ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 348/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/93/2015 din data de 06 martie 2015, reclamanții A., B., C. au solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâții Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov prin prefectul județului Ilfov, D., E., F., G., H., I., J., SC K. SRL, să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 46595 din 14 iulie 2000 al numitei D. ce cuprinde terenul aflat la adresa din Localitatea Voluntari, Pipera, proprietatea autorilor L. și M.; să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor subsecvente de înstrăinare întemeiate pe Titlul de proprietate nr. 46595 din 14 iulie 2000 al numitei D., așa cum acestea sunt cuprinse în prezenta cerere, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 194 C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. III alin. (1) lit. a) subpunctul (i) și art. 2 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, în varianta actualizată, modificată prin Legea nr. 247/2005, art. 1254 alin. (2) noul C. civ., art. 1325 noul C. civ., art. 1648 noul C. civ.

La data de 23 martie 2015, reclamanții au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată în sensul că solicită constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. 46595 din 14 iulie 2000 doar în ceea ce privește suprafața de 6600 mp din tarlaua 7, parcela x/177/183.

La data de 02 aprilie 2015, reclamanții au depus o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată în sensul că solicită constatarea nulității absolute a actelor subsecvente de înstrăinare întemeiate pe Titlul de proprietate nr. 46595 din 14 iulie 2000, respectiv Contractele de vânzare-cumpărare numerele 194/2000, 280/2000, 1882/2000, 1497/2002, 1142/2000 și 1885/2000.

Prin Sentința civilă nr. 2723 din 21 octombrie 2016, Tribunalul Ilfov a respins cererea de chemare în judecată modificată și precizată, ca neîntemeiată, a obligat reclamanții la plata către pârâtul G., a sumei de 33.135,53 lei, reprezentând cheltuieli de judecată și către pârât SC K. SRL a sumei de 36.181,28 lei reprezentând cheltuieli de judecată și a respins cererea pârâților I. și J. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel, reclamantul C., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul de judecată din data de 07 noiembrie 2017, Curtea de Apel București a calificat drept recurs, calea de atac declarată în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 551 din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea recursului și a declinat în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, competența de soluționare a recursului formulat de reclamantul reclamantul C. în nume propriu și în calitate de succesor de drepturi litigioase al reclamantei A. împotriva Sentinței nr. 2723 din data de 21 octombrie 2016 a Tribunalului ilfov, secția civilă, reținând, în esență, incidența Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale coroborate cu prevederile art. 5 al Titlului XIII - Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare, din Legea nr. 247/2005 și art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe roiul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 decembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 7.

Prin rezoluția completului din data de 8 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 2 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., excepție pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Hotărârea supusă recursului, a fost pronunțată de către tribunal într-un litigiu de fond funciar, materie în care art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului.

Din perspectiva dispozițiilor ce reglementează obiectul recursului, este incidență teza finală a normei din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit căreia "De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Această prevedere din art. XVIII alin. (2) al Legii nr. 2/2013 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate soluționate prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, prin care excepția a fost admisă exclusiv în privința sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", cuprinse în prima teză a normei.

Drept urmare, efectele deciziei menționate nu sunt aplicabile în cauză, chiar dacă hotărârea de apel recurată a fost pronunțată după data publicării acesteia în M. Of. , motiv pentru care nu se impune, pe aspectul competenței Înaltei Curți, vreo referire la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

În ceea ce privește competența de soluționare a recursului declarat în prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunțate primă instanță de către tribunal într-un litigiu de fond funciar, trebuie precizat că este lipsită de relevanță împrejurarea că, potrivit legii în vigoare, respectiv dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 și de cele ale art. 7 din Legea nr. 76/2012, hotărârile date de instanțele de fond în materia fondului funciar nu sunt supuse recursului, ci numai apelului.

Determinarea competenței pe baza normelor incidente este prioritară față de chestiunea calificarea căii de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de fond în materia fondului funciar, aceasta din urmă fiind cercetată chiar de către instanța competentă.

Urmează a se stabili, așadar, instanța competentă a soluționa recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunțate primă instanță de către tribunal.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "7. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege: 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme ele drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului, în sensul ca Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 91 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din Cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din Cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îi urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în primă instanță, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză, a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță de către Tribunalul Ilfov revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul B. în nume propriu și în calitate de succesor de drepturi litigioase ai reclamantei A. împotriva Sentinței nr. 2723 din data de 21 octombrie 2016 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2018.

Procesat de GGC - NN