ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 111/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 111/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a civilă,

prin sentința civilă nr. 751 din data de 04 februarie 2013 a admis în parte

cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC R.E.T. SRL, cu

sediul în București, sectorul 6, în contradictoriu cu pârâta SC C.R. SA, cu

sediul în București, sectorul 6., a obligat pârâta să lase în deplinătate

proprietate și liniștită posesie reclamantei suprafața de teren de 822,29 mp,

situată în localitatea Chiajna, județul Ilfov, suprafață identificată conform

Anexei 1 la raportul de expertiză, întocmit de expertul C.V., a respins capătul

de cerere privind dezafectarea suprafeței de teren ocupată de orice construcție

sau amenajare edificată pe terenul arătat mai sus, ca neîntemeiat, a luat act

de renunțarea la judecata capătului de cerere privind stabilirea liniei de

demarcație între cele două proprietăți și a obligat pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 80.125 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de expert și onorariu de

avocat.

Pentru a pronunțată

această sentința instanța a reținut următoarele:

Analizând probele

administrate în cauză, tribunalul reține următoarea situație de fapt:

proprietara imobilului teren în suprafață de 9.000 de mp (8.901,47 de mp, așa

cum rezultă din măsurători), situat în intravilanul com. Chiajna, județul Ilfov.

Titlul de proprietate al reclamantei îl constituie contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 28 ianuarie 2005 de către B.N.P., I.T.

(filele 6 - 9 în vol. I).

Din acest contract

rezultă reclamanta a cumpărat terenul de la K.A.K. și K.M.J. De asemenea, din

același contract rezultă că pentru acest teren s-a reconstituit dreptul de

proprietate lui P.I. în temeiul Legii nr. 18/1991.

de cerere privind revendicarea unei suprafețe de teren de 1.285,31 mp,

tribunalul reține următoarele:

Potrivit art. 480 C.

civ. din anul 1864, aplicabil în cauză potrivit art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011,

proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru

în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză (filele 292 - 304 în vol. II) rezultă că pârâta a

ocupat din terenul reclamantei o suprafață de 822,29 mp, nerespectând

dimensiunile parcelelor de la punerea în posesie. Această suprafață de teren a

fost identificată de către expert în anexa nr. 1 la raportul de expertiză (fila

297 în vol. II).

Faptul că titlul de

proprietate al pârâtei nu a fost contestat în temeiul Legii nr. 7/1996 până în

prezent nu poate constitui un temei pentru respingerea de plano a unei acțiuni

în revendicare.

Față de aceste

considerente, tribunalul a admis în parte acest capăt de cerere, în limita

suprafeței de 822,29 mp.

de cerere privind dezafectarea suprafeței de teren ocupată de orice construcție

sau amenajare edificată pe terenul arătat mai sus, tribunalul a reținut

următoarele:

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză (fila 295 în vol. II) rezultă că pe terenul de

822,29 mp se află o parte a unei construcții, respectiv o magazie de

depozitare.

În speță, pârâta SC

C.R. SA a fost de bună-credință la dobândirea terenului, adică nu a avut

cunoștință și nici nu a fost în culpă față de faptul că o altă persoană decât

vânzătorul era proprietar al terenului cumpărat.

Pârâta s-a întemeiat

cu bună-credință pe actele de vânzare-cumpărare anterioare și pe actele

cadastrale și mențiunile din cartea funciară.

În concluzie, pentru

motivele de fapt și de drept sus menționate, cererea reclamantei privind

dezafectarea suprafeței de teren ocupată de orice construcție sau amenajare

edificată pe terenul arătat mai sus a fost apreciată ca neîntemeiată.

privește capătul de cerere privind stabilirea liniei de demarcație între cele

două proprietăți, tribunalul a reținut următoarele:

La data de 26

noiembrie 2012, reclamanta a formulat cerere de renunțare la judecata acestui

capăt de cerere (fila 88 în vol. III).

Cu privire la

aceasta, tribunalul are în vedere dispozițiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ.

din anul 1865, potrivit cărora reclamantul poate să renunțe oricând la

judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.

Ca atare, față de

manifestarea de voință a reclamantei, tribunalul a luat act de renunțarea la

judecata capătului de cerere privind stabilirea liniei de demarcație între cele

două proprietăți.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată

formulată de către reclamanta SC R.E.T. SRL în contradictoriu cu pârâta SC C.R.

SA.

Ca atare, a obligat

pârâta să lase în deplinătate proprietate și liniștită posesie reclamantei

suprafața de teren de 822,29 mp, situată în localitatea Chiajna, județul Ilfov,

suprafață identificată conform Anexei 1 la raportul de expertiză, întocmit de

expertul C.V.

De asemenea, a respins

capătul de cerere privind dezafectarea suprafeței de teren ocupată de orice

construcție sau amenajare edificată pe terenul arătat mai sus, ca neântemeiat.

A luat act de

renunțarea la judecata capătului de cerere privind stabilirea liniei de

demarcație între cele două proprietăți.

alin. (1) și (3) C. proc. civ. din anul 1865, tribunalul a obligat pârâta la

plata către reclamantă a sumei de 80.125 de lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru (7.125 de lei), onorariu de expert

(53.000 de lei) și onorariu de avocat (redus la suma de 20.000 de lei).

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare a arătat

că, prin sentința civilă nr. 751 pronunțată în data de 04 februarie 2013 în Dosarul

nr. 12013/3/2009, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a luat act de

cele două excepții de ordine publică invocate de SC C.R. SA (pag. 2, pct. 1 din

sentința sus-menționată), fără însă a se pronunța în vreun fel asupra acestora.

Așadar, instanța

fondului a omis să se pronunțe asupra excepțiilor absolute de necompetență

invocate de apelantă, respectiv excepția de necompetență materială și excepția

de necompetență teritorială, nesocotind, astfel, dispozițiilor imperative ale art.

129 alin. (5), art. 261 alin. (1) pct. 5 și art. 137 alin. (1) C. proc. civ. din

anul 1865.

Instanța nu putea

păși la judecarea fondului fără a se pronunța cu privire la excepțiile de

ordine publică enunțate anterior privind lipsa competenței materiale și teritoriale,

excepții dirimante. Procedând în mod contrar prevederilor art. 137 alin. (1) C.

proc. civ. din 1865 instanța a încălcat legea pronunțând o hotărâre fără a fi

soluționat excepțiile de procedură de ordine publică formulate de pârâtă prin

întâmpinare.

Față de aceste

aspecte se solicită constatarea nelegalității și netemeinicie sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, Judecătoria Buftea.

În ceea ce privește

fondul se arată că instanța nu a motivat în nici un fel de ce titlul

reclamantei ar fi preferabil.

Apelanta-reclamantă a

declarat apel împotriva sentinței pronunțate, solicitând schimbarea în parte a

acesteia.

În motivare se arată

că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor problemelor deduse

judecații și nu a stabilit în mod clar hotarul celor doua părți în dosar,

cu privire la suprapunerea în teren, lăsând loc altor speculații.

Consideră ca se

impune refacerea expertizei topometrice întrucât expertiza nu este completa și nu

a lămurit toate obiectivele stabilite prin încheierea din data de 12 decembrie 2011,

la care trebuia sa răspundă expertul prin raport, cu referire mai ales la

obiectivele nr. 5 și 7.

Astfel, nu au fost

corect stabilite suprafețele de teren ce aparțin fiecărei părți din dosar, nu a

fost întocmită o schița plan din care sa reiasă în mod exact care este

suprafața de suprapunere dintre cele doua proprietăți.

Expertul desemnat în cauză

nu a luat în calcul limitele exacte ale proprietății subscrisei reclamante,

motiv pentru care a reieșit o suprapunere a celor doua proprietăți de doar de

822,29 mp, în loc de o suprafața de 1.285,31 mp, pentru care în mod corect

există suprapunerea în plan, așa cum am arătat în raportul de expertiză

extrajudiciară depus ta dosarul cauzei și întocmit de către expert Mihail

Fomov.

Apelanta-pârâtă a

construit haotic, fără a efectua o trasare în plan înaintea începerii

construcțiilor, de către un expert (în anul 1999) fapt pentru care azi, există

aceasta suprapunerea în plan de 1.285,31 mp, care se regăsește în terenul apelantei-pârâte.

Autorilor reclamantei

le-a fost atribuit nr. cadastral, în martie 2002, prin efectuarea unei

documentații corecte și avizate de către O.C.P.I. Ilfov, iar contractul de

vânzare cumpărare al reclamantei cu aceștia a fost întocmit în anul 2005.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată admise de către instanță, reclamanta consideră ca

acestea nu sunt direct proporționale cu volumul de munca depusa de către

avocații angajați în cauza de către ea, având în vedere volumul de munca și durata

foarte mare a dosarului, mai ales raportat la onorariul foarte mare admis

pentru expertul C., expert desemnat sa întocmească raportul de expertiza în cauza,

motiv pentru care solicită instanței acordarea unor cheltuieli mai mari în ceea

ce privește onorariul avocaților, fără a aplica micșorarea acestora.

Curtea a admis și

administrat proba cu înscrisuri, expertiză specialitatea topografie și

expertiză evaluatoare proprietate imobiliară.

Analizând hotărârea

atacată, prin prisma efectului devolutiv al apelului și a limitelor acestuia,

Curtea a reținut următoarele asupra apelurilor de față:

În ceea ce privește

apelurile formulate, Curtea a constatat că, în logică procedurală, trebuie

analizate mai întâi susținerile din apelul pârâtei care ar viza anularea

sentinței atacate (nepronunțarea asupra excepțiilor de necompetență teritorială

și materială, față de care se susține că competența ar fi aparținut unei alte

instanțe), urmând ca ulterior să analizeze susținerile ce au legătură cu modul

de soluționare al fondului litigiului, de pe ambele apeluri (revendicarea

suprafeței de teren, ulterior, dacă este cazul, dezafectarea construcțiilor),

respectiv cu capetele accesorii ce țin și de modul de soluționare a fondului

(cheltuielile de judecată).

În ceea ce privește

nesoluționarea excepțiilor de necompetenta materială și teritorială, Curtea a constatat

că acestea, prin natura lor, era logic să fie soluționare anterior de

soluționarea fondului (prin sentință), separat, prin încheiere (ce nu a fost,

de altfel, atacată expres prin prezenta cale de atac, nici desființată

anterior); acestea au fost soluționate prin încheierea din 05 septembrie 2011,

fiind respinse față de natura comercială a litigiului (ce atrăgea competența

materială a Tribunalului, față de momentul învestirii, pentru litigii mai mari

de 100.000 lei, competența teritorială fiind tot a acestuia (Tribunalul Ilfov

nefiind în funcțiune, era competent Tribunalul București); or, ținând cont că

cel puțin pentru una dintre părți (pârâta), litigiul viza un fond de comerț al acesteia

și afectarea activității comerciale (inclusiv sau mai ales prin solicitarea de

dezafectare a construcțiilor), natura comercială a litigiului a fost corect

stabilită, iar excepțiile au fost corect soluționate.

În ceea ce privește

modul de soluționare al fondului litigiului, Curtea constată că trebuie

analizate mai întâi susținerile din apelurile formulate vizând stabilirea

modului de soluționare și netemeiniciei/temeiniciei soluționării acțiunii în

revendicare întrucât capătul de cerere vizând desființarea/dezafectarea

construcțiilor depinde în mod esențial de soluționarea acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește

nemotivarea soluției instanței de fond, invocată de pârâtă, Curtea a constatat

că hotărârea este motivată, indicându-se drept motiv esențial pentru

constatarea acaparării unei suprafețe de 822,29 mp nerespectarea dimensiunilor

parcelelor la punerea în posesie, nerespectare ce ar rezulta din raportul de

expertiză administrat în stadiul procesual al fondului, ceea ce face susținerea

reclamantului, căruia îi lipsește o suprafață de teren, preferabilă. Deși

motivată într-o formă foarte concisă, în sensul celor arătate mai sus, sentința

este motivată, astfel încât nu s-ar putea reține o necercetare a fondului care

să atragă anularea sentinței de fond.

Reținând că instanța

de fond a sintetizat în esență corect situația ipoteză, dintre posibilele

ipoteze ale acțiunii în revendicare, respectiv că părțile invocă titluri de

proprietate provenind de la autori diferiți, moment în care trebuie să prevaleze

titlul ce apare drept preferabil prin raportare la autorii acestora, Curtea a constatat

însă că, atât instanța de fond, cât și părțile (cel puțin în majoritatea

argumentelor prezentate) consideră drept titluri ce trebuie comparate

contractul de vânzare cumpărare al reclamantei, autentificat din 28 ianuarie 2015,

cu actul de comasare și dezmembrare al pârâtei din 31 octombrie 2001.

În acest sens mai

întâi s-a constatat că, chiar la momentul cumpărării suprafeței de teren (28

ianuarie 2005), reclamanta a cunoscut că aceasta ar fi fost „în acte 9.000 mp”

și la măsurători de 8.901,47 mp, actul de vânzare-cumpărare folosind și

expresia „suprafața de 8.901,47 mp, teren ce se vinde”.

De asemenea s-a

constatat că nu s-ar putea imputa pârâtei, al cărei gard despărțitor era

preexistent cumpărării terenului de către reclamantă, faptul că, în

conformitate cu cele constatate în raportul de expertiză administrat în faza

apelului (fila 89 vol. I) documentația executată de expertul Stancu Gheorghe,

în interesul reclamantei și invocată de aceasta, a fost executată greșit,

suprafețele constate de acesta neputând fi încadrate între cele două garduri de

beton preexistente (ale pârâtei la est și ale cimitirului la vest); or, simpla

întocmire a unei documentații cadastrale ce ar prezenta o lățime mai mare a

proprietății cumpărate, ce se dovedește eronată cu ocazia administrării unui

probatoriu cu expertiză în instanță, nu poate constitui temei pentru „preferibilitatea”

titlului reclamantei.

Un alt aspect

important de luat în considerare a fost reprezentat de faptul că suprafața

exactă a ternului efectiv stăpânit de reclamantă nu a putut fi determinată, din

moment ce singura limită clară este aceea constituită de gardul de beton al

reclamantei. Or, în aceste condiții, ocuparea nelegală de către pârâtă a unei

suprafețe de 1.285,31 mp, sau chiar 736 mp, așa cum ar reieși din raportul de

expertiză administrat în faza apelului (ce, deși arată că documentația

cadastrală inițială este eronată, o are în vedere la o astfel de concluzie) nu

poate apărea drept dovedită.

Totodată au fost

avute în vedere două aspecte în compararea titlurilor invocate față de situația

de fapt reținută: 1) atât reclamanta, cât și pârâta, stăpânesc, în realitate,

mai puțin decât au cumpărat „în acte”; în cazul pârâtei, a cărei suprafață

totală este adevărat, este mai mare, diferența în minus este de 2.554,92 mp;

acest aspect confirmă ipoteza că, de fapt, la momentul punerii în posesie de

către comisiile de fond funciar, suprafețele erau, de obicei, greși estimate (în

plus); 2) deși, în aparență, suprafața de teren presupus uzurpată ar fi mare

(deci nesusceptibilă de o simplă eroare de măsurare), față de dimensiunile

totale ale terenurilor, precum și față de modul de amplasare al terenului ce se

presupune a fi fost uzurpat (de-a lungul unei vecinătăți de aproape 300 m

liniari), devierea de mai puțin de 3 m lățime/în medie - fila 94, plan de

situație (chiar dacă ar exista, deci presupunând că diferența provine doar de

la vecinul estic - SC C. SRL) este de fapt foarte mică și foarte susceptibilă a

fi fost făcută cu ocazia măsurătorilor de punere în posesie, deci, să nu

provină dintr-o uzurpare ulterioară a stăpânirii.

Față de toate

concluziile de mai sus, dar reținând și că, atunci când o preferabilitate a

titlului reclamantului nu se poate stabili (deci la egală preferabilitate),

acțiunea în revendicare ar trebui respinsă conform principiului în dubio pro

reo (consacrat în teoria sarcinii probei), Curtea a considerat că acțiunea în

revendicare ar fi trebuit respinsă; implicit neconstatând o uzurpare a

proprietății reclamantei de către presupusul posesor neproprietar, trebuia

respinsă (pentru acest motiv, iar nu în analiza situației constructorului de

bună-credință pe terenul altuia) și solicitarea de dezafectare a construcțiilor

reclamantei.

