ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 111/2016

Reclamanta este proprietara imobilului teren în suprafață de 9.000 de mp (8.901,47 de mp, așa cum rezultă din măsurători), situat în intravilanul com. Chiajna, județul Ilfov. Titlul de proprietate al reclamantei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 ianuarie 2005 de către B.N.P., I.T. (filele 6 - 9 în vol. I). Din acest contract rezultă reclamanta a cumpărat terenul de la K.A.K. și K.M.J. De asemenea, din același contract rezultă că pentru acest teren s-a reconstituit dreptul de proprietate lui P.I. în temeiul Legii nr. 18/1991.

Relativ la capătul de cerere privind revendicarea unei suprafețe de teren de 1.285,31 mp, tribunalul reține următoarele: Potrivit art. 480 C. civ. din anul 1864, aplicabil în cauză potrivit art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Din raportul de expertiză efectuat în cauză (filele 292 - 304 în vol. II) rezultă că pârâta a ocupat din terenul reclamantei o suprafață de 822,29 mp, nerespectând dimensiunile parcelelor de la punerea în posesie. Această suprafață de teren a fost identificată de către expert în anexa nr. 1 la raportul de expertiză (fila 297 în vol. II). Faptul că titlul de proprietate al pârâtei nu a fost contestat în temeiul Legii nr. 7/1996 până în prezent nu poate constitui un temei pentru respingerea de plano a unei acțiuni în revendicare. Față de aceste considerente, tribunalul a admis în parte acest capăt de cerere, în limita suprafeței de 822,29 mp.

Relativ la capătul de cerere privind dezafectarea suprafeței de teren ocupată de orice construcție sau amenajare edificată pe terenul arătat mai sus, tribunalul a reținut următoarele: Din raportul de expertiză efectuat în cauză (fila 295 în vol. II) rezultă că pe terenul de 822,29 mp se află o parte a unei construcții, respectiv o magazie de depozitare. În speță, pârâta SC C.R. SA a fost de bună-credință la dobândirea terenului, adică nu a avut cunoștință și nici nu a fost în culpă față de faptul că o altă persoană decât vânzătorul era proprietar al terenului cumpărat. Pârâta s-a întemeiat cu bună-credință pe actele de vânzare-cumpărare anterioare și pe actele cadastrale și mențiunile din cartea funciară. În concluzie, pentru motivele de fapt și de drept sus menționate, cererea reclamantei privind dezafectarea suprafeței de teren ocupată de orice construcție sau amenajare edificată pe terenul arătat mai sus a fost apreciată ca neîntemeiată.

În ceea ce privește capătul de cerere privind stabilirea liniei de demarcație între cele două proprietăți, tribunalul a reținut următoarele: La data de 26 noiembrie 2012, reclamanta a formulat cerere de renunțare la judecata acestui capăt de cerere (fila 88 în vol. III). Cu privire la aceasta, tribunalul are în vedere dispozițiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, potrivit cărora reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. Ca atare, față de manifestarea de voință a reclamantei, tribunalul a luat act de renunțarea la judecata capătului de cerere privind stabilirea liniei de demarcație între cele două proprietăți. Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC R.E.T. SRL în contradictoriu cu pârâta SC C.R. SA. Ca atare, a obligat pârâta să lase în deplinătate proprietate și liniștită posesie reclamantei suprafața de teren de 822,29 mp, situată în localitatea Chiajna, județul Ilfov, suprafață identificată conform Anexei 1 la raportul de expertiză, întocmit de expertul C.V. De asemenea, a respins capătul de cerere privind dezafectarea suprafeței de teren ocupată de orice construcție sau amenajare edificată pe terenul arătat mai sus, ca neântemeiat. A luat act de renunțarea la judecata capătului de cerere privind stabilirea liniei de demarcație între cele două proprietăți.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. din anul 1865, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 80.125 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru (7.125 de lei), onorariu de expert (53.000 de lei) și onorariu de avocat (redus la suma de 20.000 de lei). Împotriva sentinței a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivare a arătat că, prin sentința civilă nr. 751 pronunțată în data de 04 februarie 2013 în Dosarul nr. 12013/3/2009, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a luat act de cele două excepții de ordine publică invocate de SC C.R. SA (pag. 2, pct. 1 din sentința sus-menționată), fără însă a se pronunța în vreun fel asupra acestora. Așadar, instanța fondului a omis să se pronunțe