ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2072/2015

Decizia nr. 2072/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 6 aprilie 2006 pe rolul Tribunalul București, secția a V a civilă, sub nr. x/3/2006 reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480, 481, 494 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 5.000 mp situat în com. Voluntari, jud. Ilfov, teren intabulat în C.F.; obligarea pârâtului să ridice construcțiile edificate și readucerea terenului în starea inițială, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 octombrie 2001 de B.N.P., Asociați C. și D. a cumpărat de la E. terenul în litigiu.

În actul de vânzare cumpărare sus arătat se menționează următoarele vecinătăți și laturi ale terenului: la N - str… pe o latură de 45 ml.; la S - SC F. SRL Mogoșoaia pe o latură de 38,99 ml; la E - De 300 pe o latură de 114,65 m; la V- De la Ce 304 pe o latură de 89,00 ml. În vara anului 2005, pârâtul a ocupat terenul proprietatea sa și a început execute lucrări de construcții. Pârâtul G. a invocat actul de vânzare cumpărare din 2004, autentificat la B.N.P., H., în care este menționat un teren intravilan în suprafață de 5.000 mp, situat în sat Pipera, localitatea Voluntari Județ Ilfov.

Or, susține reclamanta, terenul din actul de vânzare cumpărare invocat de pârât este altul decât cel pe care acesta îl ocupă în prezent și asupra căruia reclamanta are un drept de proprietate conform actului de vânzare cumpărare din 2001. Actul de proprietate al pârâtului nu conține elemente pentru individualizarea terenului în parcela 296, nu sunt delimitate laturile și se observă cu claritate că vecinătățile menționate în cele două acte de proprietate sunt diferite.

Terenul cumpărat de reclamantă a fost dobândit de vânzătoarea E. prin moștenire de la tatăl său, C.C.C., fiind pus în posesie conform procesului verbal din 28 decembrie 1993 pe tarlaua T 16 parcela 296/2 (fosta T 47 parcela A 716). La rândul său, acesta a dobândit terenul prin schimb, conform procesului verbal de schimb din 29 noiembrie 1992 avizat de Ministerul Agriculturii și Alimentației cu avizul din 27 decembrie 1993 care, conform Deciziei nr. 236 din 29 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reprezintă un act de proprietate valabil și opozabil terților. Prin aceeași decizie s-a dispus înscrierea în cartea funciară a procesului verbal de schimb pentru suprafața de 5.000 mp, situat în com.

Voluntari cu nr. cadastral al parcelei 935 ca urmare a cererii de intabulare depusă de E. la 12 mai 2000. Prin Decizia nr. 1748/2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă și sentința nr. 2666/2004 a Judecătoriei sectorului 1, definitivă și irevocabilă, s-au respins acțiunile formulate de autorii pârâtului, de constatare a nulității procesului verbal de schimb din 29 noiembrie 1992, a procesului verbal de punere în posesie din 29 decembrie 1993 emis de O.C.O.T. București și a mențiunii din titlul de proprietate din 23 octombrie 1996 cu privire la suprafața de 5.000 mp teren. În titlul pârâtului se menționează că terenul a fost dobândit de vânzătorul I. la 25 iulie 2000 prin cumpărare de la J., K., L., care îl dețineau conform titlului de proprietate din 13 iunie 2000 eliberat de Comisia Județului Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Terenul din titlul de proprietate eliberat în anul 2000, prin reconstituirea dreptului de proprietate, a primit același nr. cadastral, deși din actele depuse de L., K. și J. a rezultat că terenul deținut de autorul lor, H.H.H., s-a aflat în Zona ... și nicidecum în zona ..., unde se află terenul proprietatea reclamantei. Prin sentința nr. 1466 din 27 noiembrie 2006 Tribunalul București, secția a V a civilă, a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 București. Prin Decizia nr. 633 din 3 aprilie 2007 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis recursul formulat de recurentul pârât B. împotriva sentinței mai sus menționate, care a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2007 la data de 02 mai 2007. Prin încheierea din 08 iunie 2010 Tribunalul a constatat transmiterea calității procesuale pasive către persoanele care au cumpărat apartamente din construcția edificată pe teren și cota parte indiviză din teren aferentă spațiului construit, persoane indicate prin cererea depusă de reclamantă la data de 24 noiembrie 2009, pârâtul B. urmând a figura în proces alături de celelalte persoane. Prin sentința nr. 1940 din 8 decembrie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții B., M., SC N. SRL, SC O. SRL, SC P. SRL, SC R. SRL, SC S. SRL, SC T. SRL, U. și V., SC X. SRL, Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., J.J., K.K., L.L., M.M., N.N., O.O., A.A., I.I., P.P., R.R., SC S.S.

SRL, SC T.T. SRL, U.U., V.V., SC X.X. SRL, SC Z.Z. SRL, Y.Y., A.A.A. și B.B.B. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 2011 reclamanta a dobândit de la E. dreptul de proprietate asupra terenului situat în tarlaua 16, parcela 296/2/, înscris în C.F. Din actele dosarului nu rezultă în mod cert și în concret, data la care reclamanta a intrat în posesia de fapt a terenului. Reclamanta afirmă că în anul 2005 pârâtul a ocupat terenul și a început să edifice lucrări de construcție. A promovat pe calea ordonanței președințiale o cerere de sistare a lucrărilor de construcție, respinsă irevocabil prin Decizia nr. 141 din 25 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, care a reținut că pârâtul justifică un titlu de proprietar și deține autorizație de construire, prin urmare aparența dreptului este în favoarea sa.

