ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2072/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2072/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2072/2015

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6

aprilie 2006 pe rolul Tribunalul București, secția a V a civilă, sub nr. x/3/2006

reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480, 481, 494 C. civ.,

în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 5.000 mp situat în

com. Voluntari, jud. Ilfov, teren intabulat în C.F.; obligarea pârâtului să

ridice construcțiile edificate și readucerea terenului în starea inițială, cu cheltuieli

de judecată.

În motivare,

reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 17

octombrie 2001 de B.N.P., Asociați C. și D. a cumpărat de la E. terenul în

litigiu. În actul de vânzare cumpărare sus arătat se menționează următoarele

vecinătăți și laturi ale terenului: la N - str. ... pe o latură de 45 ml.; la S

- SC F. SRL Mogoșoaia pe o latură de 38,99 ml; la E - De 300 pe o latură de

114,65 m; la V- De la Ce 304 pe o latură de 89,00 ml.

În vara anului 2005,

pârâtul a ocupat terenul proprietatea sa și a început execute lucrări de

construcții. Pârâtul G. a invocat actul de vânzare cumpărare din 2004,

autentificat la B.N.P., H., în care este menționat un teren intravilan în

suprafață de 5.000 mp, situat în sat Pipera, localitatea Voluntari Județ Ilfov.

Or, susține

reclamanta, terenul din actul de vânzare cumpărare invocat de pârât este altul

decât cel pe care acesta îl ocupă în prezent și asupra căruia reclamanta are un

drept de proprietate conform actului de vânzare cumpărare din 2001.

Actul de proprietate

al pârâtului nu conține elemente pentru individualizarea terenului în parcela

296, nu sunt delimitate laturile și se observă cu claritate că vecinătățile

menționate în cele două acte de proprietate sunt diferite.

Terenul cumpărat de

reclamantă a fost dobândit de vânzătoarea E. prin moștenire de la tatăl său, C.C.C.,

fiind pus în posesie conform procesului verbal din 28 decembrie 1993 pe tarlaua

T 16 parcela 296/2 (fosta T 47 parcela A 716). La rândul său, acesta a dobândit

terenul prin schimb, conform procesului verbal de schimb din 29 noiembrie 1992

avizat de Ministerul Agriculturii și Alimentației cu avizul din 27 decembrie 1993

care, conform Deciziei nr. 236 din 29 ianuarie 2001 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, reprezintă un act de proprietate valabil și opozabil

terților. Prin aceeași decizie s-a dispus înscrierea în cartea funciară a

procesului verbal de schimb pentru suprafața de 5.000 mp, situat în com.

Voluntari cu nr. cadastral al parcelei 935 ca urmare a cererii de intabulare

depusă de E. la 12 mai 2000.

Prin Decizia nr. 1748/2003

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă și sentința nr. 2666/2004

a Judecătoriei sectorului 1, definitivă și irevocabilă, s-au respins acțiunile

formulate de autorii pârâtului, de constatare a nulității procesului verbal de

schimb din 29 noiembrie 1992, a procesului verbal de punere în posesie din 29

decembrie 1993 emis de O.C.O.T. București și a mențiunii din titlul de

proprietate din 23 octombrie 1996 cu privire la suprafața de 5.000 mp teren.

În titlul pârâtului

se menționează că terenul a fost dobândit de vânzătorul I. la 25 iulie 2000

prin cumpărare de la J., K., L., care îl dețineau conform titlului de

proprietate din 13 iunie 2000 eliberat de Comisia Județului Ilfov pentru

stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Terenul din titlul de

proprietate eliberat în anul 2000, prin reconstituirea dreptului de

proprietate, a primit același nr. cadastral, deși din actele depuse de L., K.

și J. a rezultat că terenul deținut de autorul lor, H.H.H., s-a aflat în Zona

... și nicidecum în zona ..., unde se află terenul proprietatea reclamantei.

Prin sentința nr. 1466

din 27 noiembrie 2006 Tribunalul București, secția a V a civilă, a declinat

competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1

București.

Prin Decizia nr. 633

din 3 aprilie 2007 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a admis recursul formulat de recurentul pârât B.

împotriva sentinței mai sus menționate, care a fost casată, iar cauza trimisă

spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2007

la data de 02 mai 2007.

Prin încheierea din

08 iunie 2010 Tribunalul a constatat transmiterea calității procesuale pasive

către persoanele care au cumpărat apartamente din construcția edificată pe

teren și cota parte indiviză din teren aferentă spațiului construit, persoane indicate

prin cererea depusă de reclamantă la data de 24 noiembrie 2009, pârâtul B.

urmând a figura în proces alături de celelalte persoane.

Prin sentința nr. 1940

din 8 decembrie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții B., M.,

SC N. SRL, SC O. SRL, SC P. SRL, SC R. SRL, SC S. SRL, SC T. SRL, U. și V., SC

X. SRL, Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K.,

L.L., M.M., N.N., O.O., A.A., I.I., P.P., R.R., SC S.S. SRL, SC T.T. SRL, U.U.,

V.V., SC X.X. SRL, SC Z.Z. SRL, Y.Y., A.A.A. și B.B.B.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 17 octombrie 2011 reclamanta a dobândit de la E. dreptul de proprietate

asupra terenului situat în tarlaua 16, parcela 296/2/, înscris în C.F.

Din actele dosarului

nu rezultă în mod cert și în concret, data la care reclamanta a intrat în

posesia de fapt a terenului. Reclamanta afirmă că în anul 2005 pârâtul a ocupat

terenul și a început să edifice lucrări de construcție. A promovat pe calea

ordonanței președințiale o cerere de sistare a lucrărilor de construcție,

respinsă irevocabil prin Decizia nr. 141 din 25 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV a civilă, care a reținut că pârâtul justifică un titlu

de proprietar și deține autorizație de construire, prin urmare aparența

dreptului este în favoarea sa.

La data de 06 aprilie

2006 reclamanta a promovat prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

În privința

pârâtului, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare- cumpărare din 27

octombrie 2004 acesta a dobândit terenul intravilan situat în tarlaua 16,

parcela 296, înscrisă în C.F. A obținut certificatul de urbanism din 2005

precum și autorizația de construire din 2005, construind un ansamblu de

locuințe pe care le-a înstrăinat, pe parcursul procesului, părților introduse

în cauză (la dosar fiind depuse contractele de vânzare - cumpărare ce

constituie temeiul înstrăinărilor și al preluării calității procesuale pasive).

