ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4580/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4580/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 6 aprilie 2006, sub nr. 2681/2006

(număr unic 2194/94/2006), reclamanta P.M.A.T. a chemat în judecată pe pârâta R.V.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate

preferabilitatea titlului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 4.000 m.p. situat în intravilanul comunei Voluntari, zona Pipera - Tunari, tarla 11, parcela 237/128,

prin comparare cu cel al pârâtei, precum și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

formulate, reclamanta a arătat că a dobândit terenul în suprafață totală de 5.000 m.p., situat în intravilanul comunei Voluntari, zona Pipera - Tunari, tarlaua 11, parcela

237/128, de la G.N. și G.A., prin contractul de schimb autentificat la 24

ianuarie 2000 la BNP L.P., care, la rândul lor, l-au dobândit prin cumpărare de

la B.G., potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat la 4 martie 1998

la BNP M.Ș. Acesta din urmă a dobândit terenul de la T.M. prin contractul

de vânzare - cumpărare autentificat la 14 septembrie 1995 la fostul Notariat de

Stat Bolintin Vale; T.M. a deținut terenul în baza Legii nr. 18/1991, conform

titlului de proprietate din 23 decembrie 2002.

A mai arătat

reclamanta că pârâta a dobândit o suprafață de 4.000 m.p. din terenul menționat, prin actul de adjudecare emis de BEJ I.V., în dosarul de executare,

intabulat în CF nr. 1898, prin încheierea nr. 628 din 31 ianuarie 2002.

Pârâta R.V. a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile de inadmisibilitate a

acțiunii și lipsă de interes în formularea cererii, iar, pe fond, a

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Excepțiile invocate

au fost respinse, ca neîntemeiate, de Judecătoria Buftea la termenul de judecată

din 04 decembrie 2008, iar, prin sentința civilă nr. 1005 din 26 februarie 2009

a fost admisă cererea formulată de reclamanta P.M.A.T. în contradictoriu cu

pârâta R.V., constatându-se că reclamanta este proprietara terenului de 5.000 m.p. (conform înscrisurilor, respectiv 4.999,25 m.p., conform măsurătorilor cadastrale), situat

în intravilanul com. Voluntari, zona Pipera - Tunari, tarlaua 11, parcela

237/128, Județul Ilfov număr cadastral 82, intabulat în cartea funciară nr. 333 a localității

Voluntari. A fost o

bligată

pârâta să plătească reclamantei suma de 2.380 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, Judecătoria Buftea a reținut că reclamanta are act de

proprietate și deține posesia terenului în litigiu, iar titlul său are

dată mai veche și a fost înregistrat în evidențele de publicitate

imobiliară anterior celui deținut de pârâtă. În plus, autorii pârâtei nu au

avut niciodată un act de proprietate pentru terenul în litigiu, contractul de

vânzare - cumpărare autentificat la 25 septembrie 1997 fiind desființat cu

titlu retroactiv.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta R.V., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

1006A din 05 octombrie 2010, Tribunalul București Secția a III-a Civilă, a

admis apelul formulat de apelanta-pârâtă R.V., a anulat sentința civilă nr. 1005

din 26 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria Buftea și a constatat că

Tribunalul București - Secția Civilă este competent material să soluționeze

cauza în primă instanță; dosarul a fost trimis la registratura generală a tribunalului

pentru repartizare aleatorie.

Cererea a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data

de 05 ianuarie 2011 sub nr. 764/3/2011.

Prin sentința civilă nr.

2185 din 07 decembrie 2011, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a

respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și lipsei de

interes, invocate de pârâta R.V., a admis acțiunea și a constatat că

titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de schimb

autentificat din 24 ianuarie 2000 este preferabil titlului de proprietate al

pârâtei, reprezentat de actul de adjudecare emis de BEJ I.V. la data de 29

noiembrie 2000 în dosarul de executare. S-a luat act că reclamanta își

rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a constatat, cu privire la excepția

inadmisibilității, că nu poate fi primită, deoarece, reclamanta, fiind

posesoarea terenului care face obiectul litigiului, nu are la îndemână acțiunea

în revendicare, după cum a susținut pârâta, astfel încât nu sunt incidente

prevederile art. 111 teza a II-a C. proc. civ.