La data de 06 aprilie 2006 reclamanta a promovat prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. În privința pârâtului, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare- cumpărare din 27 octombrie 2004 acesta a dobândit terenul intravilan situat în tarlaua 16, parcela 296, înscrisă în C.F. A obținut certificatul de urbanism din 2005 precum și autorizația de construire din 2005, construind un ansamblu de locuințe pe care le-a înstrăinat, pe parcursul procesului, părților introduse în cauză (la dosar fiind depuse contractele de vânzare - cumpărare ce constituie temeiul înstrăinărilor și al preluării calității procesuale pasive). În condițiile în care atât reclamanta cât și pârâtul invocă titluri de proprietate, s-a procedat la o comparare a titlurilor, dându-se efecte aceluia mai bine caracterizat.

Instanța de fond a considerat că din actele dosarului rezultă cu certitudine că pârâtul a dobândit posesia de la un autor al cărui titlu a fost emis în urma reconstituirii dreptului de proprietate, are posesia terenului, înscriindu-și dreptul de proprietate în cartea funciară, astfel că titlul său este preferabil. Argumentele dezvoltate în susținerea acestei concluzii au fost următoarele: Așa cum rezultă din raportul de expertiză topo, cele două terenuri menționate în titlurile părților se suprapun. În ceea ce privește titlul invocat de reclamantă, tribunalul a reținut, în istoricul dobândirii terenului, că anterior contractului din 2001 autoarea reclamantului E. a dobândit dreptul de proprietate prin moștenire de la C.C.C.

(certificat de moștenitor din 23 iunie 1997), care la rândul său dobândise terenul prin schimb. La dosar se află avizul Ministrului Agriculturii și Alimentației din 1993 cu privire la terenul arabil în suprafață de 5.000 mp, în extravilan, tarlaua T47 A716 care dispune a se proceda la punerea în posesie a părților după primirea titlului de proprietar al numitului C.C.C. Acesta a decedat la data de 02 octombrie 1994. La data de 23 octombrie 1996, deci ulterior decesului, se emite titlul de proprietate nr. 26595/46883. La 28 decembrie 1993 se încheie procesul verbal de punere în posesie a proprietarului - deci punerea în posesie s-a realizat anterior emiterii titlului de proprietate. S-a reținut faptul că procesul verbal de schimb și avizul Ministerului Agriculturii și Alimentației se referă la un teren aflat în extravilan, iar în titlul de proprietate invocat de reclamantă se menționează că terenul se află în intravilan.

Deși în actele inițiale era menționat un teren extravilan, aflat în tarlaua T47 parcela A716, în baza unei modificări al cărei temei nu se cunoaște, în actul de proprietate al reclamantei se menționează tarlaua T16, parcela 296/2 și terenul intravilan. Tribunalul a reținut și faptul că au existat litigii anterioare în care s-a analizat valabilitatea procesului verbal de schimb și a actului de punere în posesie, statuându-se că acestea sunt valabile.

Chiar și reținând adresa Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imibiliară, care face referire la numerele atribuite parcelei din registrele cadastrale din 1983 și 1989, în cauză nu este lămurită chestiunea notei de modificare a procesului verbal de schimb și de indicare a altui amplasament, acest lucru realizându-se la nivelul anului 1997. În privința pârâtului, tribunalul a reținut că autorii acestuia au obținut titlul de proprietate în procedura reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, terenul aflat în intravilan, conform Hotărârii Consiliului Local nr. 16 din 15 iunie 1998 a localității Voluntari fiind la dispoziția Comisiei. Pârâtul a exercitat tot timpul posesia asupra terenului, obținând nr. poștal, certificat de urbanism și autorizație de construire.

S-a apreciat că actele pârâtului dovedesc o situație juridică clară a terenului, spre deosebire de documentele prezentate de reclamantă care prezintă neclarități. Astfel, situația juridică a terenului și transmisiunile succesive în privința pârâtului sunt în sensul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, constatându-se faptul că în mod legal Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 Voluntari a dispus de acest teren, fiind situat în raza teritorială a acestei instituții. Pe de altă parte, în privința reclamantei, nu rezultă o situație juridică clară, contractul său descriind terenul în mod diferit de actele primare ale autoarei ce datează din anul 1993-1997 (amplasament, categorie extravilan), iar terenul nu a făcut obiectul unor acte emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 a com.

Voluntari. Tribunalul a apreciat întemeiată și apărarea pârâtului inițial, în sensul că în favoarea sa operează prezumția de proprietate dedusă din faptul posesiei. Această prezumție nu a fost înlăturată prin dovezile propuse și administrate de reclamantă, rezultând așadar că titlul de proprietate al pârâtului este preferabil. Instanța de fond a considerat că prezumția de proprietate decurgând din faptul posesiei prezintă relevanță și din perspectiva principiului în pari causa, melior est causa possidentis, principiu care conduce la respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamanta care nu are posesia bunului, în ipoteza în care ambele părți prezintă titluri ce provin de la autori diferiți.

În cauză, pârâtul este acela care a exercitat posesia de la dobândirea terenului și o exercită și în prezent. În privința reclamantei, s-a reținut că autorul său C.C.C. a fost pus în posesie chiar anterior emiterii titlului de proprietate, deși în avizul dat de Ministerul Agriculturii și Alimentației, ce constituie titlu, se arată că punerea în posesie se va face după eliberarea titlului de proprietate, ceea ce conduce la anumite dubii cu privire la intrarea efectivă în posesie. De asemenea, nu a rezultat dacă reclamanta însăși a exercitat o posesie efectivă. Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a apreciat că se impune a se acorda eficacitate titlului pârâtului, titlul autorului acestuia fiind preferabil.

Acesta și-a dovedit atât proprietatea cât și posesia asupra terenului, rezultând astfel că nu este un posesor neproprietar. Chiar și în ipoteza în care nu s-ar primi concluziile raportului de expertiză și s-ar aprecia că cele două terenuri descrise în titlurile părților nu se suprapun (concluzie susținută și de hotărâri judecătorești pronunțate în litigii anterioare, în care însă nu s-au administrat probe pe fond pentru identificarea terenurilor, concluziile bazându-se exclusiv pe proba cu înscrisuri) aspect susținut de ambele părți care au contestat expertiza, reclamanta neînțelegând totuși să solicite o contraexpertiză, cererea reclamantei nu ar putea fi considerată întemeiată întrucât nu s-a dovedit faptul că terenul asupra căruia pârâtul exercită posesia nu este proprietatea acestuia.

