ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4862/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 04 mai 2011, sub nr. 13625/215/2011 la Judecătoria Craiova, reclamantul S . M . a chemat în judecată pe pârâta C . G . A . , solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 170.000 euro, echivalentul a 6.800.000 lei, reprezentând contravaloarea imobilului teren și construcție situat în Craiova . În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că din anul 2000 a avut o relație cu pârâta, locuind împreună cu aceasta în Italia și, ulterior, în România; reclamantul a intenționat să cumpere un teren în România, însă, fiind de cetățenie străină, a fost sfătuit de notar ca vânzarea-cumpărarea să fie făcută pe numele pârâtei; pârâta a cumpărat cu banii reclamantului terenul în suprafață de 220,77 mp, prin contractul autentificat din 12 decembrie 2002, prețul fiind de 120.000.000 lei ; s-au făcut demersuri pentru construirea unei case și înființarea unei firme, autorizația de construcție fiind emisă pe numele pârâtei, taxa de autorizare de 9.062.000 lei , fiind însă plătită de reclamant.

La data de 24 ianuarie 2003 a fost înființată firma S C S . L . E . L . SRL, în care părțile au fost asociați cu cotă de coparticipare de 50 %; pârâta a efectuat donația terenului și a construcției edificate pe acesta, cu regim de înălțime , societății comerciale respective în baza contractului de donație autentic din 05 mai 2004, neintabulat în cartea funciară, singurul act intabulat și opozabil terților fiind contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 2002. Reclamantul a mai arătat că a încetat relația cu pârâta în anul 2007, iar, în anul 2009, când a venit în România, a constatat că în imobilul din Craiova, locuiește altcineva; a aflat că pârâta a înstrăinat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 05 octombrie 2007 către soții C . M . N . și C . A . V . , cu prețul de 240.000 euro; din discuțiile purtate cu cei doi cumpărători de bună-credință, reclamantul a aflat că aceștia nu au știut nimic despre proprietarul imobilului și că în contract nu se face vorbire despre existența contractului de donație.

Prin urmare, pârâta l-a indus în permanență în eroare asupra situației imobilului, nu i-a comunicat că a efectuat acte de dispoziție cu privire la imobil, în condițiile în care nu a participat cu nicio resursă financiară la achiziționarea acestuia. Reclamantul a solicitat ca pârâta să acopere prejudiciul ce i l-a provocat prin fapta sa ilicită, produsă cu intenție. Prin sentința civilă nr. 10146 din 06 iunie 2011 a Judecătoriei Craiova s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Doljm secția civilă, reținându-se incidența art. 2 lit. b) C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe din 2011. Pârâta C.G.A.

a formulat întâmpinare, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune; a arătat că termenul de trei ani curge de la data săvârșirii presupusei fapte ilicite producătoare de prejudiciu, în cauză încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic, intabulat în cartea funciară, opozabil terților de la acea dată, pe când acțiunea a fost promovată la circa 3 ani și 8 luni de la data de 05 octombrie 2007. Pârâta a mai invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, întrucât acesta nu a fost niciodată proprietarul imobilului în cauză. Pe fond, a arătat că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu, întrucât societatea comercială este cea care a dobândit proprietatea imobilului prin donație; or, reclamantul nu era unicul asociat al acestei societăți.

La data de 11 noiembrie 2011, reclamantul a depus o precizare a acțiunii (privind clarificarea obiectului cererii), arătând că suma solicitată a fost calculată la data introducerii acțiunii, 04 mai 2011, pentru valoarea de 4,1127 lei/euro. Prin sentința civilă nr. 20 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul Dolj, secția I civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul S.M. în contradictoriu cu pârâta C.G.A. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., astfel că este ținută să examineze atât acțiunea, cât și excepția invocată de pârâtă în apărare prin raportare la acest temei juridic.