Or, în aceste

condiții, concluziile juridice procedurale logice au fost ca, în condițiile art.

296 C. proc. civ. din 1865 să se respingă apelul formulat de reclamantă, să se

admită apelul formulat de pârâta, să se modifice în parte sentința apelată;

astfel s-a respins cererea formulată, în tot, ca nefondată; s-a păstrat

dispoziția privitoare la renunțarea la judecata capătului de cerere privind

stabilirea liniei de demarcație (acest aspect nici nu a fost atacat/devoluat).

Reținând culpa

procesuală a apelantei-reclamante, în condițiile art. 274 C. proc. civ., precum

și solicitarea de cheltuieli de judecată a apelantei pârâte Curtea a admis

cererea de cheltuieli de judecată a apelantei pârâte, și a obligat

apelanta-reclamantă la plata sumei de 18.230,59 lei, cu acest titlu (onorariu

expertize 3.000 lei + 4.127,81 lei + 1003 lei; onorariu avocat 6.537,28 lei -

factură și O.P. atașat solicitării, taxă timbru apel 3.562,50 lei - fila 26

vol. I).

Împotriva Deciziei

nr. 344 din 06 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a

declarat recurs reclamanta SC R.E.T. SRL care a susținut următoarele motive:

Instanța de apel a

considerat că titlul apelantei-pârâte ar fi preferabil față de cel al

apelantei-reclamante, titluri emise potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991,

instanța considerând că dreptul de proprietate ar avea la baza doar o adeverință

de reconstituire a dreptului de proprietate emisă potrivit Legii nr. 18/1991 și

procesul-verbal de punere în posesie din 06 decembrie 1994.

Se consideră că

argumentele instanței de fond care au dus la această concluzie sunt greșite, întrucât

aceasta a pornit de la premisa că reclamanta nu ar deține un titlu de

proprietate eliberat potrivit Legii nr. 18/1991.

S-a arătat că, la

momentul înstrăinării terenurilor către apelanta-pârâta, unele dintre

proprietăți aveau la baza contracte de vânzare-cumpărare prin care s-au vândut

terenurile înainte de a exista un titlu de proprietate emis,

vânzarea-cumpărarea fiind efectuată în baza unei adeverințe și a

procesului-verbal de posesie, titlurile de proprietate fiind emise ulterior (de

exemplu contractele autentificate din 04 martie 1999, din 2001 și din 05

martie 1999).

Mai mult decât atât,

unele dintre terenurile cumpărate nici nu aveau număr cadastral sau

documentație cadastrală, la acel moment legea neobligând cumpărătorii să

efectueze documentația și să o intabuleze, mai ales ca Legea nr. 7/1996 a

intrat în vigoare la 1 iulie 1999.

Se arată faptul că,

la baza dreptului de proprietate se afla Titlul de proprietate emis la 22

februarie 1996, pentru moștenitorul defunctei V.M., numitul P.I., titlu emis

pentru o suprafață totală de 16.323 mp, în care este cuprins și terenul de 9.000

mp, teren care a fost înstrăinat în anul 1995 prin contractul de vânzare

cumpărare din 1995 către soții K., care la rândul lor nu au vândut prin

contractul de vânzare cumpărare autentificat din 28 ianuarie 2005, suprafața de

teren de 9.000 mp.

Se învederează că

terenul cumpărat a fost în suprafață de 9.000 mp, în acest fel, autorii reclamantei

nu au dobândit nici mai mult nici mai puțin decât dețineau inițial primii

proprietari, astfel încât argumentele instanței nu pot fi avute în vedere în

acest context, în raport de criticile privind faptul că, în contractul de

vânzare-cumpărare s-a stipulat ca s-ar fi vândut doar terenul în suprafața de 8.901,47

mp din măsurători și 9.000 mp din acte.

Se critică motivarea instanței

privind regimul juridic al terenului în litigiu, susținându-se că terenurile

apelantei-pârâte se găseau tot în extravilan la momentul punerii în posesie și

al înstrăinării către alți terți, înainte de vânzare către pârâta, iar unele

dintre acestea au fost scoase din circuitul agricol înainte de momentul

înstrăinării către apelanta-pârâta, lucru de care era nevoie pentru ridicarea

de construcții pe un teren intravilan arabil.

Se mai arată că, așa

cum reiese din planul parcelar, suprafețele de teren (atât cele ale pârâtei, cât

și ale reclamantei) sunt paralele și în același timp perpendiculare pe partea

de Sud pe autostrada București-Pitești A1 și perpendiculare pe

Canalul Argeș, pe partea de Nord.

Mai mult chiar, pe

partea de nord există un drum de exploatare, despărțitor, drum nr. 278, care

separa tarlaua 70 de canalul Argeș, precum și drumuri de exploatare în interiorul

tarlalelor pe care apelanta-pârâtă deține proprietăți.

Pe de altă parte, se

constată că, în conformitate cu schițele anexate rapoartelor de expertiză

efectuate în cauză, limita dinspre autostradă Al, a apelantei pârâte, în partea

de sud, este cu mult retrasă față de ceea ce exista în planul parcelar, puncte

din care s-au făcut măsurătorile, criticându-se modul de efectuare a

măsurătorilor.

Se consideră că

proprietatea apelantei-pârâte nu este aliniată dinspre vest către est, existând

și o retragere a acesteia în partea de Sud (Autostrada A1) înscrisă pe

planurile atașate de către expert Ruxandra Popescu, retragere care totuși face

parte din proprietatea apelantei-pârâte SC C. SRL, dar pe care aceștia o ignoră

ca rest al proprietății lor, existând astfel o translatare a proprietății

apelantei-pârâte nu numai în partea de Vest, dar și spre Nord, către Canalul

Argeș.

În continuarea

criticilor formulate, se arată că instanța de apel nu a luat în considerare

faptul că cele două expertize efectuate în dosar au avut în vedere trasarea

terenurilor așa cum au fost întocmite tabelele și cum a fost efectuată

punerea în posesie la 1 ianuarie 1990.

Față de aceste

aspecte, argumentele instanței de apel avute în vedere la motivare, privind

efectuarea măsurătorilor numărului cadastral 806, nu pot fi primite întrucât la

efectuarea expertizei judiciare tehnice, dispusă de către instanță, a fost

folosită aparatură corectă potrivit căreia s-a constatat faptul ca în urma

măsurătorilor efectuate, proprietatea apelantei-pârâte SC C. SRL a fost

deplasată spre latura de Vest, diminuând astfel proprietatea reclamantei.

Astfel, suprapunerea

există, este dovedită, iar proprietatea reclamantei nu a putut fi încadrată

datorită faptului că proprietatea pârâtei nu a fost delimitată corect la

momentul începerii construcțiilor.

Pe de altă parte, cel

care poartă responsabilitatea prezentării situației reale din teren este

expertul topometrist desemnat în cauză, care este chemat să rezolve situația

prezentată din punct de vedere tehnic și să își spună părerea de specialist, și

care, în același timp, își asumă responsabilitatea datelor prezentate instanței

de judecată.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că acesta este nul pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulități, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304

C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face

posibila încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute

expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este

nulitatea recursului.

Prin exercitarea

recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii

recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este

devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală

dispozițiilor imperative anterior invocate.

Deși nu se prevede în

mod expres, este fără dubiu ca, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor

formulate in motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

aceste, critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea

cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către

instanța de recurs.

În cauză, recurenta

este, în realitate, nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a

analizat probatoriile administrate în cauză, solicitarea sa fiind în sensul de

a se reaprecia aceste probe, și anume ca instanța să considere titlul său de

proprietate ca preferabil față de cel prezentat de pârâtă. Se mai arată că

pentru unele din terenuri s-au prezentat contracte de vânzare-cumpărare

întocmite fără a exista titluri de proprietate, contracte încheiate în baza

unei adeverințe și a unui proces verbal de punere în posesie, și că pentru altele

dintre acestea nu era întocmită documentația cadastrală.

Toate aceste

susțineri nu constituie aspecte de nelegalitate a hotărârii pronunțate, cu atât

mai puțin de a fi susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., ci constituie aspecte de netemeinicie a hotărârii ce nu pot fi

supuse analizei instanței de recurs.

Nici criticile

formulate de recurenta-reclamantă privind aprecierea întinderii suprafeței de

teren (de 9.000 mp), regimul juridic al terenului în litigiu, modul în care

unele din terenurile dobândite de apelanta pârâtă au fost scoase din circuitul

agricol nu se pot circumscrie motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304

C. proc. civ., atribuindu-se acestor critici semnificația unor erori în care

s-ar fi aflat instanța datorită aprecierii greșite a probatoriului.

Pe de altă parte, se

mai învederează existența unor erori în ceea ce privește determinarea

suprafețelor de teren care au fost supuse măsurătorilor, că există unele

suprapuneri ale terenurilor deținute de reclamantă și pârâtă, că „proprietatea

reclamantei nu ar fi putut fi încadrată” datorită faptului că proprietatea

pârâtei nu a fost delimitată corect la momentul începerii construcțiilor,

făcându-se referire la modul de aliniere, de retragere a proprietății pârâtei,

precum și la constatările raportului de expertiză întocmite în cauză. Toate

aceste susțineri vizează modul de apreciere al instanței asupra încuviințării

unor obiective sau obiecțiuni privind expertiza efectuată în cauză. Or,

concludența și temeinicia ce trebuie evaluate la soluționarea cererii de

probatorii, inclusiv din perspectiva admiterii sau nu a unui obiectiv sau

obiecțiuni la expertiză, se referă la aspecte de temeinicie, iar nu de

nelegalitate în rezolvarea cauzei, incompatibile cu structura recursului.

Nici susținerile

recurentei-reclamante SC R.E.T. SRL privind acele inadvertențe relative la

suprafețele reale deținute, reținerea de către instanță a unei diferențe de

teren în minus, în raport de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

recurentă cu soții Popa și cele referitoare la modul de calcul al prețului nu

pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. așa cum solicită recurenta.

Pentru a fi incident

acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța să fi interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, să schimbe natura sau înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia. Acest motiv privește situația în care deși actul

juridic dedus judecății este cât se poate de clar fiind „vădit neîndoielnic”,

instanța îi schimbă natura sau înțelesul (de ex. un contract de

vânzare-cumpărare este calificat drept un contract de schimb) sau când s-a

interpretat greșit acest act prin încălcarea principiului înscris în art. 969 alin.

(1) C. civ.

În speță, criticile

formulate de recurentă vizează aspecte ce privesc greșita stabilire a situației

de fapt ca urmare a interpretării eronate a probelor administrate ce nu pot fi

supuse analizei recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art.

304 pct. 11 C. proc. civ. ce permitea reevaluarea situației de fapt în raport

de probele administrate în cauză, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2001.

Cum simpla exprimare

a nemulțumirii față de soluția pronunțată de instanță, ce se constituie într-o

serie de afirmații și susțineri, nu permite încadrarea în motivele de

nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., și având în

vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv prevăzut

de art. 304 C. proc. civ., cu respectarea cerințelor referitoare la motivarea

acestuia, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, conform art. 302

1

lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește

cererea privind obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de

judecată către intimata-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție va face

aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că va

proceda la reducerea cheltuielilor de judecată ce vor fi achitate de partea

căzută în pretenții.

Aceste dispoziții

legale prevăd că instanța va putea micșora sau mări onorariile avocaților, ori

de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de

valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Reducerea onorariului

avocațial nu are semnificația acordării unui avantaj acelei părți și a prejudicierii

părții câștigătoare întrucât este o măsură legală, care nu se aplică discreționar,

ci doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de normele legale anterior

menționate. Se constată în speță că nu poate fi neglijat rolul activității

prestate de avocatul angajat de pârâtă, însă, raportat la complexitatea cauzei

și la faptul că în recurs cauza a fost soluționată la al doilea termen de

judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este rezonabil ca

partea care a căzut în pretenții să suporte cheltuieli de judecată în sumă de 3.000

lei, sumă care are un cuantum adecvat și rezonabil prin raportare la aspectele

menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta SC R.E.T. SRL împotriva Deciziei nr. 344 din 06 martie

2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe

recurenta-reclamantă SC R.E.T. SRL la 3.000 lei cheltuieli de judecată în

favoarea intimatei-pârâte SC C.R. SA, reduse conform art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 22 ianuarie 2016.