asupra excepțiilor absolute de necompetență invocate de apelantă, respectiv excepția de necompetență materială și excepția de necompetență teritorială, nesocotind, astfel, dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (5), art. 261 alin. (1) pct. 5 și art. 137 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865. Instanța nu putea păși la judecarea fondului fără a se pronunța cu privire la excepțiile de ordine publică enunțate anterior privind lipsa competenței materiale și teritoriale, excepții dirimante. Procedând în mod contrar prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 instanța a încălcat legea pronunțând o hotărâre fără a fi soluționat excepțiile de procedură de ordine publică formulate de pârâtă prin întâmpinare. Față de aceste aspecte se solicită constatarea nelegalității și netemeinicie sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, Judecătoria Buftea. În ceea ce privește fondul se arată că instanța nu a motivat în nici un fel de ce titlul reclamantei ar fi preferabil. Apelanta-reclamantă a declarat apel împotriva sentinței pronunțate, solicitând schimbarea în parte a acesteia. În motivare se arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor problemelor deduse judecații și nu a stabilit în mod clar hotarul celor doua părți în dosar, cu privire la suprapunerea în teren, lăsând loc altor speculații. Consideră ca se impune refacerea expertizei topometrice întrucât expertiza nu este completa și nu a lămurit toate obiectivele stabilite prin încheierea din data de 12 decembrie 2011, la care trebuia sa răspundă expertul prin raport, cu referire mai ales la obiectivele nr. 5 și

Astfel, nu au fost corect stabilite suprafețele de teren ce aparțin fiecărei părți din dosar, nu a fost întocmită o schița plan din care sa reiasă în mod exact care este suprafața de suprapunere dintre cele doua proprietăți. Expertul desemnat în cauză nu a luat în calcul limitele exacte ale proprietății subscrisei reclamante, motiv pentru care a reieșit o suprapunere a celor doua proprietăți de doar de 822,29 mp, în loc de o suprafața de 1.285,31 mp, pentru care în mod corect există suprapunerea în plan, așa cum am arătat în raportul de expertiză extrajudiciară depus ta dosarul cauzei și întocmit de către expert Mihail Fomov. Apelanta-pârâtă a construit haotic, fără a efectua o trasare în plan înaintea începerii construcțiilor, de către un expert (în anul 1999) fapt pentru care azi, există aceasta suprapunerea în plan de 1.285,31 mp, care se regăsește în terenul apelantei-pârâte. Autorilor reclamantei le-a fost atribuit nr. cadastral, în martie 2002, prin efectuarea unei documentații corecte și avizate de către O.C.P.I. Ilfov, iar contractul de vânzare cumpărare al reclamantei cu aceștia a fost întocmit în anul 2005. În ceea ce privește cheltuielile de judecată admise de către instanță, reclamanta consideră ca acestea nu sunt direct proporționale cu volumul de munca depusa de către avocații angajați în cauza de către ea, având în vedere volumul de munca și durata foarte mare a dosarului, mai ales raportat la onorariul foarte mare admis pentru expertul C., expert desemnat sa întocmească raportul de expertiza în cauza, motiv pentru care solicită instanței acordarea unor cheltuieli mai mari în ceea ce privește onorariul avocaților, fără a aplica micșorarea acestora. Curtea a admis și administrat proba cu înscrisuri, expertiză specialitatea topografie și expertiză evaluatoare proprietate imobiliară. Analizând hotărârea atacată, prin prisma efectului devolutiv al apelului și a limitelor acestuia, Curtea a reținut următoarele asupra apelurilor de față: În ceea ce privește apelurile formulate, Curtea a constatat că, în logică procedurală, trebuie analizate mai întâi susținerile din apelul pârâtei care ar viza anularea sentinței atacate (nepronunțarea asupra excepțiilor de necompetență teritorială și materială, față de care se susține că competența ar fi aparținut unei alte instanțe), urmând ca ulterior să analizeze susținerile ce au legătură cu modul de soluționare al fondului litigiului, de pe ambele apeluri (revendicarea suprafeței de teren, ulterior, dacă este cazul, dezafectarea construcțiilor), respectiv cu capetele accesorii ce țin și de modul de soluționare a fondului (cheltuielile de judecată). În ceea ce privește nesoluționarea excepțiilor de necompetenta materială și teritorială, Curtea a constatat că acestea, prin natura lor, era logic să fie soluționare anterior de soluționarea fondului (prin sentință), separat, prin încheiere (ce nu a