Or, potrivit art. 1169 C. civ., cine face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească. Tribunalul a analizat deja titlurile opuse de părți și a ajuns la concluzia că în privința pârâtului nu există niciun indiciu de nerespectare a legii, situația juridică este clară și terenul său a fost la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991, exercitând în fapt posesia asupra terenului încă de la momentul dobândirii dreptului de proprietate. Expertiza efectuată de expertul parte al reclamantei nu poate conduce la admiterea acțiunii câtă vreme, în contextul întregului material probator, această probă nu se coroborează cu celelalte dovezi. S-a concluzionat că probele administrate de reclamantă, în limitele principiului disponibilității, nu sunt în sensul că pârâtul ocupă un teren ce nu-i aparține, motiv pentru care acțiunea în revendicare a fost respinsă.

Pe cale de consecință, a fost respins și capătul de cerere accesoriu referitor la ridicarea construcțiilor și readucerea terenului la starea inițială. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., arătând că hotărârea se întemeiază pe enunțarea unor înscrisuri cărora instanța le dă o interpretare greșită pentru a-și fundamenta soluția de respingere a acțiunii în revendicare. Reclamanta consideră că procesul verbal de schimb din 29 noiembrie 1992 nu trebuie confundat cu procesul verbal de punere în posesie din 29 decembrie 1993. Decizia nr. 236 din 29 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, confirmă temeinicia și validitatea actului juridic de schimb.

Tribunalul ignoră înscrisurile existente la dosar care dovedesc că vecinătățile de la est și vest în contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului B. sunt diferite de vecinătățile de la est și de vest înscrise în contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei și, în consecință, acesta ocupă ilegal un perimetru ce nu are corespondență, ca amplasament, cu înscrisul din actul său de proprietate. Greșit a reținut tribunalul că este nelegală modificarea din titlul autorilor reclamantei cu privire la numărul de tarla și parcelă, deși trebuia să țină cont de documentul emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, prin care se confirmă cele înscrise de către D.D.D. inginer la Biroul de Cadastru al primăriei Voluntari, în sensul că tarlaua 47, arabil 716 este una și aceiași cu tarlaua T16, arabil 296 atașând și planul cadastral inițial și cel actualizat pentru a confirma cele scrise.

Așadar, terenul reclamantei este în tarlaua T16, parcela fracționată P 296/2 având la est vecinătatea „De 300", iar la vest vecinătatea „De la Ce 304", în timp ce terenul lui B. este tot în T16, dar în parcela colectivă P 296, având însă la est „Cc304 drum acces", deci în dreapta reclamantei și la vest „De 300 drum acces", astfel că cele două terenuri nu se suprapun deoarece sunt două proprietăți distincte, cu vecinătăți diferite la est și la vest. Toate documentele emise de instituții ale statului scot în evidență vechimea proprietății reclamantei din anul 1993 față de anul 2000 a autoarelor pârâtului: renumerotarea tarlalei și parcelei de organul competent Oficiul de Cadastru și Publicitate Imibiliară Ilfov și operarea de către inginerul D.D.D.

angajat al Primăriei Voluntari, atribut stabilit prin lege; întâmpinarea Oficiul de Cadastru și Organizarea Teritoriului Agricol București și a Comisiei Voluntari prin care arată că nu a existat protocol de cedare a terenului care să fie la dispoziția comisiei pentru a putea reconstitui dreptul de proprietate autoarelor lui B.; scrisoarea Prefecturii Județ Ilfov care arată că prin însăși memoriul depus de autoarele lui B. acestea au deținut 1,5 ha în Potcoavei și nicidecum 0,5 ha în Iancu Nicolae; faptul că pentru terenul reclamantei s-a obținut atât numărul cadastral 935, cât și intabularea în C.F. înaintea autoarelor pârâtului B., aspecte în raport de care soluția corectă ar fi fost aceea de admitere a acțiunii în revendicare.

Prin Decizia nr. 154/A din 1 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta susține că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 octombrie 2001 încheiat cu numita E., act în care se arată că terenul este situat în com. Voluntari, jud. Ilfov și că vânzătoarea a dobândit terenul prin moștenire de la tatăl său, C.C.C., care l-a dobândit prin schimb avizat de Ministerul Agriculturii și Alimentației. Conform titlului de proprietate din 23 octombrie 1996, autorul vânzătoarei, C.C.C.

deținea împreună cu E.E.E., F.F.F. și G.G.G. suprafața de 3,7400 ha teren extravilan situat în Roșiori, jud. Brăila, iar conform contractului de partaj voluntar autentificat din 31 octombrie 1997 moștenitoarea defunctului C.C.C. a primit terenul în suprafață de 9.300 mp situat în T4, P28. Anterior emiterii titlului de proprietate și încheierii contractului de partaj voluntar, a avut loc schimbul perfectat prin procesul verbal de schimb din 29 noiembrie 1992, avizat conform avizului din 27 decembrie 1993 al Ministerului Agriculturii și Alimentației. Prin procesul verbal de punere în posesie din 15 frbruarie 1994 autorul reclamantei a dobândit suprafața de 5.000 mp în Sectorul Agricol Ilfov, în extravilanul localității Voluntari în tarlaua cadastrală T47- A71.

S-a constatat că modificarea numărului topografic inițial T47, parcela A 716 în T16 parcela A296/2 a fost făcută în baza unui document ce nu a fost depus la dosar, neputând fi găsit, neexistând nicio hotărâre judecătorească de modificare a actului inițial. Pârâtul inițial, B., a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 octombrie 2004, terenul intravilan în suprafață de 5.000 mp situat în sat Pipera, localitatea Voluntari, Jud. Ilfov, tarlaua 16, parcela 296, înscrisă în C.F. A obținut certificatul de urbanism din 2005, precum și autorizația de construire din 2005, construind un ansamblu de locuințe pe care le-a înstrăinat, pe parcursul procesului, părților introduse în cauză.

Autorul său, I., a cumpărat terenul de la J., K. și L., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 25 iulie 2000 iar acestea au dobândit terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, în calitate de moștenitoare ale defunctei H.H.H., conform titlului de proprietate din 13 iunie 2000 eliberat de Comisa județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Jud. Ilfov.

Autoarele pârâtului, J., K. și L. au fost puse în posesie la 26 aprilie 2000 de către Comisa de aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Primăria Voluntari conform Fișei de punere în posesie din 26 aprilie 2000, fișă ce a avut la bază Hotărârea Comisiei Județene nr. 217 din 20 aprilie 2000. De asemenea, conform adreselor existente la dosarul instanței de apel, amplasamentul a fost stabilit conform adresei din 1998, din care rezultă că acesta ar fi aparținut defunctei Țone Stefania, autoarea lui L., adresă conform căreia aceasta a deținut 3,5 ha, din care 1,5 ha în zona Potcoavei și 2 ha în zona Pipera. Autorii celor două părți s-au judecat anterior în mai multe dosare, reținându-se valabilitatea actelor de proprietate ale fiecăruia dintre aceștia.

Prin Decizia nr. 1748/A din 6 octombrie 2003 a Tribunalului București s-a reținut că între cele două terenuri ce fac și obiectul prezentului litigiu nu există identitate, în condițiile în care terenul autorilor reclamantei este situat în T47, P A716, în timp ce terenul autorilor pârâtului este situat în T16, P296, fiind vorba de terenuri distincte, cu vecinătăți distincte. Instanța de apel a invocat considerentele acestei hotărâri conform cărora s-a respins acțiunea, motivat de faptul că, scriptic, în acte terenurile sunt diferite, iar în lipsa unei expertize topo care să verifice existența unei suprapuneri a celor două terenuri, nu se poate concluziona asupra temeiniciei acțiunii. În prezenta cauză, instanța de apel a reținut că raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel de expert I.I.I.

identifică terenurile aparținând ambelor părți, arătând în concret că terenul reclamantei nu respectă în totalitate dimensiunile din planul parcelar B, respectând doar suprafața și vecinătățile, în timp ce, pentru terenul pârâtului, ce nu a putut fi identificat conform vecinătăților din act, identificarea a fost realizată prin raportare la fișa de punere în posesie din 2000 și la planul parcelar B, rezultând o suprapunere a celor două terenuri pe o suprafață de 4.441 mp. În raport de ansamblul probator administrat în cauză, s-a apreciat, contrar susținerilor reclamantei, că între cele două terenuri există suprapunere faptică prin raportare la o suprafață de 4.441 mp. Cum ambele părți invocă titluri de proprietate ale terenului în litigiu, s-a procedat la compararea acestor titluri.

Instanța de apel a reținut că nu poate fi acceptată teza reclamantei că cele două terenuri nu se suprapun, prin trimitere la puterea de lucru judecat a deciziilor pronunțate în litigiile anterioare, întrucât pe de o parte, verificarea suprapunerii s-a făcut exclusiv scriptic, prin raportare la actele de proprietate ale părților, actul reclamantei vizând, la acel moment, un teren situat în T47, P A 716 și nu în T16, P 296, cum apare în prezent în urma mențiunii din 1997, iar pe de altă parte, deoarece chiar în acel litigiu s-a reținut că ar fi fost necesar a se efectua o expertiză topo pentru a se verifica dacă în realitate cele două terenuri nu se suprapun. Or, în prezentul litigiu această probă a fost dispusă în faza de apel din oficiu, constatându-se că, real, cele două terenuri se suprapun.

Instanța de apel a confirmat concluzia tribunalului conform căreia este preferabil titlul pârâtului, pentru considerentul că titlul reclamantei și al autorilor ei a vizat o suprafață de teren de 5.000 mp situată în T47, A716. Ea figurează în prezent în T16, P 292/2 în urma unei mențiuni din procesul verbal, întocmită de expertul D.D.D. în baza unui proces verbal ce nu a putut fi găsit și identificat, aspect în raport de care instanța a considerat că este în imposibilitate a verifica legalitatea acestei modificări.

Contrar susținerilor reclamantei, adresa Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară din care rezultă că tarlaua 47, arabil 716, conform registrului cadastral extravilan din 1983 este una și aceeași cu tarlaua 16, arabil 296, conform registrului cadastral extravilan din 1989, nu clarifică lucrurile întrucât autorul reclamantei a obținut terenul în urma schimbului în perioada anilor 1992-1994, astfel că, fiind o dată ulterioară anului 1989, conform planului parcelar la care face trimitere adresa, ar fi trebuit să figureze de la acel moment în tarlaua 16, arabil 296, și nu să apară această mențiune abia în urma modificărilor întocmite de D.D.D. în baza procesului verbal din 1997 ce nu a putut fi identificat.

Pe de altă parte, chiar dacă terenul pârâtului nu a putut fi identificat potrivit titlului de proprietate, identificarea s-a făcut prin raportare la actele anterioare, respectiv la fișa de punere în posesie, astfel că, în condițiile în care titlul se emite în concordanță cu procesul verbal de punere în posesie, se poate prezuma că la emiterea titlului ar fi fost săvârșită o eroare materială. Instanța de apel a reținut că titlul pârâtului este preferabil și din perspectiva faptului că, de la momentul emiterii actului și până în prezent, terenul s-a aflat în posesia acestuia, reclamanta nestăpânind efectiv acest teren. Concluzionând, Curtea a reținut că pe o suprafață de 4.441 mp cele două terenuri se suprapun și că, procedând la analiza comparativă a titlurilor părților și ale autorilor lor, se constată că este mai bine caracterizat cel al pârâtului, aspect în raport de care în mod corect acțiunea în revendicare a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., reclamanta A. În susținerea recursului, reclamanta a arătat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu lipsă de imparțialitate, fără a se baza pe probele dosarului, cărora li s-a dat o interpretare greșită, ignorându-se prevederile legale în materie. În acest sens, constatarea, de către instanța de apel, a suprapunerii faptice a celor două terenuri pe o suprafață de 4.441 mp contravine prevederilor art. 565 C. civ. și ale art. 15 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 republicată care dispun că pentru imobilele înscrise în cartea funciară dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

Aceasta întrucât pârâtul B. are înscris în C.F. contractul de vânzare-cumpărare din 27 octombrie 2004 având vecinătăți în baza cărora expertul a constatat că terenul pârâtului nu se poate identifica, deci că nu există. Mai mult, același expert (I.I.I.) constată că în contractul de vânzare-cumpărare mai sus arătat se menționează că terenul a fost întabulat în C.F. cu vecinătățile din Planul de Amplasament și Delimitare a Bunului Imobil, anexa 2C, care însă diferă de vecinătățile menționate expres în contractul de vânzare-cumpărare. Aceste concluzii ale raportului de expertiză, care nu poate identifica terenul pârâtului pe baza contractului său, au fost ignorate de către instanța de apel.

Recurenta-reclamantă mai arată că alte probe care nu au fost analizate ori au fost greșit interpretate sunt acelea din care rezult ă faptul că terenul lui H.H.H., având ca moștenitoare pe autoarele lui B., în suprafață de 1,5 ha, s-a aflat în zona Potcoavei și nicidecum 0,5 ha în zona Iancu Nicolae. În acest sens scrisoarea primăriei Voluntari, din 27 ianuarie 1998, este interpretată greșit în sensul că H.H.H. ar fi deținut terenul în Pipera, aceasta având doar în folosință 2,0 ha în această zonă.

Aceleași concluzii rezultă și din scrisoarea Prefecturii județului Ilfov adresată lui J.J.-primar și președinte al Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991; scrisoarea primăriei Voluntari care precizează că terenul în cauză nu a fost la dispoziția Comisiei Voluntari de aplicare a Legii nr. 18/1991, el făcând obiectul unui schimb de terenuri; scrisoarea primăriei Voluntari prin care se precizează că pentru terenul din tarlaua 16 parcela 296 nu a existat protocol de predare încheiat cu proprietara SC F. SA, fapt ce arată că titlul eliberat autoarelor lui B. este ilegal.

Contrar dovezilor aflate la dosarul cauzei, instanța de apel reține, în mod greșit, că nu s-a clarificat faptul că tarlaua 47, arabil 716 este una și aceeași cu tarlaua 16 parcela 296. Pe procesul verbal de punere în posesie din 29 decembrie 1993 și schița anexă sunt ștampile și semnături ale autorităților emitente, aplicate atât în 1993, dar și în 1997 care certifică modificarea făcută de funcționarul de la cadastru. Din cele două planuri cadastrale transmise instanței de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov rezultă că toate tarlalele și parcelele din Voluntari au fost renumerotate, la fel și categoriile de folosință (drumuri, livezi, construcții), renumerotarea fiind o acțiune generală, aplicată în timp, iar nu de pe o zi pe alta.

Instanța de apel nu a luat în considerare certificatul din 11 mai 2000 emis de primăria Voluntari autoarei recurentei-reclamante, în care se recunoaște că aceasta deține 5.000 mp în str… , parcela 296/2, act ce atestă, pe de o parte, faptul că la acea dată primăria cunoștea existența proprietății autoarei recurentei-reclamante în parcela 296/2, iar pe altă parte, că la data de 11 mai 2000, titlul de proprietate din 13 iunie 2000, al autoarelor lui B. nu era emis. Acest certificat a fost utilizat în Decizia civilă nr. 236 din 29 ianuarie 2001 a Curții de Apel București prin care s-a validat schimbul de terenuri. De asemenea, instanța de apel nu a analizat certificatul din 18 octombrie 2001 utilizat în procesul pe care autoarele lui B. l-au pierdut prin Decizia nr. 1748/A/2003, prin care se concluzionează că este evident că este vorba de două terenuri distincte, mai ales că vecinătățile acestora nu sunt identice.

Autoarele pârâtului s-au contrazis, în litigiile purtate între părți, cu privire la identitatea parcelelor T47 P716 și T16 P296. În registrul agricol al primăriei Voluntari se consemnează în mod clar proprietatea recurentei-reclamante, în sensul că aceasta figurează înscrisă cu teren în suprafață de 5.000 mp în str… T16 P296/2 la rol 4664. În contractul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 2001 încheiat între recurenta-reclamantă și autoarea sa, se precizează că recurenta reclamantă va intra în stăpânirea de drept și de fapt a terenului descris mai sus, iar din fotografia față/verso anexată rezultă că terenul a fost împrejmuit. Față de cele arătate, în mod greșit instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a deținut posesia, neexistând vreun temei legal pentru ca posesia să aparțină pârâtului, a cărui proprietate nu se poate identifica și care a ocupat abuziv terenul.

Faptul că primăria Voluntari, la solicitarea primului complet, răspunde că nu deține date despre schimb este infirmat atât de Registrul Agricol, cât și de scrisoarea autoarei recurentei-reclamante, însoțită de actele de schimb, depuse la primărie din 25 iulie 2000. Atât schița bunului imobil cât și Planul de Amplasament și Delimitare a Bunului Imobil, depuse la dosarul cauzei au fost întocmite cu nordul în jos, cu vecinătăți la est și vest diferite de cele din titlul de proprietate din 13 iunie 2000 eliberat pe numele autoarelor lui B. și care nu se regăsesc în teren, fiind diferite și de cele înscrise în C.F., trucaj menit să conducă la concluzia că terenurile se suprapun, fapt nesesizat de către ultimul complet de judecată.