În condițiile în care

atât reclamanta cât și pârâtul invocă titluri de proprietate, s-a procedat la o

comparare a titlurilor, dându-se efecte aceluia mai bine caracterizat.

Instanța de fond a

considerat că din actele dosarului rezultă cu certitudine că pârâtul a dobândit

posesia de la un autor al cărui titlu a fost emis în urma reconstituirii

dreptului de proprietate, are posesia terenului, înscriindu-și dreptul de

proprietate în cartea funciară, astfel că titlul său este preferabil.

Argumentele

dezvoltate în susținerea acestei concluzii au fost următoarele:

Așa cum rezultă din

raportul de expertiză topo, cele două terenuri menționate în titlurile părților

se suprapun.

În ceea ce privește

titlul invocat de reclamantă, tribunalul a reținut, în istoricul dobândirii

terenului, că anterior contractului din 2001 autoarea reclamantului E. a

dobândit dreptul de proprietate prin moștenire de la C.C.C. (certificat de

moștenitor din 23 iunie 1997), care la rândul său dobândise terenul prin schimb.

La dosar se află

avizul Ministrului Agriculturii și Alimentației din 1993 cu privire la terenul

arabil în suprafață de 5.000 mp, în extravilan, tarlaua T47 A716 care dispune a

se proceda la punerea în posesie a părților după primirea titlului de

proprietar al numitului C.C.C.

Acesta a decedat la

data de 02 octombrie 1994.

La data de 23

octombrie 1996, deci ulterior decesului, se emite titlul de proprietate nr. 26595/46883.

La 28 decembrie 1993 se încheie procesul verbal de punere în posesie a

proprietarului - deci punerea în posesie s-a realizat anterior emiterii

titlului de proprietate.

S-a reținut faptul că

procesul verbal de schimb și avizul Ministerului Agriculturii și Alimentației

se referă la un teren aflat în extravilan, iar în titlul de proprietate invocat

de reclamantă se menționează că terenul se află în intravilan.

Deși în actele

inițiale era menționat un teren extravilan, aflat în tarlaua T47 parcela A716,

în baza unei modificări al cărei temei nu se cunoaște, în actul de proprietate

al reclamantei se menționează tarlaua T16, parcela 296/2 și terenul intravilan.

Tribunalul a reținut și

faptul că au existat litigii anterioare în care s-a analizat valabilitatea

procesului verbal de schimb și a actului de punere în posesie, statuându-se că

acestea sunt valabile.

Chiar și reținând

adresa Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imibiliară,

care face referire la numerele atribuite parcelei din registrele cadastrale din

1983 și 1989, în cauză nu este lămurită chestiunea notei de modificare a

procesului verbal de schimb și de indicare a altui amplasament, acest lucru

realizându-se la nivelul anului 1997.

În privința

pârâtului, tribunalul a reținut că autorii acestuia au obținut titlul de

proprietate în procedura reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr.

18/1991, terenul aflat în intravilan, conform Hotărârii Consiliului Local nr.

16 din 15 iunie 1998 a localității Voluntari fiind la dispoziția Comisiei.

Pârâtul a exercitat tot timpul posesia asupra terenului, obținând nr. poștal,

certificat de urbanism și autorizație de construire.

S-a apreciat că actele

pârâtului dovedesc o situație juridică clară a terenului, spre deosebire de

documentele prezentate de reclamantă care prezintă neclarități.

Astfel, situația

juridică a terenului și transmisiunile succesive în privința pârâtului sunt în sensul

dispozițiilor Legii nr. 18/1991, constatându-se faptul că în mod legal Comisia de

aplicare a Legii nr. 18/1991 Voluntari a dispus de acest teren, fiind situat în

raza teritorială a acestei instituții.

Pe de altă parte, în

privința reclamantei, nu rezultă o situație juridică clară, contractul său

descriind terenul în mod diferit de actele primare ale autoarei ce datează din

anul 1993-1997 (amplasament, categorie extravilan), iar terenul nu a făcut

obiectul unor acte emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 a com.

Voluntari.

Tribunalul a

apreciat întemeiată și apărarea pârâtului inițial, în sensul că în favoarea sa

operează prezumția de proprietate dedusă din faptul posesiei. Această prezumție

nu a fost înlăturată prin dovezile propuse și administrate de reclamantă,

rezultând așadar că titlul de proprietate al pârâtului este preferabil.

Instanța de fond a

considerat că prezumția de proprietate decurgând din faptul posesiei prezintă

relevanță și din perspectiva principiului în pari causa, melior est causa

possidentis, principiu care conduce la respingerea acțiunii în revendicare

formulată de reclamanta care nu are posesia bunului, în ipoteza în care ambele

părți prezintă titluri ce provin de la autori diferiți.

În cauză, pârâtul

este acela care a exercitat posesia de la dobândirea terenului și o exercită și

în prezent.

În privința

reclamantei, s-a reținut că autorul său C.C.C. a fost pus în posesie chiar

anterior emiterii titlului de proprietate, deși în avizul dat de Ministerul

Agriculturii și Alimentației, ce constituie titlu, se arată că punerea în

posesie se va face după eliberarea titlului de proprietate, ceea ce conduce la

anumite dubii cu privire la intrarea efectivă în posesie.

De asemenea, nu a rezultat

dacă reclamanta însăși a exercitat o posesie efectivă.

Având în vedere

aceste considerente, Tribunalul a apreciat că se impune a se acorda eficacitate

titlului pârâtului, titlul autorului acestuia fiind preferabil. Acesta și-a

dovedit atât proprietatea cât și posesia asupra terenului, rezultând astfel că

nu este un posesor neproprietar.

Chiar și în ipoteza

în care nu s-ar primi concluziile raportului de expertiză și s-ar aprecia că

cele două terenuri descrise în titlurile părților nu se suprapun (concluzie

susținută și de hotărâri judecătorești pronunțate în litigii anterioare, în

care însă nu s-au administrat probe pe fond pentru identificarea terenurilor,

concluziile bazându-se exclusiv pe proba cu înscrisuri) aspect susținut de

ambele părți care au contestat expertiza, reclamanta neînțelegând totuși să

solicite o contraexpertiză, cererea reclamantei nu ar putea fi considerată întemeiată

întrucât nu s-a dovedit faptul că terenul asupra căruia pârâtul exercită

posesia nu este proprietatea acestuia. Or, potrivit art. 1169 C. civ., cine

face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească.

Tribunalul a analizat

deja titlurile opuse de părți și a ajuns la concluzia că în privința pârâtului

nu există niciun indiciu de nerespectare a legii, situația juridică este clară

și terenul său a fost la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991,

exercitând în fapt posesia asupra terenului încă de la momentul dobândirii

dreptului de proprietate. Expertiza efectuată de expertul parte al reclamantei

nu poate conduce la admiterea acțiunii câtă vreme, în contextul întregului

material probator, această probă nu se coroborează cu celelalte dovezi.

S-a concluzionat că probele

administrate de reclamantă, în limitele principiului disponibilității, nu sunt

în sensul că pârâtul ocupă un teren ce nu-i aparține, motiv pentru care

acțiunea în revendicare a fost respinsă.

Pe cale de

consecință, a fost respins și capătul de cerere accesoriu referitor la

ridicarea construcțiilor și readucerea terenului la starea inițială.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta A., arătând că hotărârea se întemeiază pe

enunțarea unor înscrisuri cărora instanța le dă o interpretare greșită pentru

a-și fundamenta soluția de respingere a acțiunii în revendicare.

Reclamanta consideră că

procesul verbal de schimb din 29 noiembrie 1992 nu trebuie confundat cu procesul

verbal de punere în posesie din 29 decembrie 1993. Decizia nr. 236 din 29

ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, confirmă

temeinicia și validitatea actului juridic de schimb.

Tribunalul ignoră

înscrisurile existente la dosar care dovedesc că vecinătățile de la est și vest

în contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului B. sunt diferite de

vecinătățile de la est și de vest înscrise în contractul de vânzare-cumpărare al

reclamantei și, în consecință, acesta ocupă ilegal un perimetru ce nu are

corespondență, ca amplasament, cu înscrisul din actul său de proprietate.

Greșit a reținut

tribunalul că este nelegală modificarea din titlul autorilor reclamantei cu

privire la numărul de tarla și parcelă, deși trebuia să țină cont de documentul

emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, prin care se

confirmă cele înscrise de către D.D.D. inginer la Biroul de Cadastru al

primăriei Voluntari, în sensul că tarlaua 47, arabil 716 este una și aceiași cu

tarlaua T16, arabil 296 atașând și planul cadastral inițial și cel actualizat

pentru a confirma cele scrise.

Așadar, terenul

reclamantei este în tarlaua T16, parcela fracționată P 296/2 având la est vecinătatea

„De 300", iar la vest vecinătatea „De la Ce 304", în timp ce terenul

lui B. este tot în T16, dar în parcela colectivă P 296, având însă la est

„Cc304 drum acces", deci în dreapta reclamantei și la vest „De 300 drum

acces", astfel că cele două terenuri nu se suprapun deoarece sunt două

proprietăți distincte, cu vecinătăți diferite la est și la vest.

Toate documentele

emise de instituții ale statului scot în evidență vechimea proprietății

reclamantei din anul 1993 față de anul 2000 a autoarelor pârâtului: renumerotarea

tarlalei și parcelei de organul competent Oficiul de Cadastru și Publicitate

Imibiliară Ilfov și operarea de către inginerul D.D.D. angajat al Primăriei

Voluntari, atribut stabilit prin lege; întâmpinarea Oficiul de Cadastru și

Organizarea Teritoriului Agricol București și a Comisiei Voluntari prin care

arată că nu a existat protocol de cedare a terenului care să fie la dispoziția

comisiei pentru a putea reconstitui dreptul de proprietate autoarelor lui B.; scrisoarea

Prefecturii Județ Ilfov care arată că prin însăși memoriul depus de autoarele

lui B. acestea au deținut 1,5 ha în Potcoavei și nicidecum 0,5 ha în Iancu

Nicolae; faptul că pentru terenul reclamantei s-a obținut atât numărul

cadastral 935, cât și intabularea în C.F. înaintea autoarelor pârâtului B.,

aspecte în raport de care soluția corectă ar fi fost aceea de admitere a

acțiunii în revendicare.

Prin Decizia nr. 154/A

din 1 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta susține că este titulara

dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 17 octombrie 2001 încheiat cu numita E., act

în care se arată că terenul este situat în com. Voluntari, jud. Ilfov și că

vânzătoarea a dobândit terenul prin moștenire de la tatăl său, C.C.C., care l-a

dobândit prin schimb avizat de Ministerul Agriculturii și Alimentației.

Conform titlului de

proprietate din 23 octombrie 1996, autorul vânzătoarei, C.C.C. deținea împreună

cu E.E.E., F.F.F. și G.G.G. suprafața de 3,7400 ha teren extravilan situat în

Roșiori, jud. Brăila, iar conform contractului de partaj voluntar autentificat din

31 octombrie 1997 moștenitoarea defunctului C.C.C. a primit terenul în

suprafață de 9.300 mp situat în T4, P28.

Anterior emiterii

titlului de proprietate și încheierii contractului de partaj voluntar, a avut

loc schimbul perfectat prin procesul verbal de schimb

din 29 noiembrie 1992,

avizat conform avizului din 27 decembrie 1993 al Ministerului Agriculturii și

Alimentației.

Prin procesul verbal

de punere în posesie din 15 frbruarie 1994 autorul reclamantei a dobândit

suprafața de 5.000 mp în Sectorul Agricol Ilfov, în extravilanul localității

Voluntari în tarlaua cadastrală T47- A71. S-a constatat că modificarea

numărului topografic inițial T47, parcela A 716 în T16 parcela A296/2 a fost

făcută în baza unui document ce nu a fost depus la dosar, neputând fi găsit, neexistând

nicio hotărâre judecătorească de modificare a actului inițial.

Pârâtul inițial, B.,

a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 octombrie 2004, terenul

intravilan în suprafață de 5.000 mp situat în sat Pipera, localitatea

Voluntari, Jud. Ilfov, tarlaua 16, parcela 296, înscrisă în C.F. A obținut certificatul

de urbanism din 2005, precum și autorizația de construire din 2005, construind

un ansamblu de locuințe pe care le-a înstrăinat, pe parcursul procesului,

părților introduse în cauză.

Autorul său, I., a

cumpărat terenul de la J., K. și L., în baza contractului de vânzare-cumpărare

din 25 iulie 2000 iar acestea au dobândit terenul prin reconstituirea dreptului

de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, în calitate de moștenitoare ale

defunctei H.H.H., conform titlului de proprietate din 13 iunie 2000 eliberat de

Comisa județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor,

Jud. Ilfov. Autoarele pârâtului, J., K. și L. au fost puse în posesie la 26

aprilie 2000 de către Comisa de aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă

Primăria Voluntari conform Fișei de punere în posesie din 26 aprilie 2000, fișă

ce a avut la bază Hotărârea Comisiei Județene nr. 217 din 20 aprilie 2000. De

asemenea, conform adreselor existente la dosarul instanței de apel,

amplasamentul a fost stabilit conform adresei din 1998, din care rezultă că

acesta ar fi aparținut defunctei Țone Stefania, autoarea lui L., adresă conform

căreia aceasta a deținut 3,5 ha, din care 1,5 ha în zona Potcoavei și 2 ha în

zona Pipera.

Autorii celor două

părți s-au judecat anterior în mai multe dosare, reținându-se valabilitatea

actelor de proprietate ale fiecăruia dintre aceștia. Prin Decizia nr. 1748/A

din 6 octombrie 2003 a Tribunalului București s-a reținut că între cele două

terenuri ce fac și obiectul prezentului litigiu nu există identitate, în

condițiile în care terenul autorilor reclamantei este situat în T47, P A716, în

timp ce terenul autorilor pârâtului este situat în T16, P296, fiind vorba de

terenuri distincte, cu vecinătăți distincte.

Instanța de apel a invocat

considerentele acestei hotărâri conform cărora s-a respins acțiunea, motivat de

faptul că, scriptic, în acte terenurile sunt diferite, iar în lipsa unei

expertize topo care să verifice existența unei suprapuneri a celor două

terenuri, nu se poate concluziona asupra temeiniciei acțiunii.

În prezenta cauză, instanța

de apel a reținut că raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel

de expert I.I.I. identifică terenurile aparținând ambelor părți, arătând în

concret că terenul reclamantei nu respectă în totalitate dimensiunile din

planul parcelar B, respectând doar suprafața și vecinătățile, în timp ce, pentru

terenul pârâtului, ce nu a putut fi identificat conform vecinătăților din act,

identificarea a fost realizată prin raportare la fișa de punere în posesie din 2000

și la planul parcelar B, rezultând o suprapunere a celor două terenuri pe o

suprafață de 4.441 mp.

În raport de

ansamblul probator administrat în cauză, s-a apreciat, contrar susținerilor

reclamantei, că între cele două terenuri există suprapunere faptică prin raportare

la o suprafață de 4.441 mp. Cum ambele părți invocă titluri de proprietate ale

terenului în litigiu, s-a procedat la compararea acestor titluri.

Instanța de apel a

reținut că nu poate fi acceptată teza reclamantei că cele două terenuri nu se

suprapun, prin trimitere la puterea de lucru judecat a deciziilor pronunțate în

litigiile anterioare, întrucât pe de o parte, verificarea suprapunerii s-a

făcut exclusiv scriptic, prin raportare la actele de proprietate ale părților,

actul reclamantei vizând, la acel moment, un teren situat în T47, P A 716 și nu

în T16, P 296, cum apare în prezent în urma mențiunii din 1997, iar pe de altă

parte, deoarece chiar în acel litigiu s-a reținut că ar fi fost necesar a se

efectua o expertiză topo pentru a se verifica dacă în realitate cele două

terenuri nu se suprapun. Or, în prezentul litigiu această probă a fost dispusă

în faza de apel din oficiu, constatându-se că, real, cele două terenuri se

suprapun.

Instanța de apel a confirmat

concluzia tribunalului conform căreia este preferabil titlul pârâtului, pentru

considerentul că titlul reclamantei și al autorilor ei a vizat o suprafață de

teren de 5.000 mp situată în T47, A716. Ea figurează în prezent în T16, P 292/2

în urma unei mențiuni din procesul verbal, întocmită de expertul D.D.D. în baza

unui proces verbal ce nu a putut fi găsit și identificat, aspect în raport de

care instanța a considerat că este în imposibilitate a verifica legalitatea

acestei modificări.

Contrar susținerilor

reclamantei, adresa Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară din care

rezultă că tarlaua 47, arabil 716, conform registrului cadastral extravilan din

1983 este una și aceeași cu tarlaua 16, arabil 296, conform registrului

cadastral extravilan din 1989, nu clarifică lucrurile întrucât autorul

reclamantei a obținut terenul în urma schimbului în perioada anilor 1992-1994,

astfel că, fiind o dată ulterioară anului 1989, conform planului parcelar la

care face trimitere adresa, ar fi trebuit să figureze de la acel moment în tarlaua

16, arabil 296, și nu să apară această mențiune abia în urma modificărilor

întocmite de D.D.D. în baza procesului verbal din 1997 ce nu a putut fi

identificat.

Pe de altă parte, chiar

dacă terenul pârâtului nu a putut fi identificat potrivit titlului de

proprietate, identificarea s-a făcut prin raportare la actele anterioare,

respectiv la fișa de punere în posesie, astfel că, în condițiile în care titlul

se emite în concordanță cu procesul verbal de punere în posesie, se poate

prezuma că la emiterea titlului ar fi fost săvârșită o eroare materială.

Instanța de apel a

reținut că titlul pârâtului este preferabil și din perspectiva faptului că, de

la momentul emiterii actului și până în prezent, terenul s-a aflat în posesia

acestuia, reclamanta nestăpânind efectiv acest teren.

Concluzionând, Curtea

a reținut că pe o suprafață de 4.441 mp cele două terenuri se suprapun și că,

procedând la analiza comparativă a titlurilor părților și ale autorilor lor, se

constată că este mai bine caracterizat cel al pârâtului, aspect în raport de

care în mod corect acțiunea în revendicare a fost respinsă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C.

proc. civ., reclamanta A.

În susținerea

recursului, reclamanta a arătat că hotărârea instanței de apel a fost

pronunțată cu lipsă de imparțialitate, fără a se baza pe probele dosarului,

cărora li s-a dat o interpretare greșită, ignorându-se prevederile legale în

materie.

În acest sens, constatarea,

de către instanța de apel, a suprapunerii faptice a celor două terenuri pe o

suprafață de 4.441 mp contravine prevederilor art. 565 C. civ. și ale art. 15 alin.

(3) din Legea nr. 7/1996 republicată care dispun că pentru imobilele înscrise

în cartea funciară dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte

funciară. Aceasta întrucât pârâtul B. are înscris în C.F. contractul de

vânzare-cumpărare din 27 octombrie 2004 având vecinătăți în baza cărora

expertul a constatat că terenul pârâtului nu se poate identifica, deci că nu

există. Mai mult, același expert (I.I.I.) constată că în contractul de

vânzare-cumpărare mai sus arătat se menționează că terenul a fost întabulat în

C.F. cu vecinătățile din Planul de Amplasament și Delimitare a Bunului Imobil, anexa

2C, care însă diferă de vecinătățile menționate expres în contractul de

vânzare-cumpărare.

Aceste concluzii ale

raportului de expertiză, care nu poate identifica terenul pârâtului pe baza

contractului său, au fost ignorate de către instanța de apel.

Recurenta-reclamantă

mai arată că alte probe care nu au fost analizate ori au fost greșit

interpretate sunt acelea din care rezult

ă faptul că terenul lui H.H.H., având ca

moștenitoare pe autoarele lui B., în suprafață de 1,5 ha, s-a aflat în zona

Potcoavei și nicidecum 0,5 ha în zona Iancu Nicolae. În acest sens scrisoarea

primăriei Voluntari, din 27 ianuarie 1998, este interpretată greșit în sensul

că H.H.H. ar fi deținut terenul în Pipera, aceasta având doar în folosință 2,0

ha în această zonă. Aceleași concluzii rezultă și din scrisoarea Prefecturii

județului Ilfov adresată lui J.J.-primar și președinte al Comisiei de aplicare

a Legii nr. 18/1991; scrisoarea primăriei Voluntari care precizează că terenul

în cauză nu a fost la dispoziția Comisiei Voluntari de aplicare a Legii nr. 18/1991,

el făcând obiectul unui schimb de terenuri; scrisoarea primăriei Voluntari prin

care se precizează că pentru terenul din tarlaua 16 parcela 296 nu a existat

protocol de predare încheiat cu proprietara SC F. SA, fapt ce arată că titlul

eliberat autoarelor lui B. este ilegal.

Contrar dovezilor

aflate la dosarul cauzei, instanța de apel reține, în mod greșit, că nu s-a

clarificat faptul că tarlaua 47, arabil 716 este una și aceeași cu tarlaua 16

parcela 296.

Pe procesul verbal de

punere în posesie din 29 decembrie 1993 și schița anexă sunt ștampile și

semnături ale autorităților emitente, aplicate atât în 1993, dar și în 1997

care certifică modificarea făcută de funcționarul de la cadastru. Din cele două

planuri cadastrale transmise instanței de Oficiul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară Ilfov rezultă că toate tarlalele și parcelele din Voluntari au fost

renumerotate, la fel și categoriile de folosință (drumuri, livezi,

construcții), renumerotarea fiind o acțiune generală, aplicată în timp, iar nu

de pe o zi pe alta.

Instanța de apel nu a

luat în considerare certificatul din 11 mai 2000 emis de primăria Voluntari

autoarei recurentei-reclamante, în care se recunoaște că aceasta deține 5.000 mp

în str...., parcela 296/2, act ce atestă, pe de o parte, faptul că la acea dată

primăria cunoștea existența proprietății autoarei recurentei-reclamante în

parcela 296/2, iar pe altă parte, că la data de 11 mai 2000, titlul de

proprietate din 13 iunie 2000, al autoarelor lui B. nu era emis. Acest

certificat a fost utilizat în Decizia civilă nr. 236 din 29 ianuarie 2001 a

Curții de Apel București prin care s-a validat schimbul de terenuri.

De asemenea, instanța

de apel nu a analizat certificatul din 18 octombrie 2001 utilizat în procesul

pe care autoarele lui B. l-au pierdut prin Decizia nr. 1748/A/2003, prin care

se concluzionează că este evident că este vorba de două terenuri distincte, mai

ales că vecinătățile acestora nu sunt identice.

Autoarele pârâtului

s-au contrazis, în litigiile purtate între părți, cu privire la identitatea

parcelelor T47 P716 și T16 P296.

În registrul agricol

al primăriei Voluntari se consemnează în mod clar proprietatea

recurentei-reclamante, în sensul că aceasta figurează înscrisă cu teren în

suprafață de 5.000 mp în str. ... T16 P296/2 la rol 4664.

În contractul de

vânzare-cumpărare din 17 octombrie 2001 încheiat între recurenta-reclamantă și

autoarea sa, se precizează că recurenta reclamantă va intra în stăpânirea de

drept și de fapt a terenului descris mai sus, iar din fotografia față/verso

anexată rezultă că terenul a fost împrejmuit.

Față de cele arătate,

în mod greșit instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a deținut

posesia, neexistând vreun temei legal pentru ca posesia să aparțină pârâtului,

a cărui proprietate nu se poate identifica și care a ocupat abuziv terenul.

Faptul că primăria

Voluntari, la solicitarea primului complet, răspunde că nu deține date despre

schimb este infirmat atât de Registrul Agricol, cât și de scrisoarea autoarei

recurentei-reclamante, însoțită de actele de schimb, depuse la primărie din 25

iulie 2000.

Atât schița bunului

imobil cât și Planul de Amplasament și Delimitare a Bunului Imobil, depuse la

dosarul cauzei au fost întocmite cu nordul în jos, cu vecinătăți la est și vest

diferite de cele din titlul de proprietate din 13 iunie 2000 eliberat pe numele

autoarelor lui B. și care nu se regăsesc în teren, fiind diferite și de cele

înscrise în C.F., trucaj menit să conducă la concluzia că terenurile se

suprapun, fapt nesesizat de către ultimul complet de judecată.

Recurenta-reclamantă

mai arată că pe cererea de eliberare a certificatului de urbanism din 10

octombrie 2001, Secția financiară din cadrul primăriei Voluntari consemnează că

la rol, în str. ... T16 P296/2, E. figurează cu 5.000 mp, iar faptul că

primăria refuză să prezinte dovada că T47 A 716 prin renumerotare a devenit T16

P286 are conotații penale.

Recurenta-reclamantă

mai critică hotărârea atacată întrucât aceasta ignoră vechimea proprietății

sale; nu ține seama de hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului

judecat ce concluzionează că cele două terenuri sunt distincte și cu vecinătăți

diferite (hotărâri aflate la dosarul cauzei); ignoră reaua-credință a pârâtului

B. care, deși notificat prin executor judecătoresc, cu litigiul înscris în C.F.,

înstrăinează peste 95% din terenul ocupat abuziv; ignoră faptul că autoarea

recurentei-reclamante a intabulat proprietatea în C.F., obținut anterior

autoarelor lui B., iar conform legii, înscrierile în cartea funciară sunt

opozabile terților de la data înregistrării cererii, în ordinea înscrierii;

ignoră faptul că autoarea recurentei a câștigat procesele cu autorii pârâtului B.,

precum și principiul conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât

are.

Solicită admiterea

acțiunii în revendicare prin restituirea terenului în natură iar, în subsidiar,

față de finalizarea construcțiilor edificate, în echivalent, la o valoare de

înlocuire de 700 euro/mp.

Intimații au formulat

întâmpinare solicitând constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea ca nefondat a

recursului.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Deși invocat, motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu a fost

dezvoltat în cuprinsul memoriului, recurenta neprecizând ce aspecte nu au fost

motivate în hotărâre ori care sunt motivele contradictorii ori străine de

natura pricinii.

Nici motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi

reținut, recurenta confundând un raport juridic contractual consfințit printr-un

act juridic în sensul de negotium iuris ce poate constitui obiect al unei judecăți

(împrejurare neincidentă în cauză în condițiile în care se analizează un drept

real de proprietate), cu înscrisurile ce au fost administrate și care nu se

constituie în obiect al litigiului ci reprezintă doar un mijloc de probă în

dovedirea pretențiilor deduse judecății, în cazul de față preferabilitatea

dreptului de proprietate.

În ceea ce privește

încadrarea, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., a

recursului în alte motive prevăzute de art. 304 C. proc. civ., din criticile

formulate pot fi identificate ca fiind de nelegalitate, în sensul unei greșite

interpretări și aplicări a legii, ce atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., exclusiv cele referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a

hotărârilor anterioare, precum și încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (3)

din Legea nr. 7/1996 și ale art. 565 C. civ. privind proba dreptului de

proprietate, cu consecința unei greșite aplicări a mecanismului de comparare a

titlurilor în acțiunea în revendicare, susținând recurenta că nu s-a ținut cont

de vechimea proprietății sale, de opozabilitatea erga omnes a titlului său și de

faptul că pârâtul nu a dobândit de la adevăratul proprietar.

Toate celelalte

aspecte, amplu dezvoltate în memoriul de recurs, privesc modalitatea în care

instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză pe baza căruia

a stabilit situația de fapt, recurenta ignorând împrejurarea că, prin

intermediul căii extraordinare de atac a recursului, pot fi valorificate numai

aspecte de nelegalitate, circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., respectiv aplicarea corectă a legii situației de fapt stabilite de către

instanțele de fond, nu și cele de temeinicie a cauzei.

Prin urmare, nu se poate

circumscrie controlului de legalitate critica, cu toate argumentele subsidiare

ce țin de probatoriul administrat, privind omologarea eronată a raportului de

expertiză din care a rezultat că terenurile, obiect al contractelor de vânzare cumpărare,

se suprapun pe o suprafață de 4.411 mp.

Această împrejurare

nu reprezintă, cum se susține, cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., un aspect legat de aplicarea greșită a legii, ci tinde în fapt la o

nouă devoluare a fondului fie pe considerente legate de modalitatea în care au

fost coroborate și valorizate probele administrate, ignorându-se înscrisuri

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, fie pe motiv de apreciere eronată a

mijlocului de probă administrat ce a determinat o gravă greșeală în stabilirea

situației de fapt.

Aducând judecății în

recurs asemenea aspecte, recurenta nu ține cont de faptul că dispozițiile art. 304

pct. 10 și 11 C. proc. civ. care ar fi permis o asemenea analiză au fost

abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000 (astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 219/2005).

În felul acesta, prin modalitatea de reglementare a motivelor de recurs și

limitarea criticilor la aspectele de nelegalitate, legiuitorul a stabilit caracterul

de cale extraordinară de atac a recursului, judecata pe fond a cauzei

finalizându-se la momentul soluționării apelului.

Ca urmare, situația

de fapt reținută de instanța de apel, referitoare la suprapunerea celor două

terenuri pe o suprafață de 4.441 mp, nu mai poate fi contestată, cu atât mai

mult cu cât instanța a răspuns acelorași critici, formulate de reclamantă și

prin cererea de apel, a suplimentat probatoriul și a preluat din probele

administrate (expertize, înscrisuri provenind de la autoritățile abilitate în

domeniu - Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, Primărie) acele

elemente care susțin o astfel de concluzie, iar recurenta nu a criticat aspecte

de nelegalitate ale demersului procesual ci exclusiv împrejurări de fapt ce țin

de temeinicia actului de judecată, respectiv de interpretarea elementelor

probatorii în sensul pretins de ea.

Odată stabilită situația

de fapt, instanța de apel a construit raționamentul juridic, în cadrul căruia a

aplicat criteriile de preferabilitate create de doctrină și jurisprudență,

specifice soluționării unei acțiuni în revendicare.

Cu privire la acest

raționament au fost identificate în memoriul de recurs al pârâtei trei aspecte

de nelegalitate.

În primul rând

recurenta invocă încălcarea autorității de lucru judecat a unor hotărâri

anterioare care ar fi statuat că cele două terenuri, obiect al contractelor de

vânzare cumpărare exhibate ca titlu de proprietate, nu se suprapun.

Este corect raționamentul

instanței de apel potrivit căruia acele hotărâri au procedat la o comparare

scriptică a mențiunilor din acte, fără a se raporta la realitatea faptică a

amplasamentului terenului, întrucât nu au avut ca obiect o acțiune în

revendicare, ci acțiuni în nulitate, astfel că cele constatate în considerente

nu prezentau relevanță în economia acelei judecăți și nici nu pot fi opuse într-un

litigiu cu o natură diferită, în care se deduc judecății împrejurări distincte.

În acest sens se

constată că, în ansamblul litigiilor dintre părți, numai prin Decizia nr. 1748

din 6 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a, având ca obiect

nulitatea procesului verbal și a titlului de proprietate al reclamantei, s-a

reținut, pe baza mențiunilor din titlurile părților, că nu există identitate

între terenuri întrucât acestea au numere de tarla și parcele diferite T47/A716

al reclamantei și, respectiv T16/296, al autoarelor pârâtului. În această

hotărâre se menționează, însă, că identificarea s-a făcut exclusiv în baza

actelor, în lipsa unei dovezi esențiale, ca aceea a unei expertize topografice.

În acel litigiu instanța nu a fost sesizată cu analiza împrejurărilor renumerotării

tarlalei nr. 47 pentru a stabili, cu autoritate de lucru judecat, efectul

acestei operațiuni asupra obiectului titlurilor de proprietate ale părților.

Celelalte hotărâri, care

afirmă în considerente că terenurile nu s-ar suprapune, având ca obiect acțiuni

în constatarea nulității actelor de proprietate ale reclamantei (Decizia nr.

658 din 16 mai 2005 a Curții de apel București, secția a III-a, și Decizia nr.

1180 din 21 septembrie 2005 a Curții de apel București, secția a IV-a) și pe

care recurenta le invocă ca argument în susținerea încălcării principiului

autorității de lucru judecat, rețin autoritatea celor statuate în decizia

anterioară, fără a proceda la o analiză jurisdicțională proprie cu privire la situația

suprapunerii terenurilor.

În consecință,

prezentului litigiu în care sunt deduse judecății aspecte noi, neavute în

vedere în litigiile anterioare, cum sunt renumerotarea parcelei sau greșita

identificare a terenurilor prin vecinătățile înscrise în contractele de vânzare

cumpărare, nu i se poate opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat

din litigiile anterioare, ce ar constitui impediment pentru o apreciere în sens

contrar.

O altă critică de

nelegalitate se referă la faptul că, în procesul de comparare a titlurilor, nu

s-a ținut cont că pârâtul nu a dobândit bunul de la adevăratul proprietar. În

acest sens se susține că instanța de apel ar fi ignorat faptul că autorii

pârâților nu ar fi fost îndreptățiți să primească terenul în procedura Legii nr.

18/1991 întrucât nu au deținut teren pe acel amplasament și că suprafața

respectivă nu era la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii 18/1991, ci fusese

deja atribuit, prin procesul verbal de schimb, autorului reclamantei care a

fost pus în posesie, împrejurare cunoscută de autoritățile locale.

Înalta Curte

apreciază că, atâta de vreme cât prin litigiile anterioare actele de

proprietate ale fiecărei părți au fost validate ca fiind întocmite cu

respectarea dispozițiilor legale, nu se poate reveni la o analiză a

îndeplinirii condițiilor de fond și formă cerute de Legea nr. 18/1991 pentru

emiterea valabilă a titlului de proprietate al pârâtului.

În acest context nu

se poate da curs nici solicitării pârâților care, prin întâmpinare, cer

aplicarea sancțiunii civile a nulității absolute a actului juridic reprezentat

de titlul autoarei reclamantei, în condițiile în care aceste susțineri nu

reprezintă simple apărări ci o cerere nouă, cu un obiect distinct de cel al

acțiunii principale, formulată cu depășirea limitei temporale prevăzută de

norma procedurală.

În mod corect

instanța de apel a procedat, în soluționarea acțiunii în revendicare, la

aplicarea mecanismului de comparare a titlurilor, constatând că preferabil, în

cadrul acestei operațiuni, este titlul pârâtului.

Astfel, plecând de la

realitatea suprapunerii terenurilor, care au primit același număr cadastral dar

pentru care s-au deschis două cărți funciare diferite, se are în vedere faptul

că drepturile de proprietate afirmate de părți au fost obținute în procesul de

reconstituire a dreptului de proprietate.

Instanța de apel a procedat

la verificarea modalității de dobândire a dreptului de proprietate pentru

terenul respectiv, astfel cum rezultă din titlurile autorilor părților,

urmărind a identifica pe cel care are calitatea de verus dominus sau prezintă

cele mai puternice aparențe ale acestei calități, pentru a putea transmite mai

departe dreptul său, în condițiile în care, în ambele cazuri, autorii au

beneficiat de un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate,

respectiv Legea nr. 18/1991.

În privința

reclamantei, al cărei autor a procedat, în cadrul procesului de reconstituire a

dreptului de proprietate, la un schimb de terenuri, s-a reținut existența unei

modificări, la nivelul anului 1997, în procesul verbal de punere în posesie din

29 decembrie 1993, cu privire la identificarea terenului prin număr de tarla și

parcelă. În legătură cu această situație, reclamanta a criticat faptul că

instanțele de fond nu au recunoscut valabilitatea operațiunii de renumerotare a

tarlalelor ca fiind o împrejurare neechivocă și clară ce ține de operațiunile

cadastrale ce au urmărit identificarea tuturor terenurilor din zonă și a

susținut că modificarea datelor de identificare este doar scriptică, parcela cu

care fusese pusă în posesie rămânând aceeași. Pârâtul a susținut că de fapt și

amplasamentul parcelei a fost modificat, și astfel s-a suprapus peste parcela aflată

la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 și pentru care autorilor

lui le fusese reconstituit dreptul de proprietate.

Instanța de apel a

reținut corect împrejurarea că, față de imposibilitatea de verificare a

legalității renumerotării parcelei, este preferabil titlul pârâtului pentru

care s-a dovedit continuitatea transmiterii dreptului.

Chiar dacă prin Decizia

nr. 236 din 29 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată

după modificarea numărului parcelei, s-a constatat că actul de schimb al

autorului reclamantei (procesul verbal din 29 noiembrie 1992) este valabil și

opozabil terților și s-a dispus înscrierea în C.F. deschisă pentru parcela cu număr

cadastral a acestui act, în acest litigiu nu s-au dezlegat aspecte referitoare

la identificarea faptică a terenului, ci s-a verificat dacă înscrisul respectiv

îndeplinea condițiile de formă prevăzute de lege pentru a produce efecte

juridice. Nici în certificatul de moștenitor al reclamantei, emis ulterior

adnotării procesului verbal cu noile coordonate de identificare a terenului, nu

este înscrisă o astfel de modificare, care a fost operată numai la deschiderea

cărții funciare și apoi a fost trecută în contractul de vânzare cumpărare al

reclamantei.

Pe de altă parte, în

privința pârâtului, corect s-a considerat că nu reprezintă o încălcare a

dispozițiilor legale împrejurarea că terenul a fost identificat în raportul de

expertiză după procesul verbal de punere în posesie al autorilor săi și planul

de amplasament și delimitare din documentația cadastrală, și nu după mențiunile

incomplete din titlu.

În plus, în procesul

de comparare a titlurilor, valide ambele, s-a aplicat corect, de către instanța

de apel, prezumția relativă instituită de art. 1854 din V.C.C., incident în

cauză, potrivit căreia posesia prezumă proprietatea, fiind astfel preferabil titlul

care presupune și exercițiul efectiv al atributului posesiei, respectiv cel

exhibat de pârât, ca posesor al terenului. Această împrejurare este confirmată

și de faptul că, printr-o hotărâre judecătorească, respectiv Decizia nr. 859

din 14 aprilie 2006 a Tribunalului București, menționată și în sentința penală nr.

5 din 17 ianuarie 2014 a Judecătoriei Buftea, reclamantei i-a fost respinsă irevocabil

acțiunea posesorie promovată împotriva pârâtului.

Prin urmare reclamanta

nu a răsturnat această prezumție de proprietate, nedovedind faptul că a deținut

și a pierdut posesia imobilului în litigiu, care este chiar cel din actele sale

de proprietate, prin violența exercitată de pârât sau autorii acestuia, față de

echivocul punerii sale în posesie generată de imposibilitatea stabilirii

împrejurărilor renumerotării parcelei, astfel că nu se poate prevala de titlul

său pentru a înlătura pe cel al unui proprietar posesor care, de asemenea, a

dovedit că opune un titlu valabil, obținut în procesul de reconstituire a

dreptului de proprietate pe vechiul amplasament și validat în procedura de

aplicare a Legii nr. 18/1991. De asemenea, reclamanta nu a dovedit nici că

terenul pârâtului există într-un alt amplasament, distinct de cel pentru care

ea pretinde a fi proprietar.

Prin urmare nu se

poate constata încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., acțiunea în

revendicare nefiind îndreptată de proprietarul neposesor împotriva unei

persoane care îl deține fără drept.

Aspectul învederat de

recurentă referitor la reaua credință a pârâtului nu poate face obiectul unei

analize, atitudinea subiectivă a deținătorilor titlurilor de proprietate

nefiind relevantă într-o acțiune în revendicare în care se compară aceste

titluri.

În fine, este

nefondată și critica recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor

art. 15 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 și ale art. 565 C. civ. privind proba

dreptului de proprietate, susținând, de asemenea, recurenta că nu s-a ținut

cont de vechimea proprietății sale și de opozabilitatea erga omnes a titlului

său înscris în cartea funciară.

În ceea ce privește art.

565 din N.C.C. potrivit căruia dovada dreptului de proprietate pentru imobilele

înscrise în cartea funciară se face cu extrasul de carte funciară, aceste

dispoziții sunt amânate de la aplicare conform art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011,

până la finalizarea sistemului național de cadastru, timp în care înscrierea în

cartea funciară se face numai pentru opozabilitate. De altfel, litigiului

pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile V.C.C., în raport de care s-a

soluționat cauza și s-a efectuat controlul de legalitate și nu dispozițiile N.C.C.

Este adevărat că art.

15 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 conține o prevedere similară în sensul că, în

cazul imobilelor înscrise în cartea funciară ca urmare a finalizării lucrărilor

de înregistrare sistematică pe unitatea administrativ-teritorială respectivă,

dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Dovada

delimitării unui imobil față de alte imobile se face numai cu extrasul din

planul cadastral.

Or, nici această

dispoziție nu este aplicabilă în cauză în considerarea faptului că lucrările

cadastrale de înregistrare sistematică nu s-au finalizat pe teritoriul țării.

În ceea ce privește

nesocotirea efectelor de opozabilitate erga omnes pe care intabularea în C.F.,

conform dispozițiilor Legii nr. 7/1996, le atribuie dreptului de proprietate,

Înalta Curte reține că, în executarea dispoziției din Decizia nr. 236/2001,

actul de schimb al autorului reclamantei a fost înscris în C.F. prin încheierea

din 25 octombrie 2001. Autorii pârâtului și-au înscris titlul de proprietate în

C.F. la 13 iulie 2000.

Având în vedere

situația juridică echivocă a terenului, pentru care, deși a primit același

număr cadastral, s-au deschis două cărți funciare, nefiind astfel în situația

unei duble înscrieri în aceeași carte, principiul relativității înscrierilor,

invocat de recurentă (opozabilitatea dreptului său față de terțul care invocă

un drept exclusiv de proprietate), este inoperant.

În această

împrejurare, este necesar și suficient a se proceda la compararea titlurilor

înfățișate de părți, ceea ce permite ca, după clarificarea situației juridice,

să poată fi efectuate rectificări în cartea funciară, de către partea care

obține recunoașterea propriului titlu, corespunzătoare situației de drept

stabilite pe cale jurisdicțională.

În concluzie, Înalta

Curte apreciază că nu pot reținute motivele de nelegalitate invocate în susținerea

cazului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel că, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 154/A din 1

aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 octombrie 2015.