ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 692/2017

Decizia nr. 692/2017

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, reține următoarele:

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 7 noiembrie 2012, sub nr. x/3/2012 (prin declinare de la Judecătoria Sectorului 1 București, Dosar nr. x/299/2011), reclamanta R.A.A.P.P.S. în contradictoriu cu pârâții SC A. SRL, B. și C., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută, pentru cauză ilicită, a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 20 august 1999 la B.N.P. D. și a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 martie 2009 la B.N.P. E., ambele privind imobilul - teren în suprafață de 680 mp situat în București, sector 1, și să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii celor două acte juridice.

Pârâta SC A. SRL, prin întâmpinarea formulată în termen legal, a invocat inter alia, excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei interesului R.A. - A.P.P.S. în promovarea acțiunii și tardivității cererii.

Prin Sentința civilă nr. 1.818 din 22 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 august 1999 și în consecință a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta R.A.A.P.P.S., privind constatarea nulității Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 august 1999 la B.N.P. D., încheiat între F. - decedată - în calitate de vânzător și pârâții B. și C., în calitate de cumpărători, a respins, fiind neîntemeiată, cererea de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 martie 2009 la B.N.P. E., încheiat între pârâții B. și C., în calitate de vânzători și pârâta SC A. SRL, a anulat, fiind netimbrată, cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SRL împotriva pârâților B. și C. și a luat act că pârâta SC A. SRL înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că în ședința publică de la 16 aprilie 2013, a fost admisă cererea de întregire a cadrului procesual, formulată de reclamantă, care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a primului vânzător, F., dispunându-se citarea acesteia și comunicarea cererii introductive de instanță și a cererii completatoare.

Întrucât demersurile întreprinse de reclamantă pentru aflarea domiciliului acestei pârâte au evidențiat că a decedat la data de 14 iunie 2006, anterior sesizării instanței de judecată, prin Încheierea de ședință de la 21 mai 2013 a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei F.

Pârâta SC A. SRL s-a opus solicitării reclamantei de a modifica din nou cadrul procesual, prin introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtei, încă neidentificați, și a invocat excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare, excepție pe care Tribunalul a apreciat-o întemeiată în condițiile în care, dat fiind obiectul cauzei, raportul procesual se poate lega valabil numai cu respectarea regulii unanimității, ce impune chemarea în judecată, în calitate de pârâți, a tuturor persoanelor între care s-a legat raportul juridic litigios (raportul de drept material) - litisconsorțiu procesual pasiv.

În consecință, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare la B.N.P. D.

Analizând materialul probator administrat în cauză în ceea ce privește condițiile încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 5 martie 2009 la B.N.P. E., Tribunalul a apreciat că, deși din probele administrate nu rezultă că B. a participat la activitatea infracțională desfășurată în scopul dobândirii de către F., a imobilului din sectorul 1, nu se poate reține buna sa credință dincolo de orice culpă la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare prin care, în anul 1999, a dobândit acest imobil și, pe cale de consecință, nici la momentul vânzării către pârâta SC A. SRL.

Aceasta deoarece, astfel cum rezultă din Ordonanța din 29 aprilie 2008 a P.C.A.B. G. a fost în relații apropiate cu numitul H., acela care împreună cu I., s-a ocupat de falsificarea actelor care au fost folosite în acțiunile de revendicare ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/1999 și x/1999 ale Judecătoriei Sectorului 1 București, finalizate cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care C.G.M.B. a fost obligat să retrocedeze terenurile din București, sector 1, către numiții J. și, respectiv, F., ambele terenuri fiind cumpărate de B.

Nu s-a probat, însă, reaua-credință a cumpărătoarei, în sensul că, în cunoștință de cauză, a convenit cu vânzătorul transmiterea dreptului de proprietate asupra bunul altuia, situație în care s-ar fi putut reține ilicitatea cauzei.

Astfel, în timp ce reclamanta nu a probat existența conivenței frauduloase între părțile actului și nici măcar existența vreunei relații între vânzător și cumpărătoare, pârâta a făcut dovada lipsei de diligență a R.A.A.P.P.S. care, după ce a aflat că îi este contestat dreptul asupra imobilului, mai întâi de către F., prin formularea acțiunii în evacuare ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/1999 al Judecătoriei Sectorului 1 București, iar apoi de către pârâții B. și C., prin formularea acțiunii prin care se solicita obligarea sa la ridicarea barăcilor amplasate pe teren - Dosar nr. x/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 București și potrivit susținerilor din acțiune, a acțiunii în revendicare din anul 2008, nu a luat nicio măsură pentru a împiedica o nouă vânzare.

Cum, de aproape 10 ani de zile, vânzătorii erau titulari de rol fiscal și figurau înscriși ca proprietari în Cartea funciară, înscrierea asigurând opozabilitatea erga omnes a dreptului de proprietate, cu privire la care nu era notată existența vreunei contestații în justiție, instanța a apreciat că pârâta SC A. SRL nu avea niciun motiv de suspiciune legat de actul juridic pe care urma să îl încheie, astfel că s-a reținut că aceasta a fost de bună-credință la cumpărare, buna-credință întemeiată pe eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătorului salvând de la nulitate actul juridic contestat și consolidându-i calitatea de proprietar asupra imobilului litigios.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta R.A.A.P.P.S., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței de fond, respectiv în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității cererii de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1999 și respingerea ca neîntemeiată a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent, cu consecința admiterii acțiunii introductive de instanță, respectiv constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1999 și nr. x din 05 martie 2009 și repunerea părților în situația avută anterior încheierii celor două contracte.

Prin Decizia civilă nr. 329 din 2 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosar nr. x/3/2012, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă R.A.A.P.P.S., s-a anulat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

I.1. Sub un prim aspect, instanța de apel a reținut că potrivit art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfățișare este aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Norma procedurală enunțată instituie două condiții cumulative pentru calificarea unui termen de judecată, ca prima zi de înfățișare și anume, ca la acel termen, părțile să fie legal citate și părțile să poată pune concluzii.

Momentul procesual care este prima zi de înfățișare, este important, deoarece până la această dată, atât pârâtul, cât și reclamantul pot să săvârșească anumite acte de procedură, sub sancțiunea decăderii.

Astfel, potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului, un termen pentru întregirea sau modificarea cererii.

Aceste dispoziții procesual civile ultim expuse au caracter dispozitiv și nu imperativ, deoarece scopul edictării lor a fost acela de a-l proteja pe pârât și de aceea, neregularitatea constând în nesocotirea lor, dacă nu a fost invocată de pârât la termenul săvârșirii ei sau, dacă pârâtul - personal sau prin reprezentant - nu a fost prezent la acel termen, la termenul de judecată următor, în ambele cazuri, înainte de a mai pune în discuție alte aspecte ale procesului, se acoperă, după cum rezultă din prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, având în vedere împrejurarea că prima zi de înfățișare a părților, a fost la data de 16 aprilie 2013, instanța de apel a apreciat că modificarea acțiunii sub aspectul cadrului procesual pasiv, în temeiul art. 132 C. proc. civ., solicitată la acea dată, de reclamanta apelantă, în sensul introducerii în cauză și a celeilalte părți contractuale F., s-a realizat cu respectarea termenului procedural evocat, fiind în consecință, în mod legal, admisă de către instanța de fond.

La termenul următor de judecată, din data de 21 mai 2013, în urma relațiilor sosite de la I.N.E.P. în sensul că numita F. este decedată, reclamanta apelantă a precizat că efectuează demersuri pentru identificarea moștenitorilor acesteia, în vederea introducerii lor în cauză, solicitând ulterior, în mod expres, la data de 15 octombrie 2013, introducerea în cauză a moștenitorilor acestei persoane.

Problema de drept a tardivității cererii de introducere în cauză a moștenitorilor numitei F. a constituit chestiunea de a cărei soluționare depindea hotărârea pronunțată în cauză.

Din perspectiva instanței de apel, sub un prim element, răspunsul la această problemă nu putea fi apreciat independent de împrejurarea că moștenitorii nu au fost chemați în proces în nume propriu, ca și pârâți distincți, ci în calitate de moștenitori ai părții contractuale omise la momentul formulării cererii de chemare în judecată, atrase însă în judecată în termen legal.

Din acest unghi de vedere, cererea de introducere a moștenitorilor nu putea fi evaluată ca reprezentând o cerere individuală de modificare a acțiunii, distinctă de cererea de introducere în cauză a numitei F. Această situație juridică poate fi relativ asemănată celei a moștenitorilor părții decedate în cursul procesului, guvernate de dispozițiile art. 243 C. proc. civ.

Este adevărat că diferența de tratament procesual între situația persoanei decedate înainte de declanșarea procesului și cea a părții decedate pe parcursul acestuia, o constituie incidența excepției lipsei de capacitate procesuală de folosință, însă situația din prezenta cauză este una atipică, circumstanțiată atât de particularitatea împrejurării aflării decesului anterior și a moștenitorilor, de-abia pe parcursul procesului, cât și de existența diligențelor realizate de către reclamanta apelantă în acest sens, căreia astfel, nu îi poate fi reproșată pasivitatea procesuală care fundamentează în general, în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ., soluțiile de respingere în temeiul excepției lipsei capacității procesuale de folosință, a cererilor introduse împotriva persoanelor predecedate.

De aceea, constatând similitudinea, în baza particularităților expuse, a speței prezente, cu cea a survenirii decesului pe parcursul judecății, instanța de apel a constatat în temeiul argumentului de analogie (ubi eadem este ratio, ibi eadem solutio esse debet) că moștenitorii numitei F. (identificați în apel, de către apelantă, ca fiind doar numitul K.) beneficiază de actele procesuale realizate în favoarea autoarei dumnealor, respectiv de atragerea acesteia în proces în termen legal.

Sub un al doilea element, instanța de apel a apreciat că soluția prezentă de respingere ca tardivă a cererii de introducere în cauză a moștenitorului, contravine exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru argumentele expuse.

II. Astfel, în continuare, instanța de apel a verificat dacă soluția de respingere ca tardivă a cererii modificatoare cu consecința sa juridică - respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, în temeiul nerespectării principiului unanimității, a fost de natură să înfrângă dreptul de acces al persoanei, la o instanță, dedus din dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul de acces la un tribunal, creație pretoriană a Curții de la Strasbourg, nu este unul absolut. El impune prin însăși natura lui, a fi reglementat de către stat, reglementare care poate fi variabilă în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor. Într-adevăr, instanța europeană a arătat că statele contractante dispun în această materie, de o anumită marjă de apreciere. "Aparține însă, Curții, a statua în ultimă instanță, cu privire la respectarea exigențelor Convenției; ea trebuie să se convingă de faptul că limitele aplicate (de state) nu restrâng accesul recunoscut individului (la un tribunal) în așa măsură încât dreptul în discuție să fie atins în însăși substanța sa; asemenea limitări nu se conciliază cu dispozițiile art. 6 parag. 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit" (a se vedea cauzele Bellet v. Franța, Hotărâre din 4 decembrie 1995, și Osman c. Regatului Unit, Hotărâre din 15 februarie 2000, cauza F.E. împotriva Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, pag. 3349, § 44 și Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr. 41727/98, § 23, CEDO 2001-XII, cauza Lupaș și alții împotriva României, cererile nr. 1434/02, 35370/02 și 1385/03, Hotărâre din 14 decembrie 2006).

a) Astfel, scopul legitim urmărit prin respingerea cererii modificatoare, este acela al protejării terților afectați de soluția unui proces, față de introducerea lor târzie în litigiu, cu consecința afectării garanțiilor lor procesuale. Altfel, inter alia, ei ar fi nevoiți să preia procedura în stadiul din momentul introducerii lor, cu excepțiile, cererile, probele deja administrate (fără a fi avut posibilitatea de a își expune punctul de vedere în privința administrării tuturor acestora), cu depășirea termenului procedural de propunere a propriilor lor probe (în principiu, probele se propun la prima zi de înfățișare).

Concomitent, reglementarea referitoare la formalitățile de respectat pentru a formula o astfel de cerere modificatoare a acțiunii inițiale vizează și asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea în special, a principiului siguranței juridice (a se vedea și cauza Bulena contra Republicii Cehe, nr. 57567/00, § 28, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 aprilie 2004).

Nu mai puțin, sunt protejate părțile adverse existente deja în cadrul procesului (în cazul nostru, pârâții protejați de dispozițiile art. 132 C. proc. civ.), ce într-un stadiu avansat al procedurii, ar fi nevoite să își reorganizeze apărarea și în funcție de noii veniți.

De asemenea, scopul legitim urmărit prin respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate, îl reprezintă atât protejarea drepturilor acestor terți contractuali (nechemați ca și pârâți) în privința cărora se solicită constatarea nulității actului juridic civil la încheierea cărora au participat (în cazul pendinte, prin autoarea F.), cât și protejarea reclamantei ce în situația câștigării procesului de constatare a nulității, nu ar putea opune hotărârea judecătorească părții contractante neparticipante în proces.

b) Nu există însă, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite (respingerea cererii modificatoare ca tardive cu efectul juridic al respingerii acțiunii ca inadmisibile) și scopul vizat, în condițiile în care limitarea accesului la un tribunal sub acest aspect, nu va fi una temporară.

Această concluzie rezultă din împrejurarea previzibilă a soluționării între timp, în mod irevocabil, a capătului secund din cererea prezentă de chemare în judecată, capăt care vizează constatarea nulității contractului subsecvent, respectiv cel încheiat în anul 2009. Astfel, prin însăși hotărârea apelată în prezent, s-a dispus concomitent cu soluția inadmisibilității, și respingerea ca neîntemeiat, a capătului secund de cerere.

Or, în situația previzibilă a soluționării între timp în mod irevocabil, a capătului de cerere vizând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare subsecvent, se va naște întrebarea firească a inexistenței interesului ca și element procesual obligatoriu al unei viitoare acțiuni îndreptate și împotriva moștenitorului părții contractante F., acțiune având ca obiect nulitatea primului contract, din anul 1999, formulată în vederea recuperării bunului (acesta fiind scopul tuturor demersurilor juridice inițiate de reclamanta apelantă, rezultând din susținerile din acțiunile judiciare introduse de această parte).

În acest context, soluția de respingere pentru nerespectarea principiului unanimității, dispusă în cauză, ar putea fi echivalată din perspectiva articolului convențional, unei soluții de respingere a cererii, fără posibilitatea reiterării, exempli grația, soluția de respingere ca prescrisă a acțiunii, cererea nemaiputând fi reiterată de plano, conform considerentelor expuse (a se vedea în acest sens, cauza Vișan împotriva României, cerere nr. 15741/03, Hotărâre din 24 aprilie 2008, în cadrul căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere în cadrul raționamentului său dedus din art. 6, efectul juridic al imposibilității de plano, a formulării unei noi cereri).

Distinct de aceasta, instanța de apel a constatat că cele două capete de cerere ale acțiunii prezente sunt interdependente, cel puțin prin prisma adagiilor nemo dat quod non habet și nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet, astfel încât judecarea concomitentă (astfel cum reclamanta apelantă a solicitat) este oportună pentru corecta înfăptuire a actului de justiție, inclusiv din perspectiva probatoriilor administrate și în contextul în care din actele și lucrările dosarului, ar rezulta existența unei veritabile rețele infracționale constituite în scopul aproprierii de imobile și punerii lor în circulație.

Totodată, instanța de apel a observat că admiterea excepției inadmisibilității primului capăt de cerere a survenit într-un stadiu avansat al procedurii, respectiv la interval de circa 2 ani și 7 luni față de data introducerii cererii de chemare în judecată (28 martie 2011). În cauza Yagtzilar și alții împotriva Greciei, Hotărârea din 6 decembrie 2001, Curtea Europeană a reținut că s-a constatat încălcarea art. 6, deoarece excepția prescripției acțiunii a fost admisă în condițiile în care procedura era în curs de foarte mult timp, într-un stadiu foarte avansat.

Raportat astfel, la circumstanțele concrete ale speței, respectiv: soluția de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă pentru nerespectarea principiului unanimității, cu cel puțin incertitudinea admisibilității unei alte cereri în formele prescrise, dacă nu chiar imposibilitatea promovării altei cereri, potrivit considerentelor expuse; împrejurarea inexistenței pasivității procesuale a reclamantei, în crearea situației ce a generat respingerea cererii sale, aceasta inițiind imediat aflării decesului, demersurile pentru aflarea moștenitorilor pe care i-a și identificat; aspectul parcurgerii unui interval considerabil de 2 ani și 7 luni de la data formulării cererii și până la momentul respingerii sale, instanța de apel a apreciat că această limitare afectează dreptul în discuție, în substanța sa, neexistând de asemenea, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

Așadar, s-a conchis că soluția în discuție a afectat dreptul reclamantei consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în referire la componenta dreptului de acces la o instanță, reclamanta încadrându-se în domeniul subiectiv de aplicare al Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind în prezenta cauză, parte a unui raport juridic civil.

Prin Decizia civilă nr. 606 din 24 februarie 2015, pronunțată în Dosar nr. x/3/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 329A din 2 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 24 martie 2015 sub nr. x/3/2015.

Prin Încheierea din 19 mai 2015, tribunalul, văzând considerentele deciziei de casare, a dispus introducerea în cauză și citarea în nume propriu, în calitate de pârât, a numitului K., moștenitorul defunctei F.

Prin Sentința civilă nr. 1.172 din 7 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R.A.A.P.P.S., în contradictoriu cu pârâții SC A. SRL, B., C. și K., astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 august 1999 de B.N.P. D., a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 de B.N.P. E., a respins ca neîntemeiată cererea de repunere a părților în situația anterioară, a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă și a obligat pârâții K., B. și C. la plata către reclamantă a sumei de 316 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța în rejudecare a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 9.995 din 21 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în Dosarul nr. x/1999, definitivă și irevocabilă, pârâta C.G.M.B. a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei F., imobilul în suprafață de 680 mp, situat în sectorul 1.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare din 20 august 1999 de B.N.P. D., F. a înstrăinat terenul intravilan în suprafață de 680 mp, situat în sectorul 1, către soții B. și C., imobilul fiind intabulat pe numele acestora în C.F. nedefinitivă a Municipiului București Sector 1.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 de B.N.P. E., soții B. și C. au înstrăinat terenul menționat către SC A. SRL.

Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București emisă la data de 29 aprilie 2008, în Dosarul nr. x/P/2008, s-a reținut că, în Dosarul nr. x/1999 al Judecătoriei Sectorului 1 București, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 9.995 din 21 iunie 1999 în favoarea numitei F., înscrisurile anexate acțiunii sunt false, din verificările efectuate la D.G.A.I.C. rezultând că la numerele de autentificare menționate figurează în realitate alte acte, iar potrivit evidențelor fiscale, imobilul nu a figurat niciodată ca aparținând numitei F., în anul 1950 fiind indicat ca proprietar numita L.

Potrivit art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice, iar conform art. 966 C. civ., obligația nelicită nu poate avea niciun efect.

În speță, numita F., prezentându-se personal în fața notarului, a procedat la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 20 august 1999 de B.N.P. D., în condițiile în care, în mod evident, cunoștea că nu deține acest imobil în proprietate, astfel că scopul imediat al încheierii acestui act a fost unul ilicit, prohibit de lege.

Cu privire la cumpărătorul B., tribunalul nu a apreciat buna-credință a acestuia dincolo de orice culpă, câtă vreme din cuprinsul ordonanței penale menționate anterior rezultă că B. a fost în relații apropiate cu numitul H., acela care împreună cu I., s-a ocupat de falsificarea actelor care au fost folosite în acțiunile de revendicare ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/1999 și nr. x/1999 ale Judecătoriei Sectorului 1 București, finalizate cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care C.G.M.B. a fost obligat să retrocedeze terenurile din București, Sector 1, către numiții J. și, respectiv, F., ambele terenuri fiind cumpărate de B.

Prin raportare la art. 948 C. civ., care prevede că o cauză licită este o condiție esențială pentru validitatea unei convenții, sancțiunea ce se impune este nulitatea absolută, care intervine în cazul încălcării unei dispoziții legale ce ocrotește un interes general în momentul încheierii actului juridic civil.

Apreciind incidente textele legale menționate la situația de fapt reținută în cauză, astfel cum rezultă din probele administrate, tribunalul a admis capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 august 1999 de B.N.P. D.

Cu referire la cererea de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 martie 2009 de B.N.P. E., instanța a apreciat-o ca neîntemeiată.

Astfel, dobânditorii cu titlu oneros ai unui imobil sunt apărați de efectele eventualei declarări a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 C. civ. nu a fost înlăturată în ce îi privește.

În speță, din probele administrate, Tribunalul a reținut că vânzătorii B. și C. erau titulari de rol fiscal și figurau înscriși ca proprietari în Cartea Funciară de aproape 10 ani, înscrierea asigurând opozabilitatea erga omnes a dreptului de proprietate, cu privire la care nu era notată existența vreunei contestații în justiție, astfel că pârâta-cumpărătoare SC A. SRL nu avea niciun motiv de suspiciune legat de actul juridic pe care urma să îl încheie, fiind de bună-credință la încheierea contractului.

S-a mai constatat că reclamanta nu a probat existența vreunei conivențe frauduloase între părțile Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 de B.N.P. E.

Principiul ocrotirii bunei-credințe reprezintă regula fundamentală ce se desprinde pe cale de interpretare din ansamblul normelor dreptului civil și care exprimă cerința ca interesele celor ce participă cu bună-credință la raporturile juridice civile să fie mai temeinic proteguite decât acelea ale participanților de rea-credință.

Ocrotirea bunei-credințe în convenții este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a credibilității acestuia și a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor prescripțiilor legale.

În concluzie, apreciind că buna-credință a pârâtei-cumpărătoare SC A. SRL la cumpărare, a salvat de la nulitate actul juridic contestat, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 de B.N.P. E.

Dată fiind soluția acestui capăt de cerere, pe cale de consecință, Tribunalul a apreciat că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii de repunere a părților în situația anterioară.

În temeiul art. 276 raportat la art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâților K., B. și C., în condițiile în care pretențiile reclamantei au fost admise numai în parte, Tribunalul i-a obligat pe aceștia la plata sumei de 316 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli aferente efectuării procedurii de citare prin publicitate, conform chitanțelor depuse la dosar, respingând în rest cererea ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamanta a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, prin Încheierea Camerei de Consiliu din data de 8 februarie 2013, pronunțată la prima judecată în fond a cauzei.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamanta R.A.A.P.P.S., pe care o consideră parțial netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

Solicită, în temeiul art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței de fond, în sensul admiterii și a capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 de B.N.P. E. și repunerea părților în situația anterioară încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, cu consecința admiterii în tot a acțiunii principale.

De asemenea, în temeiul art. 295 C. proc. civ., solicită instanței de control judiciar:

- verificarea, în limitele cererii de apel, a situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță;

- refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 559 A din 21 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1.172 din 7 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin motivele de apel formulate apelanta a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii motivat de faptul că, deși s-a constatat nulitatea Contractului de vânzare-cumpărare din 20 august 1999 de B.N.P. D. reținându-se că a avut la bază acte falsificate, s-a făcut abstracție de faptul că al doilea contract este subsecvent, tribunalul respingând cererea de constatare a celui de-al doilea contract.

Răspunzând acestei critici, Curtea a arătat că simplul fapt că cel de-al doilea contract este subsecvent primului, nu atrage de plano nulitatea celui de-al doilea act, cu atât mai mult cu cât, intimata SC A. SRL a invocat prin întâmpinare buna-credință la încheierea actului, mai exact a arătat că este un terț subdobânditor de bună-credință, situație în raport de care a susținut că actul său este valabil.

Prin urmare, s-a apreciat că, în mod corect, a procedat Tribunalul la analiza bunei sau relei-credințe a părților la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 de B.N.P. E., situație în raport de care actul era sau nu salvat de la nulitate.

Procedând, în continuare la analiza motivului de apel ce a vizat greșita reținere a bunei-credințe a intimatei SC A. SRL, Curtea a reținut că în sistemul de drept românesc buna-credință este reglementată ca o prezumție legală relativă în materia uzucapiunii bunurilor imobile, unde, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ. "buna-credință se presupune totdeauna". Chiar dacă nu rezultă dintr-o reglementare expresă, așa cum se întâmplă în alte legislații, principiul ocrotirii bunei-credințe rezultă fără dubiu dintr-o generalizare a diverselor reglementări particulare în care buna-credință este expres prevăzută și protejată. Buna-credință este o maximă de apreciere a priori a comportamentului și ea este omniprezentă în drept, postulându-se ca un principiu general. Prezumția bunei-credințe valorează până la proba contrarie, ceea ce însemnă că ea poate fi răsturnată prin orice mijloace de probă, inclusiv prin simple prezumții, care pot să nască din împrejurările de fapt ale cauzei și prin care se pot dovedi reaua-credință sau abuzul de drept.

Sub acest aspect, Curtea a reținut, ca și instanța de fond, că numai în situația în care intimata SC A. SRL ar fi avut cel mai mic dubiu că cel de la care a dobândit imobilul nu avea însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea, atunci ar fi fost de rea-credință.

Curtea a reținut, contrar susținerilor apelantei, că acest dubiu nu poate rezulta din simpla împrejurare că partea este o societate comercială, care a fost asistată de avocat la încheierea actului autentic și nici din faptul că în cuprinsul contractului era menționat faptul că pe teren se găsea o construcție edificată de fostul administrator al terenului, R.A.A.P.P.S.

Hotărâtor în aprecierea bunei-credințe a pârâtului este faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție, vânzătorul B. figura înscris în cartea funciară ca și proprietar al imobilului încă din anul 1999 și figura înscris la rolul fiscal, deci de zece ani, prin urmare intimata SC A. SRL s-a bazat cu bună-credință pe înscrisurile din cuprinsul cărții funciare și pe evidențele financiare, neexistând niciun element care să-i ridice suspiciuni.

Nu în ultimul rând, nu s-a putut reține în sarcina intimatei încălcarea obligației de diligență prin raportare la neverificarea litigiilor aflate pe rolul instanței de judecată și respectiv a dosarelor instrumentate la parchet, în condițiile în care nu exista niciun element de natură să-i ridice dubii cumpărătoarei cu privire la proprietarul terenului, simpla împrejurare că imobilul a fost în trecut în administrarea R.A.A.P.P.S. SA nefiind suficientă pentru a contura reaua-credință.

Apelanta a susținut că ar fi dovedită reaua-credință a intimatei rezultată din aceste aspecte, fără niciun fel de elemente, apreciind obligația de diligență a părții exhaustiv (prin verificarea tuturor proceselor de la instanțe și parchet) dar a omis să vadă că, deși parte în litigiile aflate pe rolul instanțelor, nu a solicitat niciodată notarea acestor litigii la Cartea Funciară, aceasta fiind modalitatea cea mai facilă de paralizare a oricărei vânzări.

Concluzionând, a considerat că dobânditorul s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului și că nu a avut suficiente indicii, care să-l determine la verificări suplimentare înainte de a cumpăra. Deși acțiunile vizând acest imobil promovate în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S. fuseseră soluționate de instanțele de judecată, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, ce constituie titlul de proprietate al pârâtului, Curtea a apreciat că existența acestor procese nu a fost cunoscută cumpărătorului în condițiile în care, nu a fost parte în procese și acestea nu au fost notate în registrele de publicitate imobiliară.

Cât privește reaua-credință rezultată din prețul achitat de intimată, pe care apelanta îl apreciază ca fiind mult mai mic decât grila notarilor, Curtea a observat că acest aspect nu este de natură să contureze un dubiu pe care intimata l-ar fi avut cu privire la calitatea vânzătorului de proprietar al imobilului, iar pe de altă parte a mai reținut că în fața instanței de fond acest aspect nu a fost invocat, fiind susținut pentru prima dată prin motivele de apel.

Tot astfel, s-a considerat că nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei imposibilitatea dezdăunării R.A.A.P.P.S., acesta nefiind un aspect ce trebuie analizat într-o cerere de constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare.

Nu a fost găsită întemeiată nici critica ce a vizat motivarea superficială a hotărârii instanței de fond prin raportare la prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora hotărârea instanței trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile legale sus-menționate, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce, chiar dacă nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, nu permite nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, procedând la verificarea sentinței apelate, prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse, Curtea a constatat că în cauză motivarea hotărârii instanței de fond răspunde acestor exigențe legale, deoarece tribunalul a examinat efectiv apărările și susținerile părților, arătând care au fost considerentele ce au format convingerea instanței de respingere a cererii de constatare a nulității celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare prin raportare la buna-credință a părților.

Împotriva acestei decizii, reclamanta R.A.A.P.P.S. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului R.A.A.P.P.S. și a schimbării în parte a Sentinței civile nr. 1.172 din 7 octombrie 2015 cu consecința admiterii în tot a acțiunii promovate de reclamantă și a constatării nulității absolute și a Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 de B.N.P. E., cu repunerea părților în situația anterioară încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare contestate în cauză.

În acest sens recurenta a susținut că decizia criticată este netemeinică, nelegală și nemotivată.

Se arată că un prim motiv de recurs vizează greșita aplicare a legii de către instanța de apel în ceea ce privește respingerea primului motiv de apel referitor la cerere privind constatarea nulității Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 de B.N.P. E.

Instanța de apel, în mod greșit/tendențios, a reținut faptul că "[...] simplul fapt că cel de-al doilea contract este subsecvent primului, nu atrage de plano nulitatea celui de-al doilea act, cu atât mai mult cu cât intimata SC A. SRL a invocat prin întâmpinare buna-credință la încheierea actului, mai exact a arătat că este un terț subdobânditor de bună-credință, situație în raport de care a susținut că actul său este valabil".

Această reținere este scoasă din context astfel încât să pară un motiv superficial.

În realitate, în primul motiv de apel din cadrul apelului declarat împotriva sentinței de fond, s-a precizat că:

În urma analizării cererilor formulate și materialul probator, instanța de fond a ajuns la concluzia că se impune constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 august 1999 de B.N.P. D. (primul contract). Sigur, această soluție este temeinică și legală, și se impunea având în vedere probele existente la dosarul cauzei.

De asemenea, considerentele expuse de instanța de fond pe acest capăt de cerere sunt corecte, astfel instanța reține, în esență, că:

- "Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă CAB emisă la data de 29 aprilie 2008, în Dosarul nr. x/P/2008, s-a reținut că în Dosarul nr. x/1999 al Judecătoriei Sectorului 1 București, în care s-a pronunțat, Sentința civilă nr. 9.995 din 21 iunie 1999 în favoarea numitei F., înscrisurile anexate acțiunii sunt false ...;

- Potrivit art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice, iar conform art. 966 C. civ., obligația nelicită nu poate avea niciun efect.

- În speță, numita F. prezentându-se personal în fața notarului, a procedat la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 20 august 1999 de B.N.P. D., în condițiile în care, în mod evident, cunoștea că nu deține acest imobil în proprietate, astfel că scopul imediat al încheierii acestui act a fost unul ilicit, prohibit de lege.

- Cu privire la cumpărătorul B., nu poate aprecia buna-credință a acestuia dincolo de orice culpă, câtă vreme din cuprinsul Ordonanței penale menționate anterior rezultă că B. a fost în relații apropiate cu numitul H., acela care împreună cu I., s-a ocupat de falsificarea actelor care au fost folosite în acțiunile de revendicare ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/1999 și x/1999 ale Judecătoriei Sectorului 1, finalizate cu pronunțarea unor hotărâri judecătorești prin care C.G.M.B. a fost obligat să retrocedeze terenurile din București, sector 1 către numiții J. și respectiv, F., ambele terenuri fiind cumpărate de G.

- Prin raportare la art. 948 C. civ., care prevede că o cauză licită este o condiție esențială pentru validitatea unei convenții, sancțiunea ce se impune este nulitatea absolută care intervine în cazul încălcării unei dispoziții legale ce ocrotește un interes general în momentul încheierii actului juridic civil".

A mai precizat că, "surprinzător, instanța de fond nu aplică aceleași reguli/norme legale și în ceea ce privește al doilea Contract de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 de B.N.P. E.

Astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că actele care au stat la baza dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului au fost falsificate, că primul contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pe aceleași considerente plus reaua-credință a vânzătorului și a cumpărătorului, dar cu toate acestea și făcând abstracție că al doilea contract de vânzare-cumpărare este subsecvent primului contract, instanța a apreciat că cererea de constatare a nulității absolute a celui de-al doilea contract este neîntemeiată.

Singurul argument expus de instanța de fond a fost acela că prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 C. civ. nu a fost înlăturată în ce privește cumpărătorul SC A. SRL.

Or, în mod clar acest motiv singular și nereal, nu poate înlătura motivele temeinice de nulitate ale acestui contract de vânzare-cumpărare, invocate de societate și rezultate din actele și lucrările dosarului".

După cum se poate observa, primul motiv de apel cuprindea aspecte pe care instanța de apel nu le-a reținut în cadrul deciziei recurate și nu au fost avute în vedere la soluția dată de respingere a apelului.

Instanța de apel a analizat superficial motivul de apel și a menținut soluția instanței de fond în ceea ce privește nulitatea celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare, contrar susținerilor apelantei și contrar dispozițiilor art. 968, 966, 948 C. civ.

Un al doilea motiv de recurs vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 1899 C. civ. în ceea ce privește constatarea bunei-credințe a SC A. SRL.

Astfel, instanța de apel a trecut peste toate argumentele expuse de reclamantă în cadrul celui de-al doilea motiv de apel, argumente temeinice ce conduc la înlăturarea prezumției de bună-credință a SC A. SRL.

Pe tot parcursul procesului, pe lângă celelalte motive de nulitate, s-a invocat și reaua-credință a tuturor părților implicate în încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv reaua-credință a primului vânzător F., reaua-credință a primilor cumpărători ulterior vânzători B. și C., precum și reaua-credință a cumpărătorului SC A. SRL.

Întrucât, instanța de fond a constatat reaua-credință a tuturor părților care au participat la obținerea frauduloasă a imobilului și la vânzarea-cumpărarea succesivă a imobilului, mai puțin a SC A. SRL, se arată în demonstrarea relei-credințe și a SC A. SRL următoarele:

- SC A. SRL este o societate comercială înființată în anul 2005 ce are ca activitate principală "activități de consultanță pentru afaceri și management" deci PERSOANĂ JURIDICĂ.

- Această persoană juridică, la momentul încheierii atât a Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 cât și a Antecontractului de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 2008, A FOST ASISTATĂ DE AVOCAT.

- Mai mult decât atât, FORMA ȘI CONȚINUTUL Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 și a Antecontractului de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 2008 AU FOST ÎNTOCMITE/REDACTATE DE ACEIAȘI AVOCAT (reiese din actele menționate).

- În conținutul Contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 2009 la Cap. I numit OBIECTUL CONTRACTULUI se prevede:

I1. Subsemnații Vânzători vindem [...] întregul drept de proprietate, proprietatea noastră, format din teren intravilan în suprafață totală de 680 mp [...] situat în București, sector 1 [...] pe care este edificată de către R.A.A.P.P.S. SA, fostul administrator al terenului, o construcție compusă din trei barăci din metal cu o suprafață construită la sol de 216,68 mp.

I2. Subscrisa Cumpărătoare, prin administrator, cumpărăm Imobilul, astfel cum acesta este descris la art. I1., conform prevederilor prezentului contract.

- De asemenea la Cap. II denumit "ISTORICUL DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA IMOBILULUI" se prevede:

"Ii1. Subsemnații Vânzători [...] declarăm că am dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul prezentului antecontract prin cumpărare, în timpul căsătoriei noastre, de la F., conform Contractului de vânzare-cumpărare din 20 august 1999 de B.N.P. D. [...]."

"La rândul său, F. a dobândit imobilul, ca bun propriu, prin cumpărare de la M., conform Actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 octombrie 1948 și autentificat de Tribunalul Ilfov, secția comercială, în baza Procesului-verbal din 1 octombrie 1948, care la rândul său, l-a dobândit prin cumpărare de la N., în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 mai 1912 și autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, în baza Procesului-verbal din 12 mai 1912".

"Începând cu data de 8 mai 1967, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 218/1960 modificat prin Decretul nr. 712/1966".

"Ulterior, imobilul a fost restituit în proprietatea doamnei F. în baza Sentinței civile nr. 9.995 pronunțată în data de 21 iunie 1999 în Dosarul nr. x/1999 de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, a Dispoziției din 12 iulie 1999 emise de Primarul General al Municipiului București și a Procesului-verbal de punere în posesie din 19 iulie 1999 încheiat de executorul judecătoresc al Judecătoriei Sector 1 București".

Consideră că SC A. SRL în calitate de cumpărător, cu siguranță a cunoscut istoria acestui imobil, că acest imobil figura în administrarea R.A.A.P.P.S. conform H.G. nr. 265/2005 și faptul că situația juridică a acestui imobil nu era clarificată.

De altminteri, reiese clar din cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare faptul că se știa că R.A.A.P.P.S. este posesorul și administratorul imobilului iar Sentința civilă nr. 9.995/1999 era pronunțată în contradictoriu cu P.M.B.

Potrivit principiului "nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii" nicio persoană fizică nu putea invoca acest fapt, dar mai cu seama o persoană juridică reprezentată de avocat trebuia să cunoască faptul că vânzătorii s-au judecat cu un neproprietar și neposesor (P.M.B.).

Mai mult, având în vedere că a cunoscut situația juridică a imobilului atât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cât și anterior, în sensul că aceasta era neclarificată, prin minime diligențe (care erau obligatorii în sarcina sa ca și cumpărător) societatea intimată ar fi aflat faptul că existau litigii pe rolul instanțelor de judecată cu privire la acest imobil, respectiv:

- Acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului civil nr. x/1999 pe rolul Judecătoriei Sector 1 inițiată de reclamanta F. ce a avut ca obiect evacuarea R.A.A.P.P.S. de pe terenul în suprafață de 680 mp. Această acțiune fiind respinsă definitiv și irevocabil prin Sentința civilă nr. 20.543 din 29 noiembrie 1999.

- Acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2000 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București inițiată de soții B. și C. în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S. având ca obiect obligarea R.A.A.P.P.S. la desființarea barăcilor metalice edificate pe terenul în suprafață de 680 mp. Acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată definitiv și irevocabil prin Decizia civilă nr. 615 din 6 martie 2001.

- Acțiunea în revendicare imobiliară promovată de soții B. și C. în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S., cu privire la același imobil. Acțiunea fiind respinsă definitiv și irevocabil ca netimbrată - Sentința civilă nr. 4.876 din 14 aprilie 2008.

Prin aceleași simple diligențe (obligatorii în sarcina oricărui cumpărător) SC A. SRL în calitate de cumpărător ar fi putut să afle faptul că pe rolul Parchetului a existat un dosar penal ce a avut ca obiect cercetarea modului de dobândire a imobilului teren, prin care s-a stabilit că dobândirea imobilului de către F. s-a realizat prin folosirea de acte false.

În acest sens s-a emis Ordonanța Penală nr. x/P/2008 din data de 29 aprilie 2008.

De asemenea, SC A. SRL nu poate susține că nu a cunoscut faptul că imobilul teren în suprafață de 680 mp se afla, la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare, în administrarea R.A.A.P.P.S. conform H.G. nr. 265/2005, deoarece nicio persoană nu poate invoca necunoașterea legii, iar dreptul de administrare al R.A.A.P.P.S. asupra acestui imobil era izvorât dintr-un act normativ.

Mai mult, o simplă verificare la administrația financiară din partea cumpărătorului adeverea faptul că imobilul este în proprietatea privată a Statului Român și în administrarea R.A.A.P.P