Recurenta-reclamantă mai arată că pe cererea de eliberare a certificatului de urbanism din 10 octombrie 2001, Secția financiară din cadrul primăriei Voluntari consemnează că la rol, în str… T16 P296/2, E. figurează cu 5.000 mp, iar faptul că primăria refuză să prezinte dovada că T47 A 716 prin renumerotare a devenit T16 P286 are conotații penale.

Recurenta-reclamantă mai critică hotărârea atacată întrucât aceasta ignoră vechimea proprietății sale; nu ține seama de hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat ce concluzionează că cele două terenuri sunt distincte și cu vecinătăți diferite (hotărâri aflate la dosarul cauzei); ignoră reaua-credință a pârâtului B. care, deși notificat prin executor judecătoresc, cu litigiul înscris în C.F., înstrăinează peste 95% din terenul ocupat abuziv; ignoră faptul că autoarea recurentei-reclamante a intabulat proprietatea în C.F., obținut anterior autoarelor lui B., iar conform legii, înscrierile în cartea funciară sunt opozabile terților de la data înregistrării cererii, în ordinea înscrierii; ignoră faptul că autoarea recurentei a câștigat procesele cu autorii pârâtului B., precum și principiul conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât are.

Solicită admiterea acțiunii în revendicare prin restituirea terenului în natură iar, în subsidiar, față de finalizarea construcțiilor edificate, în echivalent, la o valoare de înlocuire de 700 euro/mp. Intimații au formulat întâmpinare solicitând constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Deși invocat, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu a fost dezvoltat în cuprinsul memoriului, recurenta neprecizând ce aspecte nu au fost motivate în hotărâre ori care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut, recurenta confundând un raport juridic contractual consfințit printr-un act juridic în sensul de negotium iuris ce poate constitui obiect al unei judecăți (împrejurare neincidentă în cauză în condițiile în care se analizează un drept real de proprietate), cu înscrisurile ce au fost administrate și care nu se constituie în obiect al litigiului ci reprezintă doar un mijloc de probă în dovedirea pretențiilor deduse judecății, în cazul de față preferabilitatea dreptului de proprietate. În ceea ce privește încadrarea, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., a recursului în alte motive prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., din criticile formulate pot fi identificate ca fiind de nelegalitate, în sensul unei greșite interpretări și aplicări a legii, ce atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., exclusiv cele referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor anterioare, precum și încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 și ale art. 565 C. civ. privind proba dreptului de proprietate, cu consecința unei greșite aplicări a mecanismului de comparare a titlurilor în acțiunea în revendicare, susținând recurenta că nu s-a ținut cont de vechimea proprietății sale, de opozabilitatea erga omnes a titlului său și de faptul că pârâtul nu a dobândit de la adevăratul proprietar.

Toate celelalte aspecte, amplu dezvoltate în memoriul de recurs, privesc modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză pe baza căruia a stabilit situația de fapt, recurenta ignorând împrejurarea că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, pot fi valorificate numai aspecte de nelegalitate, circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., respectiv aplicarea corectă a legii situației de fapt stabilite de către instanțele de fond, nu și cele de temeinicie a cauzei. Prin urmare, nu se poate circumscrie controlului de legalitate critica, cu toate argumentele subsidiare ce țin de probatoriul administrat, privind omologarea eronată a raportului de expertiză din care a rezultat că terenurile, obiect al contractelor de vânzare cumpărare, se suprapun pe o suprafață de 4.411 mp.

Această împrejurare nu reprezintă, cum se susține, cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., un aspect legat de aplicarea greșită a legii, ci tinde în fapt la o nouă devoluare a fondului fie pe considerente legate de modalitatea în care au fost coroborate și valorizate probele administrate, ignorându-se înscrisuri hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, fie pe motiv de apreciere eronată a mijlocului de probă administrat ce a determinat o gravă greșeală în stabilirea situației de fapt. Aducând judecății în recurs asemenea aspecte, recurenta nu ține cont de faptul că dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ. care ar fi permis o asemenea analiză au fost abrogate prin O.U.G.

nr. 138/2000 (astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 219/2005). În felul acesta, prin modalitatea de reglementare a motivelor de recurs și limitarea criticilor la aspectele de nelegalitate, legiuitorul a stabilit caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, judecata pe fond a cauzei finalizându-se la momentul soluționării apelului.

Ca urmare, situația de fapt reținută de instanța de apel, referitoare la suprapunerea celor două terenuri pe o suprafață de 4.441 mp, nu mai poate fi contestată, cu atât mai mult cu cât instanța a răspuns acelorași critici, formulate de reclamantă și prin cererea de apel, a suplimentat probatoriul și a preluat din probele administrate (expertize, înscrisuri provenind de la autoritățile abilitate în domeniu - Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, Primărie) acele elemente care susțin o astfel de concluzie, iar recurenta nu a criticat aspecte de nelegalitate ale demersului procesual ci exclusiv împrejurări de fapt ce țin de temeinicia actului de judecată, respectiv de interpretarea elementelor probatorii în sensul pretins de ea.

Odată stabilită situația de fapt, instanța de apel a construit raționamentul juridic, în cadrul căruia a aplicat criteriile de preferabilitate create de doctrină și jurisprudență, specifice soluționării unei acțiuni în revendicare. Cu privire la acest raționament au fost identificate în memoriul de recurs al pârâtei trei aspecte de nelegalitate. În primul rând recurenta invocă încălcarea autorității de lucru judecat a unor hotărâri anterioare care ar fi statuat că cele două terenuri, obiect al contractelor de vânzare cumpărare exhibate ca titlu de proprietate, nu se suprapun.

Este corect raționamentul instanței de apel potrivit căruia acele hotărâri au procedat la o comparare scriptică a mențiunilor din acte, fără a se raporta la realitatea faptică a amplasamentului terenului, întrucât nu au avut ca obiect o acțiune în revendicare, ci acțiuni în nulitate, astfel că cele constatate în considerente nu prezentau relevanță în economia acelei judecăți și nici nu pot fi opuse într-un litigiu cu o natură diferită, în care se deduc judecății împrejurări distincte. În acest sens se constată că, în ansamblul litigiilor dintre părți, numai prin Decizia nr. 1748 din 6 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a, având ca obiect nulitatea procesului verbal și a titlului de proprietate al reclamantei, s-a reținut, pe baza mențiunilor din titlurile părților, că nu există identitate între terenuri întrucât acestea au numere de tarla și parcele diferite T47/A716 al reclamantei și, respectiv T16/296, al autoarelor pârâtului.

În această hotărâre se menționează, însă, că identificarea s-a făcut exclusiv în baza actelor, în lipsa unei dovezi esențiale, ca aceea a unei expertize topografice. În acel litigiu instanța nu a fost sesizată cu analiza împrejurărilor renumerotării tarlalei nr. 47 pentru a stabili, cu autoritate de lucru judecat, efectul acestei operațiuni asupra obiectului titlurilor de proprietate ale părților.

Celelalte hotărâri, care afirmă în considerente că terenurile nu s-ar suprapune, având ca obiect acțiuni în constatarea nulității actelor de proprietate ale reclamantei (Decizia nr. 658 din 16 mai 2005 a Curții de apel București, secția a III-a, și Decizia nr. 1180 din 21 septembrie 2005 a Curții de apel București, secția a IV-a) și pe care recurenta le invocă ca argument în susținerea încălcării principiului autorității de lucru judecat, rețin autoritatea celor statuate în decizia anterioară, fără a proceda la o analiză jurisdicțională proprie cu privire la situația suprapunerii terenurilor.

În consecință, prezentului litigiu în care sunt deduse judecății aspecte noi, neavute în vedere în litigiile anterioare, cum sunt renumerotarea parcelei sau greșita identificare a terenurilor prin vecinătățile înscrise în contractele de vânzare cumpărare, nu i se poate opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat din litigiile anterioare, ce ar constitui impediment pentru o apreciere în sens contrar. O altă critică de nelegalitate se referă la faptul că, în procesul de comparare a titlurilor, nu s-a ținut cont că pârâtul nu a dobândit bunul de la adevăratul proprietar.

În acest sens se susține că instanța de apel ar fi ignorat faptul că autorii pârâților nu ar fi fost îndreptățiți să primească terenul în procedura Legii nr. 18/1991 întrucât nu au deținut teren pe acel amplasament și că suprafața respectivă nu era la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii 18/1991, ci fusese deja atribuit, prin procesul verbal de schimb, autorului reclamantei care a fost pus în posesie, împrejurare cunoscută de autoritățile locale. Înalta Curte apreciază că, atâta de vreme cât prin litigiile anterioare actele de proprietate ale fiecărei părți au fost validate ca fiind întocmite cu respectarea dispozițiilor legale, nu se poate reveni la o analiză a îndeplinirii condițiilor de fond și formă cerute de Legea nr. 18/1991 pentru emiterea valabilă a titlului de proprietate al pârâtului.

În acest context nu se poate da curs nici solicitării pârâților care, prin întâmpinare, cer aplicarea sancțiunii civile a nulității absolute a actului juridic reprezentat de titlul autoarei reclamantei, în condițiile în care aceste susțineri nu reprezintă simple apărări ci o cerere nouă, cu un obiect distinct de cel al acțiunii principale, formulată cu depășirea limitei temporale prevăzută de norma procedurală. În mod corect instanța de apel a procedat, în soluționarea acțiunii în revendicare, la aplicarea mecanismului de comparare a titlurilor, constatând că preferabil, în cadrul acestei operațiuni, este titlul pârâtului. Astfel, plecând de la realitatea suprapunerii terenurilor, care au primit același număr cadastral dar pentru care s-au deschis două cărți funciare diferite, se are în vedere faptul că drepturile de proprietate afirmate de părți au fost obținute în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate.

Instanța de apel a procedat la verificarea modalității de dobândire a dreptului de proprietate pentru terenul respectiv, astfel cum rezultă din titlurile autorilor părților, urmărind a identifica pe cel care are calitatea de verus dominus sau prezintă cele mai puternice aparențe ale acestei calități, pentru a putea transmite mai departe dreptul său, în condițiile în care, în ambele cazuri, autorii au beneficiat de un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv Legea nr. 18/1991. În privința reclamantei, al cărei autor a procedat, în cadrul procesului de reconstituire a dreptului de proprietate, la un schimb de terenuri, s-a reținut existența unei modificări, la nivelul anului 1997, în procesul verbal de punere în posesie din 29 decembrie 1993, cu privire la identificarea terenului prin număr de tarla și parcelă.

În legătură cu această situație, reclamanta a criticat faptul că instanțele de fond nu au recunoscut valabilitatea operațiunii de renumerotare a tarlalelor ca fiind o împrejurare neechivocă și clară ce ține de operațiunile cadastrale ce au urmărit identificarea tuturor terenurilor din zonă și a susținut că modificarea datelor de identificare este doar scriptică, parcela cu care fusese pusă în posesie rămânând aceeași. Pârâtul a susținut că de fapt și amplasamentul parcelei a fost modificat, și astfel s-a suprapus peste parcela aflată la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991 și pentru care autorilor lui le fusese reconstituit dreptul de proprietate. Instanța de apel a reținut corect împrejurarea că, față de imposibilitatea de verificare a legalității renumerotării parcelei, este preferabil titlul pârâtului pentru care s-a dovedit continuitatea transmiterii dreptului.

Chiar dacă prin Decizia nr. 236 din 29 ianuarie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată după modificarea numărului parcelei, s-a constatat că actul de schimb al autorului reclamantei (procesul verbal din 29 noiembrie 1992) este valabil și opozabil terților și s-a dispus înscrierea în C.F. deschisă pentru parcela cu număr cadastral a acestui act, în acest litigiu nu s-au dezlegat aspecte referitoare la identificarea faptică a terenului, ci s-a verificat dacă înscrisul respectiv îndeplinea condițiile de formă prevăzute de lege pentru a produce efecte juridice. Nici în certificatul de moștenitor al reclamantei, emis ulterior adnotării procesului verbal cu noile coordonate de identificare a terenului, nu este înscrisă o astfel de modificare, care a fost operată numai la deschiderea cărții funciare și apoi a fost trecută în contractul de vânzare cumpărare al reclamantei.

Pe de altă parte, în privința pârâtului, corect s-a considerat că nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale împrejurarea că terenul a fost identificat în raportul de expertiză după procesul verbal de punere în posesie al autorilor săi și planul de amplasament și delimitare din documentația cadastrală, și nu după mențiunile incomplete din titlu. În plus, în procesul de comparare a titlurilor, valide ambele, s-a aplicat corect, de către instanța de apel, prezumția relativă instituită de art. 1854 din V.C.C., incident în cauză, potrivit căreia posesia prezumă proprietatea, fiind astfel preferabil titlul care presupune și exercițiul efectiv al atributului posesiei, respectiv cel exhibat de pârât, ca posesor al terenului.

Această împrejurare este confirmată și de faptul că, printr-o hotărâre judecătorească, respectiv Decizia nr. 859 din 14 aprilie 2006 a Tribunalului București, menționată și în sentința penală nr. 5 din 17 ianuarie 2014 a Judecătoriei Buftea, reclamantei i-a fost respinsă irevocabil acțiunea posesorie promovată împotriva pârâtului.

Prin urmare reclamanta nu a răsturnat această prezumție de proprietate, nedovedind faptul că a deținut și a pierdut posesia imobilului în litigiu, care este chiar cel din actele sale de proprietate, prin violența exercitată de pârât sau autorii acestuia, față de echivocul punerii sale în posesie generată de imposibilitatea stabilirii împrejurărilor renumerotării parcelei, astfel că nu se poate prevala de titlul său pentru a înlătura pe cel al unui proprietar posesor care, de asemenea, a dovedit că opune un titlu valabil, obținut în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament și validat în procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991. De asemenea, reclamanta nu a dovedit nici că terenul pârâtului există într-un alt amplasament, distinct de cel pentru care ea pretinde a fi proprietar.

Prin urmare nu se poate constata încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ., acțiunea în revendicare nefiind îndreptată de proprietarul neposesor împotriva unei persoane care îl deține fără drept. Aspectul învederat de recurentă referitor la reaua credință a pârâtului nu poate face obiectul unei analize, atitudinea subiectivă a deținătorilor titlurilor de proprietate nefiind relevantă într-o acțiune în revendicare în care se compară aceste titluri. În fine, este nefondată și critica recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 și ale art. 565 C. civ. privind proba dreptului de proprietate, susținând, de asemenea, recurenta că nu s-a ținut cont de vechimea proprietății sale și de opozabilitatea erga omnes a titlului său înscris în cartea funciară.

În ceea ce privește art. 565 din N.C.C. potrivit căruia dovada dreptului de proprietate pentru imobilele înscrise în cartea funciară se face cu extrasul de carte funciară, aceste dispoziții sunt amânate de la aplicare conform art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, până la finalizarea sistemului național de cadastru, timp în care înscrierea în cartea funciară se face numai pentru opozabilitate. De altfel, litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile V.C.C., în raport de care s-a soluționat cauza și s-a efectuat controlul de legalitate și nu dispozițiile N.C.C. Este adevărat că art. 15 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 conține o prevedere similară în sensul că, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară ca urmare a finalizării lucrărilor de înregistrare sistematică pe unitatea administrativ-teritorială respectivă, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

Dovada delimitării unui imobil față de alte imobile se face numai cu extrasul din planul cadastral. Or, nici această dispoziție nu este aplicabilă în cauză în considerarea faptului că lucrările cadastrale de înregistrare sistematică nu s-au finalizat pe teritoriul țării. În ceea ce privește nesocotirea efectelor de opozabilitate erga omnes pe care intabularea în C.F., conform dispozițiilor Legii nr. 7/1996, le atribuie dreptului de proprietate, Înalta Curte reține că, în executarea dispoziției din Decizia nr. 236/2001, actul de schimb al autorului reclamantei a fost înscris în C.F. prin încheierea din 25 octombrie 2001. Autorii pârâtului și-au înscris titlul de proprietate în C.F.

la 13 iulie 2000. Având în vedere situația juridică echivocă a terenului, pentru care, deși a primit același număr cadastral, s-au deschis două cărți funciare, nefiind astfel în situația unei duble înscrieri în aceeași carte, principiul relativității înscrierilor, invocat de recurentă (opozabilitatea dreptului său față de terțul care invocă un drept exclusiv de proprietate), este inoperant. În această împrejurare, este necesar și suficient a se proceda la compararea titlurilor înfățișate de părți, ceea ce permite ca, după clarificarea situației juridice, să poată fi efectuate rectificări în cartea funciară, de către partea care obține recunoașterea propriului titlu, corespunzătoare situației de drept stabilite pe cale jurisdicțională.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu pot reținute motivele de nelegalitate invocate în susținerea cazului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 154/A din 1 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2015.