Excepția lipsei de

interes a fost respinsă, ca neîntemeiată, reținându-se că reclamanta, față de

situația suprapunerii terenului său cu acela al pârâtei și față de

numeroasele litigii existente între părți, nu are posibilitatea de a dispune

liber de proprietatea sa, acesta fiind scopul spre care se tinde prin

promovarea prezentei cereri de chemare în judecată; prin urmare, interesul

reclamantei în formularea cererii îndeplinește toate condițiile dezvoltate

de jurisprudență, respectiv este legitim, născut și actual.

Asupra fondului

cauzei, tribunalul a arătat că, în fapt, reclamanta P.M.A.T. a dobândit un

teren în suprafață de 5.000 mp, situat în intravilanul comunei Voluntari, T 11,

P 128 de la G.N. și A. prin contractul de schimb autentificat la 24

ianuarie 2000. Aceștia, la rândul lor, au devenit proprietarii suprafeței

amintite prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 04 martie 1998 de

la numitul B.G.

B.G. l-a cumpărat

prin contractul autentificat la 14 septembrie 1995 de la numitul T.M., care îl

deținea în proprietate prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza

Legii nr. 18/1991 și pentru care i s-a eliberat ulterior titlul de

proprietate din 23 decembrie 2002. Titlul de proprietate amintit, a fost

modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 emisă de Comisia Județeană

Ilfov, prin înscrierea suprafeței de 5000 mp în T 11 P 237/128, în loc de T 11

P 238, astfel încât reclamanta este în prezent proprietara suprafeței de 5000

mp situate în intravilanul comunei Voluntari, T 11, P 237/128.

Potrivit actului de

adjudecare din data de 29 noiembrie 2000 întocmit de BEJ „I.V.” în dosarul nr. 31/2000,

pârâta R.V. este proprietara unei suprafețe de teren de 4000 mp situate în

comuna Voluntari, T 11, parcela 128, pe care a dobândit-o în contul unei

creanțe pe care o avea asupra numitului T.V.. Acesta deținea imobilul în urma

contractului de vânzare-cumpărare din 25 septembrie 1997 încheiat cu I.N.,

despre care se menționează în actul de vânzare-cumpărare că îl deținea prin

constituirea dreptului de proprietate, conform adeverinței și

procesului-verbal de punere în posesie din data de 12 august 1992.

Terenurile celor două

părți se suprapun, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuate în

dosarul nr. 4040/2003 al Judecătoriei Buftea.

Reținând că reclamanta

nu are la îndemână acțiunea în revendicare, tribunalul a procedat la examinarea

titlurilor de proprietate exhibate de părți.

În analiza acestora,

tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, că, în ciuda neregularităților

sesizate și susținute de pârâtă privitor la titlul autorului reclamantei, T.M.,

acțiunea în verificarea legalității lui s-a soluționat prin sentința civilă nr.

5702/2007 a Judecătoriei Buftea, prin care cererea a fost respinsă ca

inadmisibilă, sentința devenind irevocabilă prin decizia nr. 1088 din 06 iunie 2008,

pronunțată de Tribunalul București, dar și cu mai multe soluții de

netrimitere în judecată, referitor la plângerile introduse de pârâtă sub

aspectul săvârșirii unor infracțiuni.

Prin urmare, titlul

de proprietate nr. 64262 din 23 decembrie 2002 emis pe numele lui T.M., astfel

cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 a C.J.I., inclusiv

în ceea ce privește suprafața de 5000 mp situată în T 11 P 237/128, care

stă și la baza titlului de proprietate al reclamantei, este legal.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut că titlurile de proprietate ale autorilor pârâtei, au fost

desființate astfel: prin Hotărârea Comisiei Județene Ilfov nr. 385 din 02

februarie 1995 s-au aprobat modificările propuse de Comisia Locală Ștefăneștii

de Jos, respectiv în anexa 2a, poziția 156, a fost anulat dreptul numitei I.N.

la reconstituirea proprietății, iar la poziția 236 a fost trecută și

aceasta din urmă, alături de fratele său, T.M.; ca urmare, a fost emis titlul

de proprietate din 26 octombrie 1995 pentru cei doi frați în care nu se mai

face nicio mențiune referitoare la vreun teren situat în T 11 P 128.

Rezultă că adeverința

de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie din 12 august 1992

pe care și pârâta își întemeiază pretențiile, deși nu au fost

anulate expres, au rămas fără valoare juridică (de altfel, adeverințele de

proprietate, unite cu procesele-verbale de punere în posesie făceau dovada

dreptului de proprietate doar până la eliberarea titlului).

Mai mult, prin

sentința civilă nr. 2874 din 06 octombrie 2004, pronunțată de Judecătoria

Buftea în dosarul nr. 5730/2004 s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1687 din 25 septembrie 1997 încheiat între vânzătoarea I.N.

și cumpărătorul T.V.V., părțile fiind repuse în situația anterioară

Reținându-se, așadar,

că titlurile persoanelor de la care pârâta a dobândit, prin adjudecare, terenul

în litigiu, au fost desființate, că dreptul reclamantei dobândit prin

contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000 se fundamentează pe

legalitatea nerăsturnată a actelor ce îl preced, că reclamanta și-a

întabulat mai întâi dreptul în cartea funciară nr. 333 Voluntari la data de 16

martie 2000, în timp ce pârâta și-a înscris actul de adjudecare la data de

31 ianuarie 2002, după cum cea dintâi a făcut și dovada achitării taxelor și

impozitelor aferente terenului începând din anul 2003, tribunalul, în baza

dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., a admis cererea de chemare în judecată și

a constatat că titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul

de schimb autentificat sub nr. 434 din 24 ianuarie 2000 este preferabil

titlului de proprietate al pârâtei, reprezentat de actul de adjudecare emis de

BEJ I.V. la data de 29 noiembrie 2000 în dosarul de executare.

Apelul declarat de

pârâta R.V. împortiva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin

decizia civilă nr. 431/ A din 11 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București-Secția a IV-a Civilă

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau

inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere

realizarea dreptului.”

Acțiunea în realizarea dreptului, este aceea

prin care reclamantul pretinde obligarea pârâtului la respectarea dreptului subiectiv

ce i-a fost încălcat; o astfel de acțiune este acțiunea în revendicare, care,

deși nu s-a bucurat legislativ de o definiție consacrată, în doctrină și

practica judiciară a fost definită ca fiind acea acțiune reală prin care

proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere instanței să i se stabilească

dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de

la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

În speță, astfel cum rezultă din probele

administrate în cauză în fața instanței de fond cât și din declarațiile

martorilor audiați de instanța de apel, intimata-reclamantă deține posesia

terenului în litigiu, situație în care aceasta nu poate cere realizarea

dreptului său pe calea acțiunii în revendicare, neavând calitatea de proprietar

neposesor.

În această situație, practica judiciară și

literatura de specialitate sunt unanime în a considera că acțiunea în constatare

este deschisă proprietarului care se găsește în posesia bunului, atunci

când este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască și

să i se consolideze dreptul său, dacă dovedește că acest drept îi este

contestat de pârât, situație în care interesul proprietarului pentru promovarea

acțiunii în constatare derivă din pericolul contestării sau încălcării

dreptului sau de către pârât.

În speță, intimata-reclamantă a făcut dovada

că apelanta-pârâtă i-a contestat dreptul de proprietate, prin promovarea

acțiunii în constatarea nulității absolute a rectificării titlului de proprietate

nr. 64262 din 23 decembrie 2002 emis pe numele lui T.M., care stă la baza

titlului de proprietate al reclamantei, precum și prin alte numeroase

litigii.

