ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1476/2013

Deliberând asupra cererii de revizuire de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sector 3 București, sub nr. 27632/301/2009, reclamantul Municipiul București prin Primar General - S.M.O., a chemat în judecată pe pârâta P.E., și a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr. d din București, bd. B., sector 3. Prin Sentința civilă nr. 27632/301/2009, Judecătoria sectorului 3 București a respins cererea formulată de către reclamantul Municipiul București prin Primar General, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 16 iunie 1993 pârâta a dobândit în deplină proprietate și posesie ap. a, b, c, d din Ansamblul B., bd.

B., sector 3, București. Pârâta a fost notificată pentru a se prezenta la sediul reclamantului în vederea încheierii contractului de concesiune, însă, potrivit susținerilor reclamantului, nu s-a prezentat, acesta solicitând obligarea pârâtei la încheierea unui contract de concesiune pentru terenul aferent acestor apartamente. În cauză, terenul este proprietatea privată, iar în speță nu este vorba de un contract de concesiune tipic, astfel că cererea formulată de reclamant nu poate fi soluționată prin aplicarea normelor prevăzute de O.U.G. nr. 54/2006, ci ea se circumscrie unei obligații de a face, de natură civilă, prevăzută de art. 1077 C. civ. Astfel, finalitatea urmărită de reclamant prin formularea cererii de chemare în judecată este aceea de a obține o contraprestație pentru folosirea terenului de către pârât, denumirea acesteia ca și taxă de concesiune neputând schimba caracterul civil al convenției.

În acest sens, instanța a avut în vedere că reclamantul a invocat în susținerea cererii sale prevederile art. 40 alin. (2) și art. 41 din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului, acest drept de concesiune fiind transmis în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției. Textul legal nu este aplicabil însă în cauză, întrucât între reclamant și pârâtă nu poate fi vorba de încheierea unui contract de concesiune tipic, întrucât O.U.G. nr. 54/2006 stabilește în mod clar că numai bunurile proprietate publică a statului pot face obiectul contractului de concesiune.

În aceste condiții, este evident că dispozițiile Legii nr. 50/1991 nu au fost adaptate noilor modificări legislative în materia concesiunilor. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Municipiul București prin Primar General criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 iunie 1993 s-a transmis către pârâtă în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. d situat în București, București, bd. B., sector 3. Față de dispozițiile Legii nr. 50/1991 mai sus menționate, apreciază că dreptul de concesiune s-a transmis prin efectul legii, și implicit obligația corelativă de a achita contravaloarea folosinței terenului. Pârâtul beneficiază de folosința terenului astfel că aceasta are obligația legală de a achita taxa de concesiune, în caz contrar existând o îmbogățire fără justă cauză.

Apelantul a arătat instanței că s-a respectat legislația în materia concesionării la data încheierii contractului de asociere, acesta fiind atribuit în urma organizării unei selecții a ofertelor participanților, fapt, care rezultă din preambulul contractului dar și din anexele acestuia nr. 1 și nr. 2, reprezentând caiet de sarcini și oferta depusă de către persoana care a câștigat selecția de oferte. Intimata pârâtă P.E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de apel, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 540 din 10 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul la 1.500 RON cheltuieli de judecată. În considerentele deciziei s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 iunie 1993, intimata pârâtă a devenit proprietara apartamentelor nr. a, b, c, d din Ansamblul B., bd.

B., sectorul 3, București. De asemenea, instanța a constatat că asupra pârâtei a trecut dreptul de proprietate pentru apartamentele arătate, fără a se face o mențiune cu privire la taxa de concesiune pentru teren. Potrivit principiului relativității efectelor actului juridic civil, terții nu pot fi afectați de situațiile juridice create prin acte juridice care le sunt străine, astfel încât stipularea în contractul de asociere încheiat între I.R.A. și Asociația B. a obligației de plată a taxei de concesiune asumată de Asociația de locatari B. nu poate avea niciun efect asupra pârâtei, din moment ce nu este vorba de un act normativ pe care pârâta să fi fost obligată a-l cunoaște și respecta, nu a fost menționată în titlul de proprietate al acestora și în caz contrar ar fi încălcat principiul analizat mai sus.

Cu atât mai puțin instanța nu poate interveni să suplinească acordul de voință al pârâtei, obligându-o împotriva voinței sale la încheierea unui contract cu reclamanta. Măsura contrară ar contraveni principiului liberalității actelor juridice civile, consacrat de dispozițiile art. 969 alin. (1) și art. 5 C. civ. și al căror conținut este reprezentat de ideea că părțile, în lumina legilor și a bunelor moravuri sunt libere să încheie convenții ori să facă acte unilaterale. Prin urmare, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță nu există vreo dispoziție legală care să impună pârâtei obligația de a încheia act adițional cu apelantul-reclamant.

Astfel, art. 1077 și 1080 C. civ., invocate de reclamant în susținerea cererii, fac vorbire despre «obligația de a face», care presupune, ca premisă, existența unui contract valabil încheiat între părți, cu respectarea principiului libertății contractuale, și nicidecum nu impun unei persoane obligația de a încheia un astfel de contract. De asemenea, nici celelalte texte legale invocate de reclamant, respectiv art. 20 din Legea nr. 273/2006, art. 40 alin. (2) și art. 41 din Legea nr. 50/1991, art. 1 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 54/2006, nu fac vorbire despre vreo obligație legală a pârâtei la încheierea unui contract. De menționat este și faptul că pârâta nu și-a asumat nici contractual o obligație de a încheia în viitor un contract de concesiune pentru terenul aferent apartamentului pe care îl dețin în proprietate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General, criticând sentința ca nelegală sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs se arată că prin contractul de asociere nr. x/1992 încheiat între I.R.A. și Asociația B. s-a stabilit terminarea execuției lucrărilor de construcții, respectiv de punere în funcțiune a blocului din ansamblul B., situat în București, bd. B., sector 3. În actul adițional nr. 2, la art. 4, se prevede că se obligă să achite taxa anuală de concesionare a terenului în litigiu. De asemenea, potrivit caietului de sarcini ce a stat la baza încheierii contractului, s-a stipulat că terenul va rămâne în proprietatea statului, fiind supus acțiunii concesionare în condițiile Legii nr. 50/1991.

În aceeași ordine de idei, sunt invocate dispozițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, cumpărătorul fiind obligat să achite taxa de concesiune pentru terenul aferent construcției care aparține Municipiului București, întrucât dreptul de concesiune s-a transmis prin efectul legii. Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că nu există culpa procesuală a recurentului. Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin Decizia civilă nr. 1401 din 31 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 27632/301/2009 s-a admis recursul reclamantului și, în consecință: S-a modificat decizia atacată, în sensul că: S-a admis apelul declarat de apelantul reclamant Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 4743 din 25 martie 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamant și a fost obligată pârâta să încheie contractul de concesiune pentru cota indiviză de teren aferent apartamentului d situat în imobilul din București, bd.

B., sector 3. S-a reținut că între I.R.A. și Asociația B. a intervenit contractul de asociere din 3 august 1992, prin care s-a stabilit terminarea executării lucrărilor de construcție și punerea în funcție și exploatarea blocului din Ansamblul B. cu destinație de locuințe. Prin actul adițional la acest contract, respectiv art. 4, Asociația de locatari B. s-a obligat să achite anual taxa de concesiune a terenului aferent apartamentului în litigiu. Prin contractul de construire vânzare-cumpărare încheiat la 16 iunie 1993, SC D.P. SRL a înstrăinat pârâtei intimate apartamentul d situat în imobilul din București, bd.

B., sector 3, iar în clauzele contractului s-a menționat în mod expres că odată cu dreptul de proprietate exclusivă asupra apartamentului, cumpărătorul dobândește și dreptul de proprietate în indiviziune forțată asupra tuturor părților și utilităților imobilului, precum și un drept de concesiune pe timpul cât există clădirea asupra cotei părți din teren conform contractului cu I.R.A., aferent apartamentului ce se cumpără, concesiune pentru care cumpărătorul va plăti statului taxele datorate. Având în vedere că odată cu transmisiunea dreptului de proprietate s-a transmis și dreptul de concesiune cumpărătorului s-a constatat că sunt întrunite cerințele dispozițiilor art. 40 alin. (2) și art. 41 din Legea nr. 50/1991, pârâta asumându-și prin contract obligația de plată a taxei de concesiune către stat.

Împotriva deciziei pronunțate în recurs, revizuenta P.E. a formulat o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Revizuenta susține că Decizia nr. 1401 din 31 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 27632/301/2009 este în contradictoriu cu deciziile: Decizia civilă nr. 209 din 3 martie 2011, în Dosarul nr. 27587/301/2009 al Tribunalului București și Decizia civilă nr. 779 din 12 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. 1460/301/2009. În motivarea cererii, revizuenta arată, în esență, că sunt patru dosare în care are calitatea de pârâtă (intimată) iar Primăria Municipiului București are calitatea de reclamant (apelantă/recurentă), obiectul celor patru acțiuni fiind obligarea acesteia la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentelor nr. a, b, c, d situate în imobilul din București, bd.

B., Sector 3. În cauză, susține revizuenta sunt îndeplinite cerințele admisibilității cererii de revizuire și există trei hotărâri potrivnice pronunțate, în trei dosare, purtate între aceleași părți, cu același obiect și având aceeași cauză; Înalta Curte a luat act că sunt invocate trei decizii, conform precizărilor apărătorului revizuentei prezent în instanță la acest termen.

Contrarietatea vizează dispozitivele hotărârilor judecătorești, astfel că două instanțe au hotărât în mod definitiv și irevocabil faptul că revizuenta în calitate de proprietar al apartamentelor nr. a și c nu poate fi obligată la încheierea contractului de concesiune fără a fi încălcate dispozițiile art. 969 alin. (1) și art. 5 C. civ., și fără încălcarea principiului liberalităților a actelor juridice, iar cea de-a treia instanță, Curtea de Apel București, a considerat că instanța poate suplini acordul de voință al revizuentei, obligând-o la încheierea contractului de concesiune pentru cota indiviză de teren aferentă apartamentului d. În continuare, revizuenta critică Decizia nr. 1401 din 31 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 27632/301/2009 sub aspectul încălcării principiului relativității efectelor actului juridic consacrat în art. 973 C. civ., și principiul libertății actelor juridice civile statornicit în art. 969 C. civ.

Cererea de revizuire urmează să fie respinsă pentru următoarele considerente: Rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se găsește în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii de lucru judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. De observat, că revizuenta a invocat contrarietatea unei hotărâri - decizia a cărei revizuire se cere - în raport de hotărârile date în trei dosare, pe care le menționează în mod expres în motivarea cererii de revizuire și, care exprimă, de fapt, nemulțumirea acesteia cu privire la soluțiile diferite pronunțate în cazuri similare de instanțele de judecată învestite cu soluționarea lor, încercând subtil o motivare din perspectiva dispozițiilor pct. 7 al art. 322 C. proc.

civ., în sensul existenței triplei identități. Or, invocarea unor soluții diferite vizând apartamentele pe care le-a achiziționat în cele patru dosare, nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire în temeiul textului de lege evocat de revizuenta. Însă această împrejurare confirmă că în cauză nu sunt îndeplinite tripla identitate cerută de textul de lege evocat, întrucât nu există identitate de obiect. Faptul că dosarele au același părți și aceeași cauză, nu înseamnă că este îndeplinită tripla identitate atâta timp cât obiectul este diferit. Astfel, în Dosarul nr. 27632/301/2009 cererea de chemare în judecată vizează apartamentul d din București, bd. B., sector 3, în Dosarul nr. 27587/301/2009 cererea de chemare în judecată vizează apartamentul a din București, bd.

B., sector 3, în Dosarul nr. 1460/301/2010 de chemare în judecată vizează apartamentul c din București, bd. B., sector 3, iar în cel de-al patrulea dosar evocat (deși în susținerea cererii de revizuire se referă numai la trei dosare) cererea de chemare în judecată vizează apartamentul d din București, bd. B., sector 3 Susținerile revizuentei că în unele dosare au fost admise sau respinse acțiunile reclamanților de către Curtea de Apel București, sunt critici ce vizează practica neunitară în astfel de litigii, ceea ce nu poate să conducă la contrarietate de hotărâri. Referitor la criticile aduse hotărârii, a cărei revizuire se cere, sub aspectul încălcării principiului relativității efectelor actului juridic civil și principiului libertății actelor juridice civile, nu pot forma obiectul examinării în cadrul cererii de revizuire.

Prin urmare, Înalta Curte față de considerentele anterior expuse, urmează să respingă cererea de revizuire formulată de revizuentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentă P.E. împotriva Deciziei civile nr. 1401 din 31 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 27632/301/2009. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS