ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1591/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2013 pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x din 9 octombrie 1995 de către Notariatul de Stat Local al Sectorului II București, constatarea existenței dreptului de proprietate asupra imobilului teren ce a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare menționat în patrimoniul pârâtului B., în calitate de unic moștenitor al defunctului C. și constatarea valabilității actului mai sus menționat ca și antecontract de vânzare-cumpărare, având în vedere principiul conversiunii actului juridic cu consecința pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic cu efect translativ al dreptului de proprietate asupra imobilului teren ce a făcut obiectul contractului din patrimoniul pârâtului în patrimoniul său și a rectificării mențiunilor existente și intabulării dreptului său de proprietate, în cartea funciară nr. x (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x) a orașului Voluntari, aferentă imobilului teren ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, invocând incidența dispozițiilor art. 194 și urm. C. proc. civ. Prin cererea reconvențională înregistrată la data de 27 aprilie 2015, pârâtul a solicitat să se constate nulitatea absolută a aceluiași contract de vânzare-cumpărare, autentificat sub numărul x din 9 octombrie 1995 de către Notariatul de Stat al Sectorului 2 București și că, în calitate de unic moștenitor al defunctului C., este unicul proprietar al terenului în suprafață de 1000 mp situat în com. Voluntari, jud. Ilfov, tarlaua x, parcela x, cu consecința obligării reclamantului să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul. Prin Sentința civilă nr. 6932 din 21 octombrie 2015, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 567 din 28 februarie 2017, Tribunalul Ilfov a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și cererea reconvențională formulată de pârâtul B., ca neîntemeiate.

Hotărârea pronunțată în apel Prin Decizia nr. 11/A din 11 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de pârâtul B., precum și apelul incident formulat de reclamantul A. și, respectiv, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Căile extraordinare de atac formulate în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal pârâtul B., invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și recurs incident reclamantul A., invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În motivarea recursului principal, pârâtul arată că a înțeles să critice prin apel sentința primei instanțe pentru patru motive, anume greșita constatare a validității contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, depășirea de către prima instanță a limitelor învestirii și pronunțarea asupra unui lucru care nu s-a cerut, interpretarea restrictivă, în mod greșit, a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 18/1991 și greșita reținere a principiului conversiunii actului juridic lovit de nulitate absolută. Pârâtul susține că respingând apelul, instanța a reținut ca argument al soluției incidența principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" în ceea ce-l privește, în afara limitelor învestirii prin apel și fără ca acest aspect să fi fost pus în discuția părților la judecata în primă instanță ori la judecata în apel. Pârâtul susține că a invocat, ca apărare, acest principiu însă cu privire la pretențiile formulate de reclamant și nu cu privire la autorul său, cu mențiunea că reclamantul nu a înțeles să invoce un astfel de motiv, turpitudinea autorului său, în fundamentarea pretențiilor deduse judecății. Aplicând acest principiu în contra sa, în condițiile în care nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută o cere, pârâtul susține că instanța de apel a menținut, în mod greșit, un act juridic ilegal, întocmit în contra dispozițiilor legale. Pârâtul susține și că, potrivit doctrinei, această regulă de drept este aplicabilă doar actelor juridice imorale, nu și actelor juridice nelegale, cum greșit s-a reținut în cauză, în cazul cărora, astfel cum s-a statuat în practica judiciară, excepția nulității absolute poate fi ridicată și de partea care, cu intenție și profitând de neștiința celeilalte părți, a nesocotit dispozițiile legale întrucât, în caz contrar, s-ar abdica de la principiul legalității actelor juridice. În motivarea recursului incident, pârâtul A. a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 472 (2) C. proc. civ.. Aceasta, întrucât, în cauză, nu erau incidente premisele enunțate de norma de drept menționată care ar fi permis instanței să respingă apelul incident ca rămas fără obiect. În consecință, pârâtul solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea, pe fond, și a apelului incident.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, reclamantul a cerut ca, în măsura în care se va găsi întemeiat motivul principal formulat de pârât, potrivit căruia, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care conduce la casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, se impune, totodată, și constatarea potrivit căreia celelalte argumente invocate prin cererea de recurs (care susțin imposibilitatea conversiei actului juridic și incidența prescripției extinctive) sunt neavenite și nu pot fi analizate de către instanța de recurs. Pârâtul susține că aceste din urmă argumente pot fi analizate de instanța de trimitere, în verificarea fondului pricinii, când va fi pus în discuție și apelul incident, întrucât, prin apărările formulate la judecata în fond a cauzei, apreciază că a făcut dovada întrunirii premiselor conversiei actului juridic lovit de nulitate absolută, cu mențiunea că mecanismul prescripției extinctive este interpretat în mod eronat de către pârât.

Procedura de filtru Raportul a fost întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, constatându-se că, în principiu, criticile se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Prin Încheierea din 12 iunie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 11/A din 11 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 2 octombrie 2019. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente: În drept, nulitatea reprezintă o sancțiune civilă constând în desființarea cu efect retroactiv a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, (printre care și cele relative la valabilitatea cauzei), având drept consecință restabilirea situației anterioare încheierii actului și restituirea prestațiilor executate de părți. Cu privire la condițiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil, legiuitorul a statuat că aceasta trebuie să existe, să fie reală, să fie licită și morală. Aplicarea regulii potrivit căreia nemo auditur propriam turpitudinem allegans împiedică partea care, invocându-și propria culpă, urmărește să obțină restituirea prestațiilor executate în baza contractului lovit de nulitate. Domeniul de aplicare al regulii de drept menționate s-a conturat treptat în doctrină și jurisprudență, ca fiind cel al actelor juridice fondate o cauză imorală, nu a celor fondate pe o cauză ilicită. Interpretarea s-a impus întrucât, în măsura în care aplicarea regulii de drept menționate ar fi extinsă și la actele juridice ilicite, efectele nulității ar putea fi paralizate în multe cazuri, validându-se astfel, indirect, acte încheiate în contra dispozițiilor legale prevăzute, sub sancțiunea nulității, pentru încheierea lor valabilă, ceea ce nu este de admis. În speță, se constată că prima instanță a fost învestită atât prin cererea principală, cât și prin cererea reconvențională cu pretenția de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 octombrie 1995 de Notariatul de Stat al sectorului 2 București, întrucât ar fi fost încheiat cu nerespectarea interdicției de înstrăinare instituită prin dispozițiile art. 31 din Legea nr. 18/1991 (în forma inițială). Disputa dintre părți vizează efectele nulității, reclamantul solicitând valorificarea actului juridic nul ca antecontract de vânzare-cumpărare prin aplicarea principiului conversiunii actului juridic și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic cu efect translativ al dreptului de proprietate, în timp ce pârâtul solicită a se constata că este proprietarul terenului, în calitatea sa de succesor al vânzătorului, combătând pretențiile reclamantului prin aceea că acesta a fost de rea-credință la încheierea actului juridic și nu își poate invoca propria culpă pentru a obține nulitatea actului și, mai apoi, conversiunea actului nul într-un act juridic valabil. Prima instanță a respins ambele cereri de constatare a nulității absolute a actului juridic, apreciind că raportului juridic dedus judecății nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 31 din Legea nr. 18/1991. Învestită cu soluționarea apelului declarat de pârât, instanța de apel l-a respins și, evocând fondul litigiului, a statuat că soluția de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare se impune a fi menținută, însă pentru alte considerente decât cele reținute de prima instanță. Anume, instanța de apel a reținut, pentru argumentele expuse, că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat, într-adevăr, cu încălcarea interdicției de înstrăinare prevăzută de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 18/1991. Constatând că pârâtul a preluat drepturile și obligațiile autorului său, vânzător în contractul de vânzare cumpărare, instanța a reținut că nu poate primi cererea în constatarea nulității absolute, întrucât acesta, pârâtul, nu se poate prevala de culpa autorului său în acest scop, anume, pentru a obține constatarea nulității, în aplicarea regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Dispozițiile art. 31 din Legea nr. 18/1991 prevăd următoarele: Terenul atribuit conform art. 18 alin. (1), art. 20 și art. 39 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare. (alin. (1) Constatarea nulității poate fi cerută în justiție de către primărie, prefectură, procuror, precum și de orice persoană interesată.) Rezultă că acțiunea prin care se cere constatarea nulității absolute a contractului, întemeiată pe dispozițiile legale menționate, pune în discuție lipsa caracterului licit al cauzei contractului de vânzare cumpărare și nu a caracterului moral, motiv pentru regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu își justifica analiza și aplicarea în prezenta cauză. Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte găsește a fi întemeiată această critică de nelegalitate a hotărârii instanței de apel formulată de pârâtul B. prin recursul principal. Cât privește recursul accesoriu, formulat de reclamantul A., Înalta Curte constată că este, de asemenea întemeiat, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru următoarele considerente: Apelul incident declarat de reclamantul A. a fost formulat doar pentru ipoteza admiterii apelului principal și, potrivit considerentelor deciziei recurate, soluția de respingere a acestuia s-a impus în raport de soluția dată asupra apelului principal. Așa fiind, având în vedere soluția dată asupra recursului principal, anume de casare a deciziei recurate și de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, Înalta Curte va admite și recursul incident, urmând ca instanța de trimitere să-l analizeze în rejudecare, în raport de dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil. Pentru considerentele arătate, care fac neavenită analiza celorlalte critici formulate de părți, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile deduse judecății de reclamant și pârât, va casa decizia instanței de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe. În rejudecare, instanța de apel va analiza celelalte critici de nelegalitate formulate de părți sub formă de apărări.