De asemenea, curtea de apel a reținut că astfel

cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză în dosarul nr. 4040/2003

al Judecătoriei Buftea și după cum chiar părțile recunosc, terenurile

deținute de cele două părți se suprapun, astfel că intimata-reclamantă

justifică un interes legitim, născut și actual în promovarea cererii de

chemare în judecată.

În consecință, a fost apreciată ca fiind legală

soluția de respingere a excepțiilor prin care s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii

și lipsa de interes în formularea cererii de chemare în judecată.

A mai reținut instanța de apel că, în

condițiile în care intimatei-reclamante îi este deschisă calea acțiunii în

constatare, astfel cum s-a arătat anterior, iar prin cererea de chemare în

judecată s-a arătat în mod ferm și neechivoc că aceasta este calea pe care

reclamanta a înțeles să o promoveze, indicând ca temei al cererii sale de

chemare în judecată dispozițiile art. 111 C. proc. civ., instanța de fond nu

avea de ce să schimbe calificarea dată de parte, riscând în acest mod să

încalce principiul disponibilității, care guvernează procesul civil și este

reglementat expres în art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Promovarea de către intimata-reclamantă a

unei acțiuni în constatare nu a avut ca scop eludarea normelor legale în

materia taxelor de timbru, în acest sens fiind faptul că intimata-reclamantă nu

avea deschisă o acțiune în realizarea dreptului, revendicarea având ca

finalitate redobândirea posesiei bunului, ceea ce nu se pune problema în

prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a

apreciat că tribunalul a dat o corectă calificare acțiunii cu care a fost

învestită și a stabilit taxa de timbru legală, datorată de

intimata-reclamantă conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997.

De asemenea, au fost găsite neîntemeiate

criticile formulate de apelanta-pârâtă asupra modului în care a fost soluționat

fondul cauzei, curtea de apel reținând că:

Prin contractul de schimb autentificat la 24

ianuarie 2000, intimata-reclamantă a dobândit de la G.N. și A. dreptul de

proprietate asupra unui teren în suprafață de 5000 mp, situat în intravilanul

comunei Voluntari, T 11, P 128. Vânzătorii, la rândul lor, dobândiseră în

proprietate terenul, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 04

martie 1998, de la numitul B.G. Acesta dobândise dreptul de proprietate asupra

terenului în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 14

septembrie 1995 încheiat cu numitul T.M., care îl deținea în proprietate prin

reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și

pentru care i s-a eliberat ulterior titlul de proprietate din 23 decembrie 2002.

Acest titlul de proprietate a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004

emisă de Comisia Județeană Ilfov, prin înscrierea suprafeței de 5000 mp în T 11

P 237/128, în loc de T 11 P 238, astfel încât intimata-reclamantă este în

prezent proprietara suprafeței de 5000 mp situate în intravilanul comunei

Voluntari, T 11, P 237/128.

Neregularitățile sesizate

și susținute de apelanta-pârâtă privitor la titlul autorului reclamantei, T.M.,

nu pot fi analizate în prezentul litigiu, nelegalitatea acestui act putând fi

contestată de persoana interesată doar prin acțiunile specifice Legii nr. 18/1991.

De altfel,

legalitatea acestui titlu a făcut obiectul litigiului soluționat prin sentința

civilă nr. 5702/2007 a Judecătoriei Buftea, prin care s-a respins ca

inadmisibilă cererea în constatarea nulității rectificării titlului de

proprietate din 23 decembrie 2002, hotărâre ce a rămas irevocabilă prin decizia

nr. 1088 din 06 iunie 2008 a Tribunalului București, dar și analizei

organelor de cercetare penală învestite cu plângerile introduse de apelanta-pârâtă

sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni.

Prin urmare, titlul

de proprietate nr. 64262 din 23 decembrie 2002 emis pe numele lui T.M., astfel

cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 a Comisiei Județene

Ilfov, inclusiv în ceea ce privește suprafața de 5000 mp situată în T 11 P

237/128, care stă și la baza titlului de proprietate al intimatei

reclamante, este, în prezent, perfect legal.

În ceea ce o privește

pe apelantă, curtea de apel a reținut că aceasta a dobândit prin actul de

adjudecare din data de 29 noiembrie 2000 întocmit de BEJ „I.V.” în dosarul nr. 31/2000,

dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 4000 mp situate în comuna

Voluntari, T 11, parcela 128, în contul unei creanțe pe care o avea asupra

numitului T.V. Acesta deținea imobilul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

autentificat la 25 septembrie 1997 încheiat cu I.N. În cuprinsul acestui act se

menționează că vânzătoarea deținea terenul ce a făcut obiectul vânzării prin

constituirea dreptului de proprietate, conform adeverinței nr. 979/1992 și

procesului-verbal de punere în posesie din data de 12 august 1992.

Adeverința de

proprietate și procesul-verbal de punere în posesie făceau dovada

dreptului de proprietate doar până la eliberarea titlului. Or, prin Hotărârea

Comisiei Județene Ilfov nr. 385 din 02 februarie 1995 s-au aprobat modificările

propuse de Comisia Locală Ștefăneștii de Jos, respectiv în anexa 2a,

poziția 156, s-a anulat numitei I.N. dreptul la reconstituirea proprietății,

aceasta fiind trecută la poziția 236, alături de fratele său, T.M., fiind emis

titlul de proprietate din 26 octombrie 1995 pentru cei doi frați în care nu se

mai face nicio mențiune referitoare la vreun teren situat în T 11 P 128.

Prin urmare, în mod

corect a apreciat instanța de fond că, deși adeverința de proprietate și

procesul-verbal de punere în posesie din 12 august 1992 nu au fost anulate

expres, acestea au rămas fără valoare juridică prin emiterea titlului de

proprietate din 26 octombrie 1995.

Cu toate acestea,

ulterior emiterii acestui titlu de proprietate, numita I.N. a folosit

adeverința și procesul-verbal de punere în posesie din data de 12 august 1992

pentru vânzarea convenită cu numitul T.V.V., menționându-le în cuprinsul

actului autentificat la 25 septembrie 1997, ca reprezentând titlul în baza

căruia vânzătoarea a dobândit terenul.

De altfel, prin

sentința civilă nr. 2874 din 06 octombrie 2004, pronunțată de Judecătoria

Buftea în dosarul nr. 5730/2004, s-a dispus rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare autentificat la 25 septembrie 1997 încheiat între vânzătoarea

I.N. și cumpărătorul T.V.V. și repunerea părților în situația

anterioară, instanța reținând că pentru terenul ce a făcut obiectul acestui

contract s-a eliberat titlu de proprietate în favoarea altei persoane.

Așadar, curtea

de apel a constatat că titlurile persoanelor de la care apelanta-pârâta a

dobândit, prin adjudecare, terenul în litigiu, au fost desființate, în timp ce

dreptul intimatei-reclamante, dobândit prin contractul de schimb autentificat la

24 ianuarie 2000, se fundamentează pe acte a căror legalitate nu a fost

răsturnată.

În plus, intimata-reclamantă

și-a întabulat mai întâi dreptul în cartea funciară nr. 333 Voluntari la

data de 16 martie 2000, în timp ce pârâta și-a înscris actul de adjudecare

la data de 31 ianuarie 2002; de altfel, la data când apelanta-pârâtă a dobândit

terenul în baza actului de adjudecare (29 noiembrie 2000), dreptul de

proprietate al intimatei-reclamante era înscris în cartea funciară (16 martie 2000).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta R.V.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a

susținut, sub un prim aspect, că decizia recurată este nelegală întrucât

instanțele de fond și apel au aplicat dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

deși acestea nu erau incidente în cauză.

Astfel, a arătat recurenta-pârâtă că prin

dispoziția finală a art. 111 C. proc. civ. s-a consacrat caracterul subsidiar

al acțiunii în constatare care poate fi folosită numai în cazul în care nu

poate fi exercitată o acțiune în realizarea dreptului și în cauză,

intimata-reclamantă, solicitând compararea titlurilor de proprietate și constatarea

preferabilității titlului său a exercitat de fapt o acțiune în realizarea

dreptului, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. care trebuia calificată

de instanță ca o acțiune în revendicare de drept comun.

În opinia recurentei-pârâte, soluțiile

pronunțate de instanțele de fond și apel relevă o greșită înțelegere

a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., neputând fi primită construcția

juridică a instanței de apel bazată pe împrejurarea ca intimata-reclamantă

deține posesia terenului în litigiu, fapt care ar fi pus-o în imposibilitatea

de a solicita realizarea dreptului său pe calea acțiunii în revendicare de

vreme ce aceasta avea la dispoziție acțiunea posesorie care apară posesia și,

prin ea, proprietatea.

Mai mult, în condițiile în care intimatei-reclamante,

care a cerut constatarea unui drept, i se opune un act prin care

recurentei-pârâte i s-a constituit un drept propriu, nu putea fi promovată o

acțiune în constatare ci trebuia ca, printr-o acțiune în realizare, să se

solicite anularea titlului de proprietate al recurente-paratei.

A mai arătat recurenta-pârâtă că, din aceasta

perspectivă, pentru promovarea unei asemenea acțiuni interesul trebuie sa fie

legitim, să nu contravină legislației în vigoare, care consideră inadmisibilă

acțiunea în constatare dacă intimata-reclamantă are deschisă calea în

realizarea dreptului. Pe de altă parte, prin acțiunea în constatare promovată,

care vizează obținerea unei hotărâri care nu constituie titlu executoriu,

intimata-reclamantă nu justifică un interes în formularea cererii de chemare în

judecată.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a

susținut că interpretarea eronată a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. a

condus la încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997, ceea ce

atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în mod greșit a fost respinsă excepția

insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, în condițiile în care

s-a făcut o calificare greșita a acestei cereri.

A susținut recurenta-pârâtă că obiectul

cererii de chemare în judecată este evaluabil în bani, fiind aplicabile prevederile

art. 2 din Legea nr. 146/1997.

În susținerea acestei afirmații s-a arătat că

Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr 2194/94/2006,

prin decizia civila nr 1006/ A din 5 octombrie 2010, care nu a fost atacată de

niciuna dintre părțile din dosar, a stabilit că obiectul cererii deduse

judecații este "un obiect evaluabil în bani" iar pentru a stabili

competența instanței în soluționarea litigiului în discuție a avut în vedere

concluziile raportului de expertiză referitoare la valoarea de circulație a

terenului în discuție la data la care intimata-reclamantă a sesizat Judecătoria

Buftea, valoare care depășește suma de 500.000 lei.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că există o

contradicție flagrantă între dispozitivul hotărârii recurate (și al sentinței),

prin care acțiunea promovată de intimata-reclamantă a fost admisă în baza

dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. și considerente, care se axează exclusiv

pe compararea titlurilor părților, operațiune specifică acțiunii în

revendicare.

A susținut recurenta-pârâtă că, într-o

asemenea acțiune (în revendicare), intimata-reclamantă este obligată să

dovedească identitatea imobilului revendicat cu cel al autorilor săi pentru a

pretinde ca are un drept de proprietate și că, în lipsa acestei dovezi,

acțiunea trebuie respinsă deoarece "idem est non esse non probări"; ocuparea

cu rea-credință de către intimata-reclamantă a suprafeței de teren în discuție

neputând crea în favoarea acesteia o posesie utilă pe care să o poată opune

recurentei-pârâte în cadrul acțiunii pe care a promovat-o.

Cu referire la compararea titlurilor de

proprietate, recurenta-pârâtă a arătat că instanțele de fond și apel trebuiau

să compare drepturile autorilor de la care acestea provin și să observe că

are câștig de cauză partea care a dobândit de la autorul al cărui drept

este preferabil, ca o aplicație a principiului "nemo plus juris ad alium

transferre potest, quam ipse habet".

A susținut recurenta-pârâtă că a dobândit terenul

în suprafață de 4000 mp, situat în comuna Voluntari Județ Ilfov,T11, P128, prin

actul de adjudecare emis de BEJ "I.V." în dosarul de executare nr

31/2001 și intabulat în CF nr 1898 cu încheierea nr. 628/31-01-2002 în

contul unei creanțe pe care o avea împotriva debitorului T.V. În actul de

adjudecare menționat se precizează că terenul este grevat de sarcini în

favoarea creditoarei adjudecatar R.V., și anume sub nr. 11431/1997

inscripție ipotecara, sub nr. 351/1998 inscripție ipotecara; sub nr. 126 C și

127 C/ 2000 comandament ; sub nr. 1 C, 2 C/2001 comandament - rectificare în

sensul ca lotul este 128 și nu 28 ; sub nr. 46,47/2000 interdicții; sub nr.

73/2001 somație executor și sub nr. 3629 rol fiscal. Acest act de

adjudecare nu a fost până în prezent anulat.

Prin decizia civilă nr 1176 din 24 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a fost respins recursul declarat de

intimata-reclamantă împotriva deciziei civile nr 483 din 19 septembrie 2005,

pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă prin care s-a

respins cererea sa de constatare a nulității absolute a actului de adjudecare

menționat mai sus,

La pronunțarea acestei decizii, instanța de

recurs a reținut că terenul de 5000 mp deținut de intimata-reclamantă P. și

respectiv de 4000 mp deținuți de pârâtă se suprapun parțial însă disputa

juridică poate fi soluționată pe calea acțiunii în revendicare.

Recurenta-pârâtă a expus istoricul transmisiunilor

anterioare ale dreptului de proprietate, arătând că autorul său a achiziționat

terenul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1687 din

25 septembrie 1997 de la I.N. căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate

asupra acestui teren prin adeverința nr. 979/1992, emisă de Comisia pentru

aplicarea Legii nr 18/1991; hotărârea comisiei municipale din 28 noiembrie 1991

a stabilit dreptul de proprietate al pârâtei pentru suprafața de 5000 mp

prevăzută în anexa 19 la poziția 42.

Primăria Comuniei Ștefănești a emis

procesul-verbal prin care pârâta a fost pusă în posesie la data de 12 august 1992

fiind identificat terenul în tarlaua nr. 11, parcela nr. 128.

Cu referire la titlul intimatei-reclamante

s-a arătat că autorul acesteia, T.M., a beneficiat de reconstituirea dreptului

de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 5000 mp prin adeverința

674/1992. Dreptul sau de proprietate asupra unul teren arabil în extravilanul

comunei Voluntari a fost transmis prin actul de vânzare-cumpărare din 14

septembrie 1995 lui B.G. Pentru acest teren dobândit în baza adeverinței a fost

pus în posesie printr-un proces verbal fără număr de înregistrare și dată și

fără a se menționa coordonatele cadastrale ale terenului.

B.G. prin contractul de vânzare-cumpărare din

4 martie 1998 a vândut lui G.A. terenul de 5000 mp situat însă în intravilanul

Comunei Voluntari, zona Pipera-Tunari tarlaua 11, parcela 128.

Prin contractul de schimb din 24 ianuarie 2000,

intimata-reclamantă P.M. a dobândit terenul de 3000 mp, tarlaua 11, parcela 128

cu nr. cadastral 82.

A susținut recurenta-pârâtă că autorul reclamantei-intimate

T.M. a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren

arabil în extravilanul comunei Voluntari, însă în mod inexplicabil, propritarul

ulterior, B.G., reușește să vândă acest teren fixându-i coordonatele

în intravilan, în zona Pipera, tarlaua 11, parcela 128, în contradicție vădita

cu conținutul adeverinței nr 674/1992 și a procesului verbal de punere în

posesie emis în baza ei.

În opinia recurentei-pârâte, din compararea

titlurilor autorilor părților rezultă că acestea se referă la terenuri

diferite, cu atât mai mult cu cât nu există la dosar schițele întocmite de

autorii intimatei-reclamantei care au stat la baza vânzărilor succesive prin

contractele din 14 septembrie 1995 și 04 martie 1998, iar din schița eliberată

de Primăria Comunei Voluntari la data de 8 decembrie 1997, care a fost depusă

la dosar, rezultă că autorul său, T.V., a fost proprietarul suprafeței de teren

de 5000 mp.

De asemenea, a arătat recurenta-pârâtă că nu

poate fi primită susținerea că adeverința autorului său, înregistrată sub nr

979/1992, ar fi fost anulată prin Hotărârea nr. 385 din 2 februarie 1995 a

Comisiei București și SAI deoarece anularea poziției 156 pentru

aceasta autoare privește un alt amplasament. Hotărârea Comisiei Municipale

nr 29 din 28 noiembrie 1991 prin care s-a stabilit dreptul de proprietate

pentru suprafața de 5000 mp autoarei pârâtei I.N. se referea la anexa 19

poziția 42. Or, planul de situație scara 1:2000 "legenda-teren lui T.V.

din contractul de vânzare-cumpărare" demonstrează ca terenul în discuție a

aparținut numitei I.N.

În consecință, titlul intimatei-reclamante se

referă la un teren de 5000 mp aflat pe alt amplasament.

În plus, intimata-reclamantă, în timpul

proceselor cu pârâta a obținut titlul de proprietate modificat succesiv în așa

fel ca parcelele lor sa se suprapună. În realitate, autorul intimatei-reclamante

a decedat în 1997, titlul sau de proprietate a fost emis la data de 23

decembrie 2002, rectificat prin hotărârea nr 409 din 18 mai 2004 și prin

referatul din 29 aprilie 2004 de Comisia Ștefăneștii de Jos.

Ca urmare a acestor rectificări a fost emisa

hotărârea pentru suprafața de 5000 mp situată în tarlaua 11, parcela 238/ 128.

Pentru a se ajunge la suprapunerea cu tarlaua

11, parcela 128 deținută de pârâtă au fost întocmite 3 procese verbale de

punere în posesie: procesul-verbal de punere în posesie nedatat care a fost

deja menționat, procesul-verbal de punere în posesie din 6 decembrie 2002 care

indică tarlaua 11 parcela 238/128 nesemnat de T. (decedat în 1997) și de

specialistul de măsurători topografice, precum și procesul-verbal de

punere în posesie nr. 2369 din 29 aprilie 2004 care indică tarlaua 11 parcela

237/128 nesemnat de T. (decedat în 1997) și de specialistul în măsurători

topografice, eliberat după emiterea titlului de proprietate.

A concluzionat recurenta-pârâtă că în toate

actele de proprietate, inclusiv în titlul de proprietate și în procesele-verbale

de punere în posesie, denumirea parcelei aparținând intimatei-reclamante P.M.A.T.

este de 237/128, ceea ce denotă că terenul acesteia se află pe un alt

amplasament.

Mai mult, Primăria Comunei Ștefăneștii

de Jos nu a depus copie de pe registrul agricol de la data intrării în C.A.P a

autorilor săi cu toate diligentele depuse în instanța, în condițiile în care actul

respectiv putea face dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra

amplasamentului parcelei nr. 128 în discuție. Pentru identitate de rațiune era

necesară depunerea la dosarul cauzei a schițelor cadastrale care au stat la

baza modificării titlurilor de proprietate și schițele în conformitate cu

care s-au făcut vânzările succesive de către autorii reclamantei-intimate.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu

taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 lei; s-a aplicat timbru judiciar în

valoