ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1476/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1476/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cererii de revizuire de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria

sector 3 București, sub nr. 27632/301/2009, reclamantul Municipiul București

prin Primar General - S.M.O., a chemat în judecată pe pârâta P.E., și a

solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta la

încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr.

d din București, bd. B., sector 3.

Prin Sentința civilă

nr. 27632/301/2009, Judecătoria sectorului 3 București a respins cererea

formulată de către reclamantul Municipiul București prin Primar General, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare

încheiat la 16 iunie 1993 pârâta a dobândit în deplină proprietate și posesie

ap. a, b, c, d din Ansamblul B., bd. B., sector 3, București.

Pârâta a fost

notificată pentru a se prezenta la sediul reclamantului în vederea încheierii

contractului de concesiune, însă, potrivit susținerilor reclamantului, nu s-a

prezentat, acesta solicitând obligarea pârâtei la încheierea unui contract de

concesiune pentru terenul aferent acestor apartamente.

În cauză, terenul

este proprietatea privată, iar în speță nu este vorba de un contract de

concesiune tipic, astfel că cererea formulată de reclamant nu poate fi

soluționată prin aplicarea normelor prevăzute de O.U.G. nr. 54/2006, ci ea se

circumscrie unei obligații de a face, de natură civilă, prevăzută de art. 1077

C. civ.

Astfel, finalitatea

urmărită de reclamant prin formularea cererii de chemare în judecată este aceea

de a obține o contraprestație pentru folosirea terenului de către pârât,

denumirea acesteia ca și taxă de concesiune neputând schimba caracterul civil

al convenției.

În acest sens,

instanța a avut în vedere că reclamantul a invocat în susținerea cererii sale

prevederile art. 40 alin. (2) și art. 41 din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora

o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, proprietarul dobândește

și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând

domeniului privat al statului, acest drept de concesiune fiind transmis în caz

de succesiune sau de înstrăinare a construcției.

Textul legal nu este

aplicabil însă în cauză, întrucât între reclamant și pârâtă nu poate fi vorba

de încheierea unui contract de concesiune tipic, întrucât O.U.G. nr. 54/2006

stabilește în mod clar că numai bunurile proprietate publică a statului pot

face obiectul contractului de concesiune. În aceste condiții, este evident că

dispozițiile Legii nr. 50/1991 nu au fost adaptate noilor modificări

legislative în materia concesiunilor.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul Municipiul București prin Primar General

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 iunie 1993 s-a transmis către pârâtă

în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. d situat în București,

București, bd. B., sector 3.

Față de dispozițiile

Legii nr. 50/1991 mai sus menționate, apreciază că dreptul de concesiune s-a

transmis prin efectul legii, și implicit obligația corelativă de a achita

contravaloarea folosinței terenului.

Pârâtul beneficiază

de folosința terenului astfel că aceasta are obligația legală de a achita taxa

de concesiune, în caz contrar existând o îmbogățire fără justă cauză.

Apelantul a arătat

instanței că s-a respectat legislația în materia concesionării la data

încheierii contractului de asociere, acesta fiind atribuit în urma organizării

unei selecții a ofertelor participanților, fapt, care rezultă din preambulul

contractului dar și din anexele acestuia nr. 1 și nr. 2, reprezentând caiet de

sarcini și oferta depusă de către persoana care a câștigat selecția de oferte.

Intimata pârâtă P.E.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de apel, ca

neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 540 din 10 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul la 1.500 RON cheltuieli de

judecată.

În considerentele

deciziei s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data

de 16 iunie 1993, intimata pârâtă a devenit proprietara apartamentelor nr. a,

b, c, d din Ansamblul B., bd. B., sectorul 3, București.

De asemenea, instanța

a constatat că asupra pârâtei a trecut dreptul de proprietate pentru

apartamentele arătate, fără a se face o mențiune cu privire la taxa de

concesiune pentru teren. Potrivit principiului relativității efectelor actului

juridic civil, terții nu pot fi afectați de situațiile juridice create prin

acte juridice care le sunt străine, astfel încât stipularea în contractul de

asociere încheiat între I.R.A. și Asociația B. a obligației de plată a taxei de

concesiune asumată de Asociația de locatari B. nu poate avea niciun efect

asupra pârâtei, din moment ce nu este vorba de un act normativ pe care pârâta

să fi fost obligată a-l cunoaște și respecta, nu a fost menționată în titlul de

proprietate al acestora și în caz contrar ar fi încălcat principiul analizat

mai sus. Cu atât mai puțin instanța nu poate interveni să suplinească acordul

de voință al pârâtei, obligându-o împotriva voinței sale la încheierea unui

contract cu reclamanta. Măsura contrară ar contraveni principiului

liberalității actelor juridice civile, consacrat de dispozițiile art. 969 alin.

(1) și art. 5 C. civ. și al căror conținut este reprezentat de ideea că

părțile, în lumina legilor și a bunelor moravuri sunt libere să încheie

convenții ori să facă acte unilaterale. Prin urmare, astfel cum în mod corect a

reținut și prima instanță nu există vreo dispoziție legală care să impună

pârâtei obligația de a încheia act adițional cu apelantul-reclamant. Astfel,

art. 1077 și 1080 C. civ., invocate de reclamant în susținerea cererii, fac

vorbire despre «obligația de a face», care presupune, ca premisă, existența

unui contract valabil încheiat între părți, cu respectarea principiului

libertății contractuale, și nicidecum nu impun unei persoane obligația de a

încheia un astfel de contract. De asemenea, nici celelalte texte legale

invocate de reclamant, respectiv art. 20 din Legea nr. 273/2006, art. 40 alin. (2)

și art. 41 din Legea nr. 50/1991, art. 1 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr.

54/2006, nu fac vorbire despre vreo obligație legală a pârâtei la încheierea

unui contract. De menționat este și faptul că pârâta nu și-a asumat nici

contractual o obligație de a încheia în viitor un contract de concesiune pentru

terenul aferent apartamentului pe care îl dețin în proprietate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General, criticând

sentința ca nelegală sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs se arată că prin contractul de asociere nr. x/1992 încheiat

între I.R.A. și Asociația B. s-a stabilit terminarea execuției lucrărilor de

construcții, respectiv de punere în funcțiune a blocului din ansamblul B.,

situat în București, bd. B., sector 3.

În actul adițional

nr. 2, la art. 4, se prevede că se obligă să achite taxa anuală de concesionare

a terenului în litigiu.

De asemenea, potrivit

caietului de sarcini ce a stat la baza încheierii contractului, s-a stipulat că

terenul va rămâne în proprietatea statului, fiind supus acțiunii concesionare

în condițiile Legii nr. 50/1991.

În aceeași ordine de

idei, sunt invocate dispozițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, cumpărătorul

fiind obligat să achite taxa de concesiune pentru terenul aferent construcției

care aparține Municipiului București, întrucât dreptul de concesiune s-a

transmis prin efectul legii.

Cel de-al doilea

motiv de recurs se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., având în vedere că nu există culpa procesuală a

recurentului.

Intimata pârâtă a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin Decizia civilă

nr. 1401 din 31 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr.

27632/301/2009 s-a admis recursul reclamantului și, în consecință:

S-a modificat decizia

atacată, în sensul că:

S-a admis apelul

declarat de apelantul reclamant Municipiul București prin Primarul General

împotriva Sentinței civile nr. 4743 din 25 martie 2010, pronunțată de

Judecătoria sectorului 3 București, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a

fost admisă acțiunea formulată de reclamant și a fost obligată pârâta să

încheie contractul de concesiune pentru cota indiviză de teren aferent

apartamentului d situat în imobilul din București, bd. B., sector 3.

S-a reținut că între

I.R.A. și Asociația B. a intervenit contractul de asociere din 3 august 1992,

prin care s-a stabilit terminarea executării lucrărilor de construcție și

punerea în funcție și exploatarea blocului din Ansamblul B. cu destinație de

locuințe.

Prin actul adițional

la acest contract, respectiv art. 4, Asociația de locatari B. s-a obligat să

achite anual taxa de concesiune a terenului aferent apartamentului în litigiu.

Prin contractul de

construire vânzare-cumpărare încheiat la 16 iunie 1993, SC D.P. SRL a

înstrăinat pârâtei intimate apartamentul d situat în imobilul din București,

bd. B., sector 3, iar în clauzele contractului s-a menționat în mod expres că

odată cu dreptul de proprietate exclusivă asupra apartamentului, cumpărătorul

dobândește și dreptul de proprietate în indiviziune forțată asupra tuturor

părților și utilităților imobilului, precum și un drept de concesiune pe timpul

cât există clădirea asupra cotei părți din teren conform contractului cu

I.R.A., aferent apartamentului ce se cumpără, concesiune pentru care

cumpărătorul va plăti statului taxele datorate.

Având în vedere că

odată cu transmisiunea dreptului de proprietate s-a transmis și dreptul de

concesiune cumpărătorului s-a constatat că sunt întrunite cerințele

dispozițiilor art. 40 alin. (2) și art. 41 din Legea nr. 50/1991, pârâta

asumându-și prin contract obligația de plată a taxei de concesiune către stat.

Împotriva deciziei

pronunțate în recurs, revizuenta P.E. a formulat o cerere de revizuire

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Revizuenta susține că

Decizia nr. 1401 din 31 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr.

27632/301/2009 este în contradictoriu cu deciziile: Decizia civilă nr. 209 din

3 martie 2011, în Dosarul nr. 27587/301/2009 al Tribunalului București și

Decizia civilă nr. 779 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, în Dosarul nr. 1460/301/2009.

În motivarea cererii,

revizuenta arată, în esență, că sunt patru dosare în care are calitatea de

pârâtă (intimată) iar Primăria Municipiului București are calitatea de

reclamant (apelantă/recurentă), obiectul celor patru acțiuni fiind obligarea

acesteia la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent

apartamentelor nr. a, b, c, d situate în imobilul din București, bd. B., Sector

3.

În cauză, susține

revizuenta sunt îndeplinite cerințele admisibilității cererii de revizuire și

există trei hotărâri potrivnice pronunțate, în trei dosare, purtate între

aceleași părți, cu același obiect și având aceeași cauză; Înalta Curte a luat

act că sunt invocate trei decizii, conform precizărilor apărătorului

revizuentei prezent în instanță la acest termen.

Contrarietatea

vizează dispozitivele hotărârilor judecătorești, astfel că două instanțe au

hotărât în mod definitiv și irevocabil faptul că revizuenta în calitate de

proprietar al apartamentelor nr. a și c nu poate fi obligată la încheierea

contractului de concesiune fără a fi încălcate dispozițiile art. 969 alin. (1)

și art. 5 C. civ., și fără încălcarea principiului liberalităților a actelor

juridice, iar cea de-a treia instanță, Curtea de Apel București, a considerat

că instanța poate suplini acordul de voință al revizuentei, obligând-o la

încheierea contractului de concesiune pentru cota indiviză de teren aferentă

apartamentului d.

În continuare,

revizuenta critică Decizia nr. 1401 din 31 octombrie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, în Dosarul nr. 27632/301/2009 sub aspectul încălcării principiului

relativității efectelor actului juridic consacrat în art. 973 C. civ., și

principiul libertății actelor juridice civile statornicit în art. 969 C. civ.

Cererea de revizuire

urmează să fie respinsă pentru următoarele considerente:

Rațiunea

reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se găsește

în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii de lucru

judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având

același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

De observat, că

revizuenta a invocat contrarietatea unei hotărâri - decizia a cărei revizuire

se cere - în raport de hotărârile date în trei dosare, pe care le menționează

în mod expres în motivarea cererii de revizuire și, care exprimă, de fapt,

nemulțumirea acesteia cu privire la soluțiile diferite pronunțate în cazuri

similare de instanțele de judecată învestite cu soluționarea lor, încercând

subtil o motivare din perspectiva dispozițiilor pct. 7 al art. 322 C. proc.

civ., în sensul existenței triplei identități.

Or, invocarea unor

soluții diferite vizând apartamentele pe care le-a achiziționat în cele patru

dosare, nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire în temeiul textului de

lege evocat de revizuenta.

Însă această

împrejurare confirmă că în cauză nu sunt îndeplinite tripla identitate cerută

de textul de lege evocat, întrucât nu există identitate de obiect.

Faptul că dosarele au

același părți și aceeași cauză, nu înseamnă că este îndeplinită tripla

identitate atâta timp cât obiectul este diferit.

Astfel, în Dosarul

nr. 27632/301/2009 cererea de chemare în judecată vizează apartamentul d din

București, bd. B., sector 3, în Dosarul nr. 27587/301/2009 cererea de chemare

în judecată vizează apartamentul a din București, bd. B., sector 3, în Dosarul

nr. 1460/301/2010 de chemare în judecată vizează apartamentul c din București,

bd. B., sector 3, iar în cel de-al patrulea dosar evocat (deși în susținerea

cererii de revizuire se referă numai la trei dosare) cererea de chemare în

judecată vizează apartamentul d din București, bd. B., sector 3

Susținerile

revizuentei că în unele dosare au fost admise sau respinse acțiunile

reclamanților de către Curtea de Apel București, sunt critici ce vizează

practica neunitară în astfel de litigii, ceea ce nu poate să conducă la

contrarietate de hotărâri.

Referitor la

criticile aduse hotărârii, a cărei revizuire se cere, sub aspectul încălcării

principiului relativității efectelor actului juridic civil și principiului

libertății actelor juridice civile, nu pot forma obiectul examinării în cadrul

cererii de revizuire.

Prin urmare, Înalta

Curte față de considerentele anterior expuse, urmează să respingă cererea de

revizuire formulată de revizuentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de revizuentă P.E. împotriva Deciziei civile nr. 1401 din

31 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 27632/301/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS