,

însă niciodată nu i Ie-a predat, ba mai mult, l-a indus în eroare spunându-i că

vânzarea întregului imobil nu se va putea realiza decât în prezența sa și că

prețul solicitat este foarte mare, de aceea nu se poate vinde. Reclamantul a aflat

abia în luna martie 2009, când a mers la imobil, așa cum a arătat în acțiunea

introductivă, că bunul a fost vândut încă din 05 octombrie 2007.

Înainte de a pleca în

Italia, reclamantul a înființat împreună cu pârâtă SC S.L.E.L. SRL, societate

căreia i-a donat construcția, considerând astfel că imobilul nu poate fi

înstrăinat doar de pârâtă. Totodată, acesta a început lucrările de cadastru

pentru imobilul în litigiu, lucrări care au fost făcute pe numele societății,

la dosarul de cadastru fiind depus inclusiv contractul de donație. Chiar și în

aceste condiții, intabularea dreptului de proprietate s-a făcut pe numele pârâtei,

care nu mai era proprietara construcției.

Față de modalitatea

în care s-au desfășurat lucrurile, reclamantul nu avea cum să afle de vânzarea

imobilului, chiar dacă această vânzare a fost înscrisă în cartea funciară. În

perioada în care s-a făcut vânzarea, până la începutul anului 2009, reclamantul

a fost plecat în Italia, unde trebuia să aibă grijă de părinții săi, grav

bolnavi, motiv pentru care nu s-a mai putut întoarce în România.

Recurentul a

solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului,

casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

fond, întrucât prima instanță nu a intrat în judecata fondului.

Recursul nu a fost

motivat în drept.

Intimata nu a depus

întâmpinare.

Examinând recursul

formulat în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

În principal, Înalta

Curte constată că recurentul este nemulțumit de modul în care, analizând

probele administrate, instanța de apel a stabilit situația de fapt dedusă

judecății. De asemenea, reține că se contestă nepronunțarea asupra unor dovezi

administrate, fără a se preciza în concret despre care înscris probator este

vorba.

Or, critica vizând

greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a

probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului,

nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pct. 11 al art. citat, singurul care permitea cenzurarea în recurs

a greșelilor de fapt, consecutive greșitei interpretări a probelor, era abrogat

la data formulării acțiunii, implicit la data pronunțării deciziei atacate.

Pe de altă parte,

textul care sancționa nepronunțarea asupra unor probe încuviințate și

administrate în cauză, art. 304 pct. 10 C. proc. civ., a fost, la rândul său,

abrogat, astfel încât nu mai poate fi constatată nelegalitatea hotărârii

instanței de apel din această perspectivă.

În acest condiții,

cum coroborarea probelor în ansamblul lor implică o interpretare/analiză a

dovezilor administrate, operațiunea inadmisibilă în faza recursului, iar

situația de fapt reținută de curtea de apel nu poate fi schimbată la acest

moment, Înalta Curte are a analiza dacă, față de dispozițiile art. 8 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958, decizia recurată este legală.

Așa cum a reținut

instanța de apel, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție

este cel de la care reclamantul a avut posibilitatea concretă și efectivă să ia

cunoștință de împrejurarea despre care acesta pretinde că l-a prejudiciat,

respectiv data de 12 octombrie 2007, când s-a efectuat înscrierea în cartea

funciară a transferului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu;

raportat la acest moment, acțiunea este prescrisă în condițiile art. 3 alin. (1)

din Decretul nr  167/1958.

Conform considerentelor

deciziei din apel, recurentul nu a dovedit că vânzarea imobilului i-a fost

ascunsă și nu a justificat o întârziere în aflarea datei intabulării, în sensul

că, fiind plecat din România, s-ar fi aflat într-o situație în care ar fi fost

în imposibilitate de a se deplasa.

În plus, în calitate

de acționar al SC S.L.E.L. SRL, societate care deținea construcția, recurentul

reclamant putea obține oricând relații privind situația de carte funciară a

acestui imobil, cu atât mai mult cu cât, reține instanța de apel ca situație de

fapt, ambele părți au avut intenția de a vinde casa.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că în mod legal instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art.

8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în raport de situația de fapt dedusă

judecății, considerând că data pe care trebuie să o aibă în vedere este 12

octombrie 2007, data pronunțării încheierii de intabulare, doar după efectuarea

operațiunii de completare a cărții funciare fiind posibil ca orice persoană

interesată să ia cunoștință de noua situație juridică a imobilului în litigiu.

Drept consecință,

Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva Deciziei nr. 90 din

data de 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2013.