ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4580/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4580/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând asupra
cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 6 aprilie 2006, sub nr. 2681/2006
(număr unic 2194/94/2006), reclamanta P.M.A.T. a chemat în judecată pe pârâta R.V.,
solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate
preferabilitatea titlului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 4.000 m.p. situat în intravilanul comunei Voluntari, zona Pipera - Tunari, tarla 11, parcela 237/128,
prin comparare cu cel al pârâtei, precum și obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii
formulate, reclamanta a arătat că a dobândit terenul în suprafață totală de 5.000 m.p., situat în intravilanul comunei Voluntari, zona Pipera - Tunari, tarlaua 11, parcela
237/128, de la G.N. și G.A., prin contractul de schimb autentificat la 24
ianuarie 2000 la BNP L.P., care, la rândul lor, l-au dobândit prin cumpărare de
la B.G., potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat la 4 martie 1998
la BNP M.Ș. Acesta din urmă a dobândit terenul de la T.M. prin contractul
de vânzare - cumpărare autentificat la 14 septembrie 1995 la fostul Notariat de
Stat Bolintin Vale; T.M. a deținut terenul în baza Legii nr. 18/1991, conform
titlului de proprietate din 23 decembrie 2002.
A mai arătat
reclamanta că pârâta a dobândit o suprafață de 4.000 m.p. din terenul menționat, prin actul de adjudecare emis de BEJ I.V., în dosarul de executare,
intabulat în CF nr. 1898, prin încheierea nr. 628 din 31 ianuarie 2002.
Pârâta R.V. a
formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile de inadmisibilitate a
acțiunii și lipsă de interes în formularea cererii, iar, pe fond, a
solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Excepțiile invocate
au fost respinse, ca neîntemeiate, de Judecătoria Buftea la termenul de judecată
din 04 decembrie 2008, iar, prin sentința civilă nr. 1005 din 26 februarie 2009
a fost admisă cererea formulată de reclamanta P.M.A.T. în contradictoriu cu
pârâta R.V., constatându-se că reclamanta este proprietara terenului de 5.000 m.p. (conform înscrisurilor, respectiv 4.999,25 m.p., conform măsurătorilor cadastrale), situat
în intravilanul com. Voluntari, zona Pipera - Tunari, tarlaua 11, parcela
237/128, Județul Ilfov număr cadastral 82, intabulat în cartea funciară nr. 333 a localității
Voluntari. A fost o
bligată
pârâta să plătească reclamantei suma de 2.380 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța
această sentință, Judecătoria Buftea a reținut că reclamanta are act de
proprietate și deține posesia terenului în litigiu, iar titlul său are
dată mai veche și a fost înregistrat în evidențele de publicitate
imobiliară anterior celui deținut de pârâtă. În plus, autorii pârâtei nu au
avut niciodată un act de proprietate pentru terenul în litigiu, contractul de
vânzare - cumpărare autentificat la 25 septembrie 1997 fiind desființat cu
titlu retroactiv.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâta R.V., criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.
1006A din 05 octombrie 2010, Tribunalul București Secția a III-a Civilă, a
admis apelul formulat de apelanta-pârâtă R.V., a anulat sentința civilă nr. 1005
din 26 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria Buftea și a constatat că
Tribunalul București - Secția Civilă este competent material să soluționeze
cauza în primă instanță; dosarul a fost trimis la registratura generală a tribunalului
pentru repartizare aleatorie.
Cererea a fost
înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data
de 05 ianuarie 2011 sub nr. 764/3/2011.
Prin sentința civilă nr.
2185 din 07 decembrie 2011, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a
respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și lipsei de
interes, invocate de pârâta R.V., a admis acțiunea și a constatat că
titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de schimb
autentificat din 24 ianuarie 2000 este preferabil titlului de proprietate al
pârâtei, reprezentat de actul de adjudecare emis de BEJ I.V. la data de 29
noiembrie 2000 în dosarul de executare. S-a luat act că reclamanta își
rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța
această sentință, tribunalul a constatat, cu privire la excepția
inadmisibilității, că nu poate fi primită, deoarece, reclamanta, fiind
posesoarea terenului care face obiectul litigiului, nu are la îndemână acțiunea
în revendicare, după cum a susținut pârâta, astfel încât nu sunt incidente
prevederile art. 111 teza a II-a C. proc. civ.
Excepția lipsei de
interes a fost respinsă, ca neîntemeiată, reținându-se că reclamanta, față de
situația suprapunerii terenului său cu acela al pârâtei și față de
numeroasele litigii existente între părți, nu are posibilitatea de a dispune
liber de proprietatea sa, acesta fiind scopul spre care se tinde prin
promovarea prezentei cereri de chemare în judecată; prin urmare, interesul
reclamantei în formularea cererii îndeplinește toate condițiile dezvoltate
de jurisprudență, respectiv este legitim, născut și actual.
Asupra fondului
cauzei, tribunalul a arătat că, în fapt, reclamanta P.M.A.T. a dobândit un
teren în suprafață de 5.000 mp, situat în intravilanul comunei Voluntari, T 11,
P 128 de la G.N. și A. prin contractul de schimb autentificat la 24
ianuarie 2000. Aceștia, la rândul lor, au devenit proprietarii suprafeței
amintite prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 04 martie 1998 de
la numitul B.G.
B.G. l-a cumpărat
prin contractul autentificat la 14 septembrie 1995 de la numitul T.M., care îl
deținea în proprietate prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza
Legii nr. 18/1991 și pentru care i s-a eliberat ulterior titlul de
proprietate din 23 decembrie 2002. Titlul de proprietate amintit, a fost
modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 emisă de Comisia Județeană
Ilfov, prin înscrierea suprafeței de 5000 mp în T 11 P 237/128, în loc de T 11
P 238, astfel încât reclamanta este în prezent proprietara suprafeței de 5000
mp situate în intravilanul comunei Voluntari, T 11, P 237/128.
Potrivit actului de
adjudecare din data de 29 noiembrie 2000 întocmit de BEJ „I.V.” în dosarul nr. 31/2000,
pârâta R.V. este proprietara unei suprafețe de teren de 4000 mp situate în
comuna Voluntari, T 11, parcela 128, pe care a dobândit-o în contul unei
creanțe pe care o avea asupra numitului T.V.. Acesta deținea imobilul în urma
contractului de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1997 încheiat cu I.N.,
despre care se menționează în actul de vânzare-cumpărare că îl deținea prin
constituirea dreptului de proprietate, conform adeverinței și
procesului-verbal de punere în posesie din data de 12 august 1992.
Terenurile celor două
părți se suprapun, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuate în
dosarul nr. 4040/2003 al Judecătoriei Buftea.
Reținând că reclamanta
nu are la îndemână acțiunea în revendicare, tribunalul a procedat la examinarea
titlurilor de proprietate exhibate de părți.
În analiza acestora,
tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, că, în ciuda neregularităților
sesizate și susținute de pârâtă privitor la titlul autorului reclamantei, T.M.,
acțiunea în verificarea legalității lui s-a soluționat prin sentința civilă nr.
5702/2007 a Judecătoriei Buftea, prin care cererea a fost respinsă ca
inadmisibilă, sentința devenind irevocabilă prin decizia nr. 1088 din 06 iunie 2008,
pronunțată de Tribunalul București, dar și cu mai multe soluții de
netrimitere în judecată, referitor la plângerile introduse de pârâtă sub
aspectul săvârșirii unor infracțiuni.
Prin urmare, titlul
de proprietate nr. 64262 din 23 decembrie 2002 emis pe numele lui T.M., astfel
cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 a C.J.I., inclusiv
în ceea ce privește suprafața de 5000 mp situată în T 11 P 237/128, care
stă și la baza titlului de proprietate al reclamantei, este legal.
Pe de altă parte,
tribunalul a reținut că titlurile de proprietate ale autorilor pârâtei, au fost
desființate astfel: prin Hotărârea Comisiei Județene Ilfov nr. 385 din 02
februarie 1995 s-au aprobat modificările propuse de Comisia Locală Ștefăneștii
de Jos, respectiv în anexa 2a, poziția 156, a fost anulat dreptul numitei I.N.
la reconstituirea proprietății, iar la poziția 236 a fost trecută și
aceasta din urmă, alături de fratele său, T.M.; ca urmare, a fost emis titlul
de proprietate din 26 octombrie 1995 pentru cei doi frați în care nu se mai
face nicio mențiune referitoare la vreun teren situat în T 11 P 128.
Rezultă că adeverința
de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie din 12 august 1992
pe care și pârâta își întemeiază pretențiile, deși nu au fost
anulate expres, au rămas fără valoare juridică (de altfel, adeverințele de
proprietate, unite cu procesele-verbale de punere în posesie făceau dovada
dreptului de proprietate doar până la eliberarea titlului).
Mai mult, prin
sentința civilă nr. 2874 din 06 octombrie 2004, pronunțată de Judecătoria
Buftea în dosarul nr. 5730/2004 s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr. 1687 din 25 septembrie 1997 încheiat între vânzătoarea I.N.
și cumpărătorul T.V.V., părțile fiind repuse în situația anterioară
Reținându-se, așadar,
că titlurile persoanelor de la care pârâta a dobândit, prin adjudecare, terenul
în litigiu, au fost desființate, că dreptul reclamantei dobândit prin
contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000 se fundamentează pe
legalitatea nerăsturnată a actelor ce îl preced, că reclamanta și-a
întabulat mai întâi dreptul în cartea funciară nr. 333 Voluntari la data de 16
martie 2000, în timp ce pârâta și-a înscris actul de adjudecare la data de
31 ianuarie 2002, după cum cea dintâi a făcut și dovada achitării taxelor și
impozitelor aferente terenului începând din anul 2003, tribunalul, în baza
dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., a admis cererea de chemare în judecată și
a constatat că titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul
de schimb autentificat sub nr. 434 din 24 ianuarie 2000 este preferabil
titlului de proprietate al pârâtei, reprezentat de actul de adjudecare emis de
BEJ I.V. la data de 29 noiembrie 2000 în dosarul de executare.
Apelul declarat de
pârâta R.V. împortiva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin
decizia civilă nr. 431/ A din 11 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel
București-Secția a IV-a Civilă
Pentru a pronunța
această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că
potrivit dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau
inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere
realizarea dreptului.”
Acțiunea în realizarea dreptului, este aceea
prin care reclamantul pretinde obligarea pârâtului la respectarea dreptului subiectiv
ce i-a fost încălcat; o astfel de acțiune este acțiunea în revendicare, care,
deși nu s-a bucurat legislativ de o definiție consacrată, în doctrină și
practica judiciară a fost definită ca fiind acea acțiune reală prin care
proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere instanței să i se stabilească
dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de
la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.
În speță, astfel cum rezultă din probele
administrate în cauză în fața instanței de fond cât și din declarațiile
martorilor audiați de instanța de apel, intimata-reclamantă deține posesia
terenului în litigiu, situație în care aceasta nu poate cere realizarea
dreptului său pe calea acțiunii în revendicare, neavând calitatea de proprietar
neposesor.
În această situație, practica judiciară și
literatura de specialitate sunt unanime în a considera că acțiunea în constatare
este deschisă proprietarului care se găsește în posesia bunului, atunci
când este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască și
să i se consolideze dreptul său, dacă dovedește că acest drept îi este
contestat de pârât, situație în care interesul proprietarului pentru promovarea
acțiunii în constatare derivă din pericolul contestării sau încălcării
dreptului sau de către pârât.
În speță, intimata-reclamantă a făcut dovada
că apelanta-pârâtă i-a contestat dreptul de proprietate, prin promovarea
acțiunii în constatarea nulității absolute a rectificării titlului de proprietate
nr. 64262 din 23 decembrie 2002 emis pe numele lui T.M., care stă la baza
titlului de proprietate al reclamantei, precum și prin alte numeroase
litigii.
De asemenea, curtea de apel a reținut că astfel
cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză în dosarul nr. 4040/2003
al Judecătoriei Buftea și după cum chiar părțile recunosc, terenurile
deținute de cele două părți se suprapun, astfel că intimata-reclamantă
justifică un interes legitim, născut și actual în promovarea cererii de
chemare în judecată.
În consecință, a fost apreciată ca fiind legală
soluția de respingere a excepțiilor prin care s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii
și lipsa de interes în formularea cererii de chemare în judecată.
A mai reținut instanța de apel că, în
condițiile în care intimatei-reclamante îi este deschisă calea acțiunii în
constatare, astfel cum s-a arătat anterior, iar prin cererea de chemare în
judecată s-a arătat în mod ferm și neechivoc că aceasta este calea pe care
reclamanta a înțeles să o promoveze, indicând ca temei al cererii sale de
chemare în judecată dispozițiile art. 111 C. proc. civ., instanța de fond nu
avea de ce să schimbe calificarea dată de parte, riscând în acest mod să
încalce principiul disponibilității, care guvernează procesul civil și este
reglementat expres în art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Promovarea de către intimata-reclamantă a
unei acțiuni în constatare nu a avut ca scop eludarea normelor legale în
materia taxelor de timbru, în acest sens fiind faptul că intimata-reclamantă nu
avea deschisă o acțiune în realizarea dreptului, revendicarea având ca
finalitate redobândirea posesiei bunului, ceea ce nu se pune problema în
prezenta cauză.
Pentru aceste considerente, curtea de apel a
apreciat că tribunalul a dat o corectă calificare acțiunii cu care a fost
învestită și a stabilit taxa de timbru legală, datorată de
intimata-reclamantă conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997.
De asemenea, au fost găsite neîntemeiate
criticile formulate de apelanta-pârâtă asupra modului în care a fost soluționat
fondul cauzei, curtea de apel reținând că:
Prin contractul de schimb autentificat la 24
ianuarie 2000, intimata-reclamantă a dobândit de la G.N. și A. dreptul de
proprietate asupra unui teren în suprafață de 5000 mp, situat în intravilanul
comunei Voluntari, T 11, P 128. Vânzătorii, la rândul lor, dobândiseră în
proprietate terenul, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 04
martie 1998, de la numitul B.G. Acesta dobândise dreptul de proprietate asupra
terenului în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 14
septembrie 1995 încheiat cu numitul T.M., care îl deținea în proprietate prin
reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și
pentru care i s-a eliberat ulterior titlul de proprietate din 23 decembrie 2002.
Acest titlul de proprietate a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004
emisă de Comisia Județeană Ilfov, prin înscrierea suprafeței de 5000 mp în T 11
P 237/128, în loc de T 11 P 238, astfel încât intimata-reclamantă este în
prezent proprietara suprafeței de 5000 mp situate în intravilanul comunei
Voluntari, T 11, P 237/128.
Neregularitățile sesizate
și susținute de apelanta-pârâtă privitor la titlul autorului reclamantei, T.M.,
nu pot fi analizate în prezentul litigiu, nelegalitatea acestui act putând fi
contestată de persoana interesată doar prin acțiunile specifice Legii nr. 18/1991.
De altfel,
legalitatea acestui titlu a făcut obiectul litigiului soluționat prin sentința
civilă nr. 5702/2007 a Judecătoriei Buftea, prin care s-a respins ca
inadmisibilă cererea în constatarea nulității rectificării titlului de
proprietate din 23 decembrie 2002, hotărâre ce a rămas irevocabilă prin decizia
nr. 1088 din 06 iunie 2008 a Tribunalului București, dar și analizei
organelor de cercetare penală învestite cu plângerile introduse de apelanta-pârâtă
sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni.
Prin urmare, titlul
de proprietate nr. 64262 din 23 decembrie 2002 emis pe numele lui T.M., astfel
cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 a Comisiei Județene
Ilfov, inclusiv în ceea ce privește suprafața de 5000 mp situată în T 11 P
237/128, care stă și la baza titlului de proprietate al intimatei
reclamante, este, în prezent, perfect legal.
În ceea ce o privește
pe apelantă, curtea de apel a reținut că aceasta a dobândit prin actul de
adjudecare din data de 29 noiembrie 2000 întocmit de BEJ „I.V.” în dosarul nr. 31/2000,
dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 4000 mp situate în comuna
Voluntari, T 11, parcela 128, în contul unei creanțe pe care o avea asupra
numitului T.V. Acesta deținea imobilul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare
autentificat la 25 septembrie 1997 încheiat cu I.N. În cuprinsul acestui act se
menționează că vânzătoarea deținea terenul ce a făcut obiectul vânzării prin
constituirea dreptului de proprietate, conform adeverinței nr. 979/1992 și
procesului-verbal de punere în posesie din data de 12 august 1992.
Adeverința de
proprietate și procesul-verbal de punere în posesie făceau dovada
dreptului de proprietate doar până la eliberarea titlului. Or, prin Hotărârea
Comisiei Județene Ilfov nr. 385 din 02 februarie 1995 s-au aprobat modificările
propuse de Comisia Locală Ștefăneștii de Jos, respectiv în anexa 2a,
poziția 156, s-a anulat numitei I.N. dreptul la reconstituirea proprietății,
aceasta fiind trecută la poziția 236, alături de fratele său, T.M., fiind emis
titlul de proprietate din 26 octombrie 1995 pentru cei doi frați în care nu se
mai face nicio mențiune referitoare la vreun teren situat în T 11 P 128.
Prin urmare, în mod
corect a apreciat instanța de fond că, deși adeverința de proprietate și
procesul-verbal de punere în posesie din 12 august 1992 nu au fost anulate
expres, acestea au rămas fără valoare juridică prin emiterea titlului de
proprietate din 26 octombrie 1995.
Cu toate acestea,
ulterior emiterii acestui titlu de proprietate, numita I.N. a folosit
adeverința și procesul-verbal de punere în posesie din data de 12 august 1992
pentru vânzarea convenită cu numitul T.V.V., menționându-le în cuprinsul
actului autentificat la 25 septembrie 1997, ca reprezentând titlul în baza
căruia vânzătoarea a dobândit terenul.
De altfel, prin
sentința civilă nr. 2874 din 06 octombrie 2004, pronunțată de Judecătoria
Buftea în dosarul nr. 5730/2004, s-a dispus rezoluțiunea contractului de
vânzare-cumpărare autentificat la 25 septembrie 1997 încheiat între vânzătoarea
I.N. și cumpărătorul T.V.V. și repunerea părților în situația
anterioară, instanța reținând că pentru terenul ce a făcut obiectul acestui
contract s-a eliberat titlu de proprietate în favoarea altei persoane.
Așadar, curtea
de apel a constatat că titlurile persoanelor de la care apelanta-pârâta a
dobândit, prin adjudecare, terenul în litigiu, au fost desființate, în timp ce
dreptul intimatei-reclamante, dobândit prin contractul de schimb autentificat la
24 ianuarie 2000, se fundamentează pe acte a căror legalitate nu a fost
răsturnată.
În plus, intimata-reclamantă
și-a întabulat mai întâi dreptul în cartea funciară nr. 333 Voluntari la
data de 16 martie 2000, în timp ce pârâta și-a înscris actul de adjudecare
la data de 31 ianuarie 2002; de altfel, la data când apelanta-pârâtă a dobândit
terenul în baza actului de adjudecare (29 noiembrie 2000), dreptul de
proprietate al intimatei-reclamante era înscris în cartea funciară (16 martie 2000).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs,
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., în termenul
prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta R.V.
În dezvoltarea motivelor de recurs,
întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a
susținut, sub un prim aspect, că decizia recurată este nelegală întrucât
instanțele de fond și apel au aplicat dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
deși acestea nu erau incidente în cauză.
Astfel, a arătat recurenta-pârâtă că prin
dispoziția finală a art. 111 C. proc. civ. s-a consacrat caracterul subsidiar
al acțiunii în constatare care poate fi folosită numai în cazul în care nu
poate fi exercitată o acțiune în realizarea dreptului și în cauză,
intimata-reclamantă, solicitând compararea titlurilor de proprietate și constatarea
preferabilității titlului său a exercitat de fapt o acțiune în realizarea
dreptului, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. care trebuia calificată
de instanță ca o acțiune în revendicare de drept comun.
În opinia recurentei-pârâte, soluțiile
pronunțate de instanțele de fond și apel relevă o greșită înțelegere
a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., neputând fi primită construcția
juridică a instanței de apel bazată pe împrejurarea ca intimata-reclamantă
deține posesia terenului în litigiu, fapt care ar fi pus-o în imposibilitatea
de a solicita realizarea dreptului său pe calea acțiunii în revendicare de
vreme ce aceasta avea la dispoziție acțiunea posesorie care apară posesia și,
prin ea, proprietatea.
Mai mult, în condițiile în care intimatei-reclamante,
care a cerut constatarea unui drept, i se opune un act prin care
recurentei-pârâte i s-a constituit un drept propriu, nu putea fi promovată o
acțiune în constatare ci trebuia ca, printr-o acțiune în realizare, să se
solicite anularea titlului de proprietate al recurente-paratei.
A mai arătat recurenta-pârâtă că, din aceasta
perspectivă, pentru promovarea unei asemenea acțiuni interesul trebuie sa fie
legitim, să nu contravină legislației în vigoare, care consideră inadmisibilă
acțiunea în constatare dacă intimata-reclamantă are deschisă calea în
realizarea dreptului. Pe de altă parte, prin acțiunea în constatare promovată,
care vizează obținerea unei hotărâri care nu constituie titlu executoriu,
intimata-reclamantă nu justifică un interes în formularea cererii de chemare în
judecată.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a
susținut că interpretarea eronată a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. a
condus la încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997, ceea ce
atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în mod greșit a fost respinsă excepția
insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, în condițiile în care
s-a făcut o calificare greșita a acestei cereri.
A susținut recurenta-pârâtă că obiectul
cererii de chemare în judecată este evaluabil în bani, fiind aplicabile prevederile
art. 2 din Legea nr. 146/1997.
În susținerea acestei afirmații s-a arătat că
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr 2194/94/2006,
prin decizia civila nr 1006/ A din 5 octombrie 2010, care nu a fost atacată de
niciuna dintre părțile din dosar, a stabilit că obiectul cererii deduse
judecații este "un obiect evaluabil în bani" iar pentru a stabili
competența instanței în soluționarea litigiului în discuție a avut în vedere
concluziile raportului de expertiză referitoare la valoarea de circulație a
terenului în discuție la data la care intimata-reclamantă a sesizat Judecătoria
Buftea, valoare care depășește suma de 500.000 lei.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs,
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că există o
contradicție flagrantă între dispozitivul hotărârii recurate (și al sentinței),
prin care acțiunea promovată de intimata-reclamantă a fost admisă în baza
dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. și considerente, care se axează exclusiv
pe compararea titlurilor părților, operațiune specifică acțiunii în
revendicare.
A susținut recurenta-pârâtă că, într-o
asemenea acțiune (în revendicare), intimata-reclamantă este obligată să
dovedească identitatea imobilului revendicat cu cel al autorilor săi pentru a
pretinde ca are un drept de proprietate și că, în lipsa acestei dovezi,
acțiunea trebuie respinsă deoarece "idem est non esse non probări"; ocuparea
cu rea-credință de către intimata-reclamantă a suprafeței de teren în discuție
neputând crea în favoarea acesteia o posesie utilă pe care să o poată opune
recurentei-pârâte în cadrul acțiunii pe care a promovat-o.
Cu referire la compararea titlurilor de
proprietate, recurenta-pârâtă a arătat că instanțele de fond și apel trebuiau
să compare drepturile autorilor de la care acestea provin și să observe că
are câștig de cauză partea care a dobândit de la autorul al cărui drept
este preferabil, ca o aplicație a principiului "nemo plus juris ad alium
transferre potest, quam ipse habet".
A susținut recurenta-pârâtă că a dobândit terenul
în suprafață de 4000 mp, situat în comuna Voluntari Județ Ilfov,T11, P128, prin
actul de adjudecare emis de BEJ "I.V." în dosarul de executare nr
31/2001 și intabulat în CF nr 1898 cu încheierea nr. 628/31-01-2002 în
contul unei creanțe pe care o avea împotriva debitorului T.V. În actul de
adjudecare menționat se precizează că terenul este grevat de sarcini în
favoarea creditoarei adjudecatar R.V., și anume sub nr. 11431/1997
inscripție ipotecara, sub nr. 351/1998 inscripție ipotecara; sub nr. 126 C și
127 C/ 2000 comandament ; sub nr. 1 C, 2 C/2001 comandament - rectificare în
sensul ca lotul este 128 și nu 28 ; sub nr. 46,47/2000 interdicții; sub nr.
73/2001 somație executor și sub nr. 3629 rol fiscal. Acest act de
adjudecare nu a fost până în prezent anulat.
Prin decizia civilă nr 1176 din 24 mai 2006
pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și
pentru cauze cu minori și de familie a fost respins recursul declarat de
intimata-reclamantă împotriva deciziei civile nr 483 din 19 septembrie 2005,
pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă prin care s-a
respins cererea sa de constatare a nulității absolute a actului de adjudecare
menționat mai sus,
La pronunțarea acestei decizii, instanța de
recurs a reținut că terenul de 5000 mp deținut de intimata-reclamantă P. și
respectiv de 4000 mp deținuți de pârâtă se suprapun parțial însă disputa
juridică poate fi soluționată pe calea acțiunii în revendicare.
Recurenta-pârâtă a expus istoricul transmisiunilor
anterioare ale dreptului de proprietate, arătând că autorul său a achiziționat
terenul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1687 din
25 septembrie 1997 de la I.N. căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate
asupra acestui teren prin adeverința nr. 979/1992, emisă de Comisia pentru
aplicarea Legii nr 18/1991; hotărârea comisiei municipale din 28 noiembrie 1991
a stabilit dreptul de proprietate al pârâtei pentru suprafața de 5000 mp
prevăzută în anexa 19 la poziția 42.
Primăria Comuniei Ștefănești a emis
procesul-verbal prin care pârâta a fost pusă în posesie la data de 12 august 1992
fiind identificat terenul în tarlaua nr. 11, parcela nr. 128.
Cu referire la titlul intimatei-reclamante
s-a arătat că autorul acesteia, T.M., a beneficiat de reconstituirea dreptului
de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 5000 mp prin adeverința
674/1992. Dreptul sau de proprietate asupra unul teren arabil în extravilanul
comunei Voluntari a fost transmis prin actul de vânzare-cumpărare din 14
septembrie 1995 lui B.G. Pentru acest teren dobândit în baza adeverinței a fost
pus în posesie printr-un proces verbal fără număr de înregistrare și dată și
fără a se menționa coordonatele cadastrale ale terenului.
B.G. prin contractul de vânzare-cumpărare din
4 martie 1998 a vândut lui G.A. terenul de 5000 mp situat însă în intravilanul
Comunei Voluntari, zona Pipera-Tunari tarlaua 11, parcela 128.
Prin contractul de schimb din 24 ianuarie 2000,
intimata-reclamantă P.M. a dobândit terenul de 3000 mp, tarlaua 11, parcela 128
cu nr. cadastral 82.
A susținut recurenta-pârâtă că autorul reclamantei-intimate
T.M. a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren
arabil în extravilanul comunei Voluntari, însă în mod inexplicabil, propritarul
ulterior, B.G., reușește să vândă acest teren fixându-i coordonatele
în intravilan, în zona Pipera, tarlaua 11, parcela 128, în contradicție vădita
cu conținutul adeverinței nr 674/1992 și a procesului verbal de punere în
posesie emis în baza ei.
În opinia recurentei-pârâte, din compararea
titlurilor autorilor părților rezultă că acestea se referă la terenuri
diferite, cu atât mai mult cu cât nu există la dosar schițele întocmite de
autorii intimatei-reclamantei care au stat la baza vânzărilor succesive prin
contractele din 14 septembrie 1995 și 04 martie 1998, iar din schița eliberată
de Primăria Comunei Voluntari la data de 8 decembrie 1997, care a fost depusă
la dosar, rezultă că autorul său, T.V., a fost proprietarul suprafeței de teren
de 5000 mp.
De asemenea, a arătat recurenta-pârâtă că nu
poate fi primită susținerea că adeverința autorului său, înregistrată sub nr
979/1992, ar fi fost anulată prin Hotărârea nr. 385 din 2 februarie 1995 a
Comisiei București și SAI deoarece anularea poziției 156 pentru
aceasta autoare privește un alt amplasament. Hotărârea Comisiei Municipale
nr 29 din 28 noiembrie 1991 prin care s-a stabilit dreptul de proprietate
pentru suprafața de 5000 mp autoarei pârâtei I.N. se referea la anexa 19
poziția 42. Or, planul de situație scara 1:2000 "legenda-teren lui T.V.
din contractul de vânzare-cumpărare" demonstrează ca terenul în discuție a
aparținut numitei I.N.
În consecință, titlul intimatei-reclamante se
referă la un teren de 5000 mp aflat pe alt amplasament.
În plus, intimata-reclamantă, în timpul
proceselor cu pârâta a obținut titlul de proprietate modificat succesiv în așa
fel ca parcelele lor sa se suprapună. În realitate, autorul intimatei-reclamante
a decedat în 1997, titlul sau de proprietate a fost emis la data de 23
decembrie 2002, rectificat prin hotărârea nr 409 din 18 mai 2004 și prin
referatul din 29 aprilie 2004 de Comisia Ștefăneștii de Jos.
Ca urmare a acestor rectificări a fost emisa
hotărârea pentru suprafața de 5000 mp situată în tarlaua 11, parcela 238/ 128.
Pentru a se ajunge la suprapunerea cu tarlaua
11, parcela 128 deținută de pârâtă au fost întocmite 3 procese verbale de
punere în posesie: procesul-verbal de punere în posesie nedatat care a fost
deja menționat, procesul-verbal de punere în posesie din 6 decembrie 2002 care
indică tarlaua 11 parcela 238/128 nesemnat de T. (decedat în 1997) și de
specialistul de măsurători topografice, precum și procesul-verbal de
punere în posesie nr. 2369 din 29 aprilie 2004 care indică tarlaua 11 parcela
237/128 nesemnat de T. (decedat în 1997) și de specialistul în măsurători
topografice, eliberat după emiterea titlului de proprietate.
A concluzionat recurenta-pârâtă că în toate
actele de proprietate, inclusiv în titlul de proprietate și în procesele-verbale
de punere în posesie, denumirea parcelei aparținând intimatei-reclamante P.M.A.T.
este de 237/128, ceea ce denotă că terenul acesteia se află pe un alt
amplasament.
Mai mult, Primăria Comunei Ștefăneștii
de Jos nu a depus copie de pe registrul agricol de la data intrării în C.A.P a
autorilor săi cu toate diligentele depuse în instanța, în condițiile în care actul
respectiv putea face dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra
amplasamentului parcelei nr. 128 în discuție. Pentru identitate de rațiune era
necesară depunerea la dosarul cauzei a schițelor cadastrale care au stat la
baza modificării titlurilor de proprietate și schițele în conformitate cu
care s-au făcut vânzările succesive de către autorii reclamantei-intimate.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu
taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 lei; s-a aplicat timbru judiciar în
valoare de 0,50 lei.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin
care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au
administrat probe.
Analizând decizia recurată prin prisma
criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale
incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și
urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin prima critică de recurs,
recurenta-pârâtă a susținut că dispozițiile art. 111 C. proc. civ. au fost greșit
aplicate în speță; critica nu este fondată.
Acest articol reglementează posibilitatea
părții care justifică un interes, de a solicita constatarea, pe cale judiciară,
a existenței sau inexistenței unui drept, însă numai în ipoteza în care nu poate
cere realizarea dreptului; această din urmă condiție, instituie caracterul
subsidiar al acțiunii în constatare.
Prin recursul pendente, recurenta-pârâtă a
susținut, pe de o parte, că acțiunea promovată de reclamantă este de fapt o
acțiune în realizarea dreptului, întemeiată greșit pe dispozițiile art. 111
C. proc. civ., iar pe de altă parte că intimata-reclamantă nu are deschisă
procedura reglementată de acest articol întrucât poate promova o acțiune
posesorie ori o acțiune în constatarea nulității titlului de proprietate al
pârâtei.
Cu referire la natura cererii de chemare în
judecată, după scopul material urmărit de reclamant, Înalta Curte reține că în
mod corect aceasta a fost calificată de instanțele de fond și apel ca
fiind o acțiune în constatarea dreptului de proprietate, întemeiată pe
dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
În ceea ce privește caracterul subsidiar
al acesteia, sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte conform cărora nu
poate fi primit raționamentul juridic expus de instanța de apel în sensul că
intimata-reclamantă nu are deschisă calea acțiunii în realizare (cu referire la
acțiunea în revedndicare) întrucât aceasta deține posesia bunului și
aceasta deoarece intimata-reclamantă ar putea exercita acțiunea posesorie.
Ceea ce este de esența acțiunilor posesorii,
este că acestea apără posesia ca stare de fapt, protejată juridic, împotriva
tulburărilor provenite de la terți, fără a pune în discuție fondul dreptului.
Ele tind la redobândirea posesiei (respectiv a elementului corpus).
În speță, reclamanta urmărește confirmarea
dreptului său de proprietate și, conform situației de fapt reținute de
instanțele de fond, se află în stăpânirea bunului, astfel că exercitarea unei
acțiuni posesorii nu ar fi de interes în cauză.
Așa cum a reținut și instanța de
apel, în situația particulară dedusă judecății intimata-reclamantă, care deține
posesia terenului în litigiu, nu are posibilitatea de a exercita acțiunea în
revendicare ori o altă acțiune în realizarea dreptului de proprietate.
În ceea ce privește acțiunea în
constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtei, Înalta Curte reține
că intimata-reclamantă a solicitat în dosarul cu nr. unic 3993/3/2003,
constatarea nulității absolute a actului de adjudecare întocmit de executorul judecătoresc
I.V., în dosarul nr. 31/2001, la data de 29 noiembrie 2011, însă cererea a fost
respinsă, menționându-se că suprapunerea parțială a terenurilor deținute de
părți deschide calea proprietarului care nu deține posesia bunului, la
exercitarea acțiunii în revendicare.
În consecință, față de împrejurarea că părțile
au exhibat titluri de proprietate asupra terenului în litigiu, că
intimata-reclamantă deține posesia bunului iar dreptul său este contestat de
recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă justifică un
interes în promovarea cererii de constatare a dreptului său de proprietate, iar
cererea este admisibilă, dispozițiile art. 111 C. proc. civ., fiind corect
interpretate și aplicate în cauză.
Sub aspectul justificării unui interes
legitim este lipsit de relevanță că hotărârea pronunțată nu este susceptibilă
de executare silită de vreme ce intimata-reclamantă deține bunul și urmărește
doar confirmarea dreptului său de proprietate, în contra recurentei-pârâte care
invocă un drept de proprietate asupra aceluiași bun (respectiv asupra
părții de teren care face obiectul suprapunerii titlurilor părților).
Cu referire la cel de-al doilea motiv de
recurs, prin care s-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., cu referire la art. 2 din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte reține
că este nefondat.
Sub un prim aspect, se impune a se face
precizarea că soluționarea de către instanțele inferioare a cererilor fără
perceperea în mod corect a taxelor judiciare de timbru nu afectează
valabilitatea hotărârilor ci, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (5) din
Legea nr. 146/1997, instanțele învestite cu soluționarea căilor de atac, vor
dispune obligarea titularilor cererilor la plata taxelor de timbru datorate.
Conform art.
3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, taxa de timbru datorată pentru cererile având
ca obiect constatarea existenței sau neexistenței unui drept, făcute în cadrul
art. 111
C. proc. civ. era la data introducerii
acțiunii de 19 lei.
Nu constituie un argument în susținerea
acestui motiv de recurs faptul că stabilirea competenței primei instanțe s-a
făcut după criteriul valoric și aceasta deoarece taxa de timbru în sumă de
19 lei a fost percepută în temeiul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 146/1997 care
prevede o taxă fixă pentru cererile întemeiate pe dispozițiile
art. 111
C. proc. civ., iar nu ca urmare a greșitei
calificări a dreptului dedus judecății ca fiind nepatrimonial.
Pentru motivele expuse, în speță nu se impune
însă obligarea reclamantei la plata vreunei sume de bani cu titlu de taxă
judiciară de timbru.
Al treilea motiv de recurs, întemeiat în
drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care a fost reclamată
“o contradictorialitate flagrantă între dispozitivul hotărârilor recurate .și
justificarea din considerente” este, de asemenea, nefondat.
Având în vedere că obiectul recursului îl
constituie decizia dată în apel, urmează a fi examinate pretinsele contradicții
între dispozitivul și considerentele deciziei recurate.
Prin acest motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține,
pe de o parte că atât prima instanță, cât și instanța de apel au expus, în
argumentarea soluției de admitere a acțiunii în constatarea dreptului de
proprietate al intimatei-reclamante, considerente specifice acțiunii în revendicare,
iar pe de altă parte că nu s-a procedat la compararea titlurilor autorilor
părților și că, în realitate, titlul de proprietate al
intimatei-reclamante privește de fapt un alt amplasament.
Din perspectiva criticilor de nelegalitate
care pot fi subsumate ipotezelor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte
reține următoarele:
Între dispozitivul deciziei nr. 431 A din 11
decembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, prin care a fost
respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă R.V. împotriva
sentinței civile nr. 2185 din 07 decembrie 2011, pronunțate de Tribunalul
București – Secția a V-a Civilă, și considerentele acesteia nu există
nicio contradicție de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.
proc. civ.
Împrejurarea că tribunalul, prin sentința
pronunțată, a constatat preferabilitatea dreptului reclamantei, utilizând o
tehnică atipică de redactare a dispozitivului hotărârii de admitere a acțiunii
în constatare (cea uzuală fiind în practică de constatare a dreptului), iar
curtea de apel a apreciat drept temeinică și legală sentința, nu are
semnificația încălcării vreunei dispoziții legale, de vreme ce, față de scopul
urmărit de reclamantă, de constatare a dreptului său de proprietate în
contradictoriu cu pârâta care, la rândul său deține un titlu de proprietate, instanța
de judecată procedează, după identificarea bunului în litigiu și
stabilirea situației de fapt, la analiza titlurilor de proprietate exhibate de
părți în vederea stabilirii titularului dreptului de proprietate.
Ținând seama că titlurile părților provin de
la autori diferiți, în mod corect au fost analizate transmisiunile succesive.
Înalta Curte reține, pe baza situației de
fapt expuse de instanțele de fond (și care nu face obiectul cercetării în
recurs întrucât ține de temeinicia iar nu de legalitatea hotărârii), că
terenurile asupra cărora poartă drepturile de proprietate dobândite de părți se
suprapun pe o suprafață de 4000 mp, suprafață care se află în posesia
intimatei-reclamante, care a dobândit un teren în suprafață totală de 5000 mp
prin contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000 la BNP L.P.
La rândul său recurenta-pârâtă deține, ca
titlu de proprietate, actul de adjudecare din data de 29 noiembrie 2000
întocmit de B.E.J. „I.V.” în dosarul nr. 31/2000, pentru suprafața de 4000 mp de
teren, situată în comuna Voluntari, T 11, parcela 128, pe care a dobândit-o în
contul unei creanțe pe care o avea asupra numitului T.V.
Din perspectiva motivului de recurs invocat,
respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ., (conform căruia hotărârea poate fi
modificată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când
cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii), Înalta Curte
reține că decizia recurată nu intră sub incidența acestui motiv de recurs,
aceasta prezentând atât elementele de fapt relevante cât și analiza
detaliată a fiecărui motiv de apel.
Din cuprinsul
deciziei recurate rezultă cu claritate argumentele pentru care, în urma
examinării titlurilor părților și ale autorilor acestora, s-a dat
eficiență titlului intimatei-reclamante. În plus, instanța de judecată are
obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă
tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea cererilor formulate.
În raport de
considerentele deja expuse, Înalta Curte apreciază că nu este necesară reluarea
prezentării operațiunilor juridice încheiate de către autorii celor două părți.
Astfel, instanța de
apel nu numai că a examinat și titlurile autorilor părților dar a arătat
în motivarea deciziei că două elemente importante care au condus la constatarea
dreptului de proprietate al intimatei-reclamante au constat în desființarea cu
efect retroactiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1687
din 25 septembrie 1997 încheiat între vânzătoarea I.N. și cumpărătorul T.V.V.
și repunerea părților în situația anterioară; de asemenea, a reținut că
pentru terenul ce a făcut obiectul acestui contract s-a eliberat titlu de
proprietate în favoarea altei persoane și că vânzătoarea I.N. a utilizat adeverința
de proprietate nr. 979/1992 și procesul-verbal de punere în posesie din 12
august 1992, ulterior eliberării titlului de proprietate pentru terenul în
litigiu.
Criticile prin care
recurenta-pârâtă pune în discuție valabilitatea actelor de punere în posesie
ale autorului intimatei-reclamante, amplasamentul terenului și necesitatea
administrării de noi probe exced controlului de legalitate întrucât vizează
interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt.
Pentru aceste
considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta
Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACEST MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâta R.V. împotriva deciziei nr. 431A din data
de 11 decembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a
IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 octombrie 2013.