fost, de altfel, atacată expres prin prezenta cale de atac, nici desființată anterior); acestea au fost soluționate prin încheierea din 05 septembrie 2011, fiind respinse față de natura comercială a litigiului (ce atrăgea competența materială a Tribunalului, față de momentul învestirii, pentru litigii mai mari de 100.000 lei, competența teritorială fiind tot a acestuia (Tribunalul Ilfov nefiind în funcțiune, era competent Tribunalul București); or, ținând cont că cel puțin pentru una dintre părți (pârâta), litigiul viza un fond de comerț al acesteia și afectarea activității comerciale (inclusiv sau mai ales prin solicitarea de dezafectare a construcțiilor), natura comercială a litigiului a fost corect stabilită, iar excepțiile au fost corect soluționate. În ceea ce privește modul de soluționare al fondului litigiului, Curtea constată că trebuie analizate mai întâi susținerile din apelurile formulate vizând stabilirea modului de soluționare și netemeiniciei/temeiniciei soluționării acțiunii în revendicare întrucât capătul de cerere vizând desființarea/dezafectarea construcțiilor depinde în mod esențial de soluționarea acțiunii în revendicare. În ceea ce privește nemotivarea soluției instanței de fond, invocată de pârâtă, Curtea a constatat că hotărârea este motivată, indicându-se drept motiv esențial pentru constatarea acaparării unei suprafețe de 822,29 mp nerespectarea dimensiunilor parcelelor la punerea în posesie, nerespectare ce ar rezulta din raportul de expertiză administrat în stadiul procesual al fondului, ceea ce face susținerea reclamantului, căruia îi lipsește o suprafață de teren, preferabilă. Deși motivată într-o formă foarte concisă, în sensul celor arătate mai sus, sentința este motivată, astfel încât nu s-ar putea reține o necercetare a fondului care să atragă anularea sentinței de fond. Reținând că instanța de fond a sintetizat în esență corect situația ipoteză, dintre posibilele ipoteze ale acțiunii în revendicare, respectiv că părțile invocă titluri de proprietate provenind de la autori diferiți, moment în care trebuie să prevaleze titlul ce apare drept preferabil prin raportare la autorii acestora, Curtea a constatat însă că, atât instanța de fond, cât și părțile (cel puțin în majoritatea argumentelor prezentate) consideră drept titluri ce trebuie comparate contractul de vânzare cumpărare al reclamantei, autentificat din 28 ianuarie 2015, cu actul de comasare și dezmembrare al pârâtei din 31 octombrie 2001. În acest sens mai întâi s-a constatat că, chiar la momentul cumpărării suprafeței de teren (28 ianuarie 2005), reclamanta a cunoscut că aceasta ar fi fost „în acte 9.000 mp” și la măsurători de 8.901,47 mp, actul de vânzare-cumpărare folosind și expresia „suprafața de 8.901,47 mp, teren ce se vinde”. De asemenea s-a constatat că nu s-ar putea imputa pârâtei, al cărei gard despărțitor era preexistent cumpărării terenului de către reclamantă, faptul că, în conformitate cu cele constatate în raportul de expertiză administrat în faza apelului (fila 89 vol. I) documentația executată de expertul Stancu Gheorghe, în interesul reclamantei și invocată de aceasta, a fost executată greșit, suprafețele constate de acesta neputând fi încadrate între cele două garduri de beton preexistente (ale pârâtei la est și ale cimitirului la vest); or, simpla întocmire a unei documentații cadastrale ce ar prezenta o lățime mai mare a proprietății cumpărate, ce se dovedește eronată cu ocazia administrării unui probatoriu cu expertiză în instanță, nu poate constitui temei pentru „preferibilitatea” titlului reclamantei. Un alt aspect important de luat în considerare a fost reprezentat de faptul că suprafața exactă a ternului efectiv stăpânit de reclamantă nu a putut fi determinată, din moment ce singura limită clară este aceea constituită de gardul de beton al reclamantei. Or, în aceste condiții, ocuparea nelegală de către pârâtă a unei suprafețe de 1.285,31 mp, sau chiar 736 mp, așa cum ar reieși din raportul de expertiză administrat în faza apelului (ce, deși arată că documentația cadastrală inițială este eronată, o are în vedere la o astfel de concluzie) nu poate apărea drept dovedită. Totodată au fost avute în vedere două aspecte în compararea titlurilor invocate față de situația de fapt reținută: 1) atât reclamanta, cât și pârâta, stăpânesc, în realitate, mai puțin decât au cumpărat „în acte”; în cazul pârâtei, a cărei suprafață totală este adevărat, este mai mare, diferența în minus este de 2.554,92 mp; acest aspect confirmă ipoteza că, de fapt, la momentul punerii în posesie de către comisiile de fond funciar, suprafețele erau, de obicei, greși estimate (în plus); 2) deși, în aparență, suprafața de teren presupus uzurpată ar fi mare (deci nesusceptibilă de o simplă eroare de măsurare), față de dimensiunile totale ale terenurilor, precum și față de modul de amplasare al terenului ce se presupune a fi fost uzurpat (de-a lungul unei vecinătăți de aproape 300 m liniari), devierea de mai puțin de 3 m lățime/în medie - fila 94, plan de situație (chiar dacă ar exista, deci presupunând că diferența provine doar de la vecinul estic - SC C. SRL) este de fapt foarte mică și foarte susceptibilă a fi fost făcută cu ocazia măsurătorilor de punere în posesie, deci, să nu provină dintr-o uzurpare ulterioară a stăpânirii. Față de toate concluziile de mai sus, dar reținând și că, atunci când o preferabilitate a titlului reclamantului nu se poate stabili (deci la egală preferabilitate), acțiunea în revendicare ar trebui respinsă conform principiului în dubio pro reo (consacrat în teoria sarcinii probei), Curtea a considerat că acțiunea în revendicare ar fi trebuit respinsă; implicit neconstatând o uzurpare a proprietății reclamantei de către presupusul posesor neproprietar, trebuia respinsă (pentru acest motiv, iar nu în analiza situației constructorului de bună-credință pe terenul altuia) și solicitarea de dezafectare a construcțiilor reclamantei. Or, în aceste condiții, concluziile juridice procedurale logice au fost ca, în condițiile art. 296 C. proc. civ. din 1865 să se respingă apelul formulat de reclamantă, să se admită apelul formulat de pârâta, să se modifice în parte sentința apelată; astfel s-a respins cererea formulată, în tot, ca nefondată; s-a păstrat dispoziția privitoare la renunțarea la judecata capătului de cerere privind stabilirea liniei de demarcație (acest aspect nici nu a fost atacat/devoluat). Reținând culpa procesuală a apelantei-reclamante, în condițiile art. 274 C. proc. civ., precum și solicitarea de cheltuieli de judecată a apelantei pârâte Curtea a admis cererea de cheltuieli de judecată a apelantei pârâte, și a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 18.230,59 lei, cu acest titlu (onorariu expertize 3.000 lei + 4.127,81 lei + 1003 lei; onorariu avocat 6.537,28 lei - factură și O.P. atașat solicitării, taxă timbru apel 3.562,50 lei - fila 26 vol. I). Împotriva Deciziei nr. 344 din 06 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC R.E.T. SRL care a susținut următoarele motive: Instanța de apel a considerat că titlul apelantei-pârâte ar fi preferabil față de cel al apelantei-reclamante, titluri emise potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991, instanța considerând că dreptul de proprietate ar avea la baza doar o adeverință de reconstituire a dreptului de proprietate emisă potrivit Legii nr. 18/1991 și procesul-verbal de punere în posesie din 06 decembrie 1994. Se consideră că argumentele instanței de fond care au dus la această concluzie sunt greșite, întrucât aceasta a pornit de la premisa că reclamanta nu ar deține un titlu de proprietate eliberat potrivit Legii nr. 18/1991. S-a arătat că, la momentul înstrăinării terenurilor către apelanta-pârâta, unele dintre proprietăți aveau la baza contracte de vânzare-cumpărare prin care s-au vândut terenurile înainte de a exista un titlu de proprietate emis, vânzarea-cumpărarea fiind efectuată în baza unei adeverințe și a procesului-verbal de posesie, titlurile de proprietate fiind emise ulterior (de exemplu contractele autentificate din 04 martie 1999, din 2001 și din 05 martie 1999). Mai mult decât atât, unele dintre terenurile cumpărate nici nu aveau număr cadastral sau documentație cadastrală, la acel moment legea neobligând cumpărătorii să efectueze documentația și să o intabuleze, mai ales ca Legea nr. 7/1996 a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. Se arată faptul că, la baza dreptului de proprietate se afla Titlul de proprietate emis la 22 februarie 1996, pentru moștenitorul defunctei V.M., numitul P.I., titlu emis pentru o suprafață totală de 16.323 mp, în care este cuprins și terenul de 9.000 mp, teren care a fost înstrăinat în anul 1995 prin contractul de vânzare cumpărare din 1995 către soții K., care la rândul lor nu au vândut prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 28 ianuarie 2005, suprafața de teren de 9.000 mp. Se învederează că terenul cumpărat a fost în suprafață de 9.000 mp, în acest fel, autorii reclamantei nu au dobândit nici mai mult nici mai puțin decât dețineau inițial primii proprietari, astfel încât argumentele instanței nu pot fi avute în vedere în acest context, în raport de criticile privind faptul că, în contractul de vânzare-cumpărare s-a stipulat ca s-ar fi vândut doar terenul în suprafața de 8.901,47 mp din măsurători și 9.000 mp din acte. Se critică motivarea instanței privind regimul juridic al terenului în litigiu, susținându-se că terenurile apelantei-pârâte se găseau tot în extravilan la momentul punerii în posesie și al înstrăinării către alți terți, înainte de vânzare către pârâta, iar unele dintre acestea au fost scoase din circuitul agricol înainte de momentul înstrăinării către apelanta-pârâta, lucru de care era nevoie pentru ridicarea de construcții pe un teren intravilan arabil. Se mai arată că, așa cum reiese din planul parcelar, suprafețele de teren (atât cele ale pârâtei, cât și ale reclamantei) sunt paralele și în același timp perpendiculare pe partea de Sud pe autostrada București-Pitești A1 și perpendiculare pe Canalul Argeș, pe partea de Nord. Mai mult chiar, pe partea de nord există un drum de exploatare, despărțitor, drum nr. 278, care separa tarlaua 70 de canalul Argeș, precum și drumuri de exploatare în interiorul tarlalelor pe care apelanta-pârâtă deține proprietăți. Pe de altă parte, se constată că, în conformitate cu schițele anexate rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, limita dinspre autostradă Al, a apelantei pârâte, în partea de sud, este cu mult retrasă față de ceea ce exista în planul parcelar, puncte din care s-au făcut măsurătorile, criticându-se modul de efectuare a măsurătorilor. Se consideră că proprietatea apelantei-pârâte nu este aliniată dinspre vest către est, existând și o retragere a acesteia în partea de Sud (Autostrada A1) înscrisă pe planurile atașate de către expert Ruxandra Popescu, retragere care totuși face parte din proprietatea apelantei-pârâte SC C. SRL, dar pe care aceștia o ignoră ca rest al proprietății lor, existând astfel o translatare a proprietății apelantei-pârâte nu numai în partea de Vest, dar și spre Nord, către Canalul Argeș. În continuarea criticilor formulate, se arată că instanța de apel nu a luat în considerare faptul că cele două expertize efectuate în dosar au avut în vedere trasarea terenurilor așa cum au fost întocmite tabelele și cum a fost efectuată punerea în posesie la 1 ianuarie 1990. Față de aceste aspecte, argumentele instanței de apel avute în vedere la motivare, privind efectuarea măsurătorilor numărului cadastral 806, nu pot fi primite întrucât la efectuarea expertizei judiciare tehnice, dispusă de către instanță, a fost folosită aparatură corectă potrivit căreia s-a constatat faptul ca în urma măsurătorilor efectuate, proprietatea apelantei-pârâte SC C. SRL a fost deplasată spre latura de Vest, diminuând astfel proprietatea reclamantei. Astfel, suprapunerea există, este dovedită, iar proprietatea reclamantei nu a putut fi încadrată datorită faptului că proprietatea pârâtei nu a fost delimitată corect la momentul începerii construcțiilor. Pe de altă parte, cel care poartă responsabilitatea prezentării situației reale din teren este expertul topometrist desemnat în cauză, care este chemat să rezolve situația prezentată din punct de vedere tehnic și să își spună părerea de specialist, și care, în același timp, își asumă responsabilitatea datelor prezentate instanței de judecată. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nul pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulități, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibila încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. Prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală dispozițiilor imperative anterior invocate. Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu ca, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate in motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste, critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În cauză, recurenta este, în realitate, nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a analizat probatoriile administrate în cauză, solicitarea sa fiind în sensul de a se reaprecia aceste probe, și anume ca instanța să considere titlul său de proprietate ca preferabil față de cel prezentat de pârâtă. Se mai arată că pentru unele din terenuri s-au prezentat contracte de vânzare-cumpărare întocmite fără a exista titluri de proprietate, contracte încheiate în baza unei adeverințe și a unui proces verbal de punere în posesie, și că pentru altele dintre acestea nu era întocmită documentația cadastrală. Toate aceste susțineri nu constituie aspecte de nelegalitate a hotărârii pronunțate, cu atât mai puțin de a fi susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci constituie aspecte de netemeinicie a hotărârii ce nu pot fi supuse analizei instanței de recurs. Nici criticile formulate de recurenta-reclamantă privind aprecierea întinderii suprafeței de teren (de 9.000 mp), regimul juridic al terenului în litigiu, modul în care unele din terenurile dobândite de apelanta pârâtă au fost scoase din circuitul agricol nu se pot circumscrie motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., atribuindu-se acestor critici semnificația unor erori în care s-ar fi aflat instanța datorită aprecierii greșite a probatoriului. Pe de altă parte, se mai învederează existența unor erori în ceea ce privește determinarea suprafețelor de teren care au fost supuse măsurătorilor, că există unele suprapuneri ale terenurilor deținute de reclamantă și pârâtă, că „proprietatea reclamantei nu ar fi putut fi încadrată” datorită faptului că proprietatea pârâtei nu a fost delimitată corect la momentul începerii construcțiilor, făcându-se referire la modul de aliniere, de retragere a proprietății pârâtei, precum și la constatările raportului de expertiză întocmite în cauză. Toate aceste susțineri vizează modul de apreciere al instanței asupra încuviințării unor obiective sau obiecțiuni privind expertiza efectuată în cauză. Or, concludența și temeinicia ce trebuie evaluate la soluționarea cererii de probatorii, inclusiv din perspectiva admiterii sau nu a unui obiectiv sau obiecțiuni la expertiză, se referă la aspecte de temeinicie, iar nu de nelegalitate în rezolvarea cauzei, incompatibile cu structura recursului. Nici susținerile recurentei-reclamante SC R.E.T. SRL privind acele inadvertențe relative la suprafețele reale deținute, reținerea de către instanță a unei diferențe de teren în minus, în raport de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de recurentă cu soții Popa și cele referitoare la modul de calcul al prețului nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. așa cum solicită recurenta. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța să fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, să schimbe natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv privește situația în care deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar fiind „vădit neîndoielnic”, instanța îi schimbă natura sau înțelesul (de ex. un contract de vânzare-cumpărare este calificat drept un contract de schimb) sau când s-a interpretat greșit acest act prin încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. În speță, criticile formulate de recurentă vizează aspecte ce privesc greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate ce nu pot fi supuse analizei recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. ce permitea reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2001. Cum simpla exprimare a nemulțumirii față de soluția pronunțată de instanță, ce se constituie într-o serie de afirmații și susțineri, nu permite încadrarea în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., și având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv prevăzut de art. 304 C. proc. civ., cu respectarea cerințelor referitoare la motivarea acestuia, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, conform art. 302 1 lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește cererea privind obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că va proceda la reducerea cheltuielilor de judecată ce vor fi achitate de partea căzută în pretenții. Aceste dispoziții legale prevăd că instanța va putea micșora sau mări onorariile avocaților, ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Reducerea onorariului avocațial nu are semnificația acordării unui avantaj acelei părți și a prejudicierii părții câștigătoare întrucât este o măsură legală, care nu se aplică discreționar, ci doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de normele legale anterior menționate. Se constată în speță că nu poate fi neglijat rolul activității prestate de avocatul angajat de pârâtă, însă, raportat la complexitatea cauzei și la faptul că în recurs cauza a fost soluționată la al doilea termen de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este rezonabil ca partea care a căzut în pretenții să suporte cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 lei, sumă care are un cuantum adecvat și rezonabil prin raportare la aspectele menționate.