Față de starea de fapt afirmată în cuprinsul cererii introductive, instanța a mai reținut că pretenția dedusă judecății se bazează pe teza potrivi.căreia înstrăinarea de către pârâtă a imobilului în litigiu s-ar fi făcut în mod nelegitim și ar fi dus la încălcarea drepturilor patrimoniale ale reclamantului, operațiunea juridică efectuată de pârâtă constituind faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii. Astfel, pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 05 octombrie 2007 de B.N.P. P.G., prin care a vândut cumpărătorilor C.A.V. și C.M.N. imobilul menționat în schimbul prețului de 240.000 euro. Acest contract a fost înscris în C.F. a localității Craiova prin încheierea din 12 octombrie 2007 a O.C.P.I.

Dolj. Efectul de opozabilitate al operațiunii juridice în discuție s-a produs la data de 08 octombrie 2007, când a fost înregistrată cererea de intabulare. Tribunalul a constatat că, în speță, nu se pune problema opozabilității dreptului de proprietate dobândit de cumpărători în baza contractului de vânzare-cumpărare de mai sus, ci a momentului la care reclamantul a avut posibilitatea concretă și efectivă să ia cunoștință de încheierea actului juridic despre care pretinde că l-a prejudiciat; situația litigioasă de față reclamă stabilirea acestui moment la care cel ce se pretinde prejudiciat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască împrejurarea despre care pretinde că l-a prejudiciat. Așa fiind, instanța nu a luat în considerare data de 08 octombrie 2007, când a fost înregistrată cererea de intabulare la O.C.P.I.

Dolj, ci data de 12 octombrie 2007, când s-a pronunțat încheierea de intabulare și s-a efectuat înscrierea în cartea funciară, deoarece doar după efectuarea operațiunii de completare a cărții funciare în foaia B, referitoare la proprietate, era posibil ca orice persoană interesată să ia cunoștință despre noua situație juridică a imobilului. Instanța a mai reținut că termenul de prescripție este termenul general de trei ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acesta fiind aplicabil raportului juridic obligațional pretins de reclamant; termenul este suficient de generos pentru ca orice subiect de drept să-și poată regla conduita în funcție de el, să se informeze cu privire la o anumită situație juridică și să introducă acțiunea în instanță.

Tribunalul a înlăturat susținerile reclamantului conform cărora acesta ar fi aflat ulterior termenului de trei ani de la data intabulării despre această operațiune juridică și că prescripția ar începe să curgă de la acea dată, dat fiind că normele legale invocate operează pe deplin, iar partea nu își poate stabili în mod unilateral data de la care începe să curgă termenul de prescripție prin efectuarea unui demers de aflare a unei situații juridice oricând, nelimitat în timp. Prin apelul declarat, reclamantul a arătat că instanța trebuia să țină cont de faptul că el este cetățean italian și, în perioada în care a fost înstrăinat imobilul, acesta nu se afla în România, fiind plecat în Italia.

Abia în luna martie 2009, când a mers la imobil, apelantul a aflat că fusese vândut încă din 05 octombrie 2007. Prin urmare, având în vedere modalitatea în care s-au desfășurat lucrurile, apelantul nu avea cum să afle de vânzarea imobilului, chiar dacă operațiunea în cauză a fost intabulată în cartea funciară. A precizat, de asemenea, că înainte de a pleca în Italia a început lucrările de cadastru pentru imobilul în litigiu, lucrări care au fost făcute pe numele societății SC S.L.E.L. SRL, iar la dosarul aflat la oficiul de cadastru a fost depus inclusiv contractul de donație, prin care această societatea devenea proprietarul construcției. În aceste condiții, nu este explicabilă intabularea dreptului de proprietate pe numele pârâtei C.G.A., care nu mai era proprietarul construcției.

Prin Decizia civilă nr. 90 din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.M., instanța reținând, în esență, următoarele: Tribunalul a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, forma în vigoare la data încheierii actului de vânzare cumpărare, și a constatat că efectul de opozabilitate al operațiunii juridice în discuție s-a produs la 12 octombrie 2007, când s-a pronunțat încheierea de intabulare și s-a efectuat înscrierea în cartea funciară. În ceea ce privește momentul la care apelantul reclamant a avut posibilitatea concretă și efectivă să ia cunoștință de încheierea contractului despre care pretinde că l-a prejudiciat, Curtea a încuviințat și administrat proba testimonială, precum și proba cu înscrisuri în apel, astfel că au fost audiați martorii D.I.

și G.I. Din depozițiile acestora nu rezultă exact momentul la care apelantul a luat cunoștință de încheierea contractului de vânzare cumpărare. Coroborând declarațiile în cauză cu înscrisurile depuse la dosar, Curtea a apreciat că apelantul nu a dovedit susținerile din motivele de apel. Acesta avea reprezentarea faptului că imobilul construcție va fi vândut, atât în cuprinsul acțiunii, cât și în motivele de apel arătând că a hotărât împreună cu intimata să vândă casa. Apelantul însuși a precizat că a întocmit o procură către tatăl intimatei, prin care îl împuternicea să negocieze vânzarea imobilului și să primească un avans mic din preț. În această situație, nu s-a dovedit că vânzarea imobilului a fost ascunsă de către intimată, dimpotrivă, din actele dosarului rezultă că ambele părți au avut intenția de a vinde casa anterior momentului încheierii contractului de vânzare cumpărare.

De asemenea, nu s-a probat fără dubiu că apelantul reclamant s-ar fi aflat în Italia într-o situație în care ar fi fost în imposibilitate de a se deplasa în România în toată această perioadă, mai ales că a fost anunțat telefonic acolo despre vânzarea imobilului. Raportat la data la care s-a făcut înscrierea în cartea funciară - 12 octombrie 2007, promovarea acțiunii la 04 mai 2011 s-a făcut peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Celelalte critici ce vizau fondul cauzei nu au mai fost analizate, întrucât tribunalul a soluționat cauza doar în raport de excepția prescripției dreptului la acțiune, necercetând fondul. Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.M., arătând că hotărârea astfel motivată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, avându-se în vedere specificul cauzei, în niciun caz nu se putea considera că reclamantul trebuia să cunoască paguba la data intabulării dreptului de proprietate al celor care au dobândit imobilul de la C.G.A. În speță, instanța de apel a făcut numai o analiză a depozițiilor martorilor audiați, fără însă a le corobora cu toate celelalte mijloace de probă administrate, inclusiv înscrisurile depuse în apel, cu privire la care, de altfel, nu face niciun fel de referire cu toate că sunt elocvente și arată că reclamantului i s-a ascuns vânzarea casei de către pârâtă.

Ambele instanțe trebuiau să țină cont de faptul că reclamantul este cetățean italian, că, în perioada în care a fost înstrăinat imobilul, acesta nu se afla în România, fiind plecat în Italia și că pârâta îl asigura, inclusiv prin mesaje telefonice, că nu poate să înstrăineze imobilul în litigiu fără el, motiv pentru care, înainte de a pleca din România aceasta i-a solicitat reclamantului să facă o procură pentru tatăl său pentru înstrăinarea bunului. În fapt, din luna martie 2000 pârâta a fost întreținută de reclamant, neavând loc de muncă. Banii obținuți de acesta în Italia în anul 2002 dintr-o afacere personală au fost investiți în imobilul din România, deoarece reclamantul dorea să se căsătorească cu pârâta.

Tatăl pârâtei, în perioada în care reclamantul nu era în România s-a oferit să supravegheze construirea casei, care s-a realizat în regie proprie, cu condiția să îi fie puse la dispoziție sumele de bani necesare să plătească muncitorii. De asemenea, pentru că reclamantul nu vorbea bine limba română, tatăl pârâtei sau pârâta se ofereau să cumpere diverse materiale, dar cu banii reclamantului, deoarece ei nu aveau posibilități financiare. S-au cumpărat astfel mașini cu piatră și nisip, fără a se înmâna reclamantului vreo factură justificatoare. După terminarea construcției casei, reclamantul a hotărât împreună cu pârâta să o vândă, acesta să-și recupereze suma investită, 170.000 euro și, eventual, diferența să o încaseze pârâta.

Ulterior, în septembrie 2007, după ce a părăsit domiciliul reclamantului din Italia, pârâta i-a comunicat că a închiriat întreg imobilul cu 1000 euro/lună pentru un an de zile și, în aceste condiții, în 27 martie 2008, a trimis suma de 6.000 euro. Pârâta i-a comunicat reclamantului, de asemenea, că îi va trimite documentele întregului imobil, însă niciodată nu i Ie-a predat, ba mai mult, l-a indus în eroare spunându-i că vânzarea întregului imobil nu se va putea realiza decât în prezența sa și că prețul solicitat este foarte mare, de aceea nu se poate vinde. Reclamantul a aflat abia în luna martie 2009, când a mers la imobil, așa cum a arătat în acțiunea introductivă, că bunul a fost vândut încă din 05 octombrie 2007. Înainte de a pleca în Italia, reclamantul a înființat împreună cu pârâtă SC S.L.E.L.

SRL, societate căreia i-a donat construcția, considerând astfel că imobilul nu poate fi înstrăinat doar de pârâtă. Totodată, acesta a început lucrările de cadastru pentru imobilul în litigiu, lucrări care au fost făcute pe numele societății, la dosarul de cadastru fiind depus inclusiv contractul de donație. Chiar și în aceste condiții, intabularea dreptului de proprietate s-a făcut pe numele pârâtei, care nu mai era proprietara construcției. Față de modalitatea în care s-au desfășurat lucrurile, reclamantul nu avea cum să afle de vânzarea imobilului, chiar dacă această vânzare a fost înscrisă în cartea funciară. În perioada în care s-a făcut vânzarea, până la începutul anului 2009, reclamantul a fost plecat în Italia, unde trebuia să aibă grijă de părinții săi, grav bolnavi, motiv pentru care nu s-a mai putut întoarce în România.

Recurentul a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, întrucât prima instanță nu a intrat în judecata fondului. Recursul nu a fost motivat în drept. Intimata nu a depus întâmpinare. Examinând recursul formulat în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: În principal, Înalta Curte constată că recurentul este nemulțumit de modul în care, analizând probele administrate, instanța de apel a stabilit situația de fapt dedusă judecății. De asemenea, reține că se contestă nepronunțarea asupra unor dovezi administrate, fără a se preciza în concret despre care înscris probator este vorba.

Or, critica vizând greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pct. 11 al art. citat, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor de fapt, consecutive greșitei interpretări a probelor, era abrogat la data formulării acțiunii, implicit la data pronunțării deciziei atacate. Pe de altă parte, textul care sancționa nepronunțarea asupra unor probe încuviințate și administrate în cauză, art. 304 pct. 10 C. proc. civ., a fost, la rândul său, abrogat, astfel încât nu mai poate fi constatată nelegalitatea hotărârii instanței de apel din această perspectivă.

În acest condiții, cum coroborarea probelor în ansamblul lor implică o interpretare/analiză a dovezilor administrate, operațiunea inadmisibilă în faza recursului, iar situația de fapt reținută de curtea de apel nu poate fi schimbată la acest moment, Înalta Curte are a analiza dacă, față de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, decizia recurată este legală. Așa cum a reținut instanța de apel, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel de la care reclamantul a avut posibilitatea concretă și efectivă să ia cunoștință de împrejurarea despre care acesta pretinde că l-a prejudiciat, respectiv data de 12 octombrie 2007, când s-a efectuat înscrierea în cartea funciară a transferului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu; raportat la acest moment, acțiunea este prescrisă în condițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr 167/1958.

Conform considerentelor deciziei din apel, recurentul nu a dovedit că vânzarea imobilului i-a fost ascunsă și nu a justificat o întârziere în aflarea datei intabulării, în sensul că, fiind plecat din România, s-ar fi aflat într-o situație în care ar fi fost în imposibilitate de a se deplasa. În plus, în calitate de acționar al SC S.L.E.L. SRL, societate care deținea construcția, recurentul reclamant putea obține oricând relații privind situația de carte funciară a acestui imobil, cu atât mai mult cu cât, reține instanța de apel ca situație de fapt, ambele părți au avut intenția de a vinde casa.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în raport de situația de fapt dedusă judecății, considerând că data pe care trebuie să o aibă în vedere este 12 octombrie 2007, data pronunțării încheierii de intabulare, doar după efectuarea operațiunii de completare a cărții funciare fiind posibil ca orice persoană interesată să ia cunoștință de noua situație juridică a imobilului în litigiu. Drept consecință, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva Deciziei nr. 90 din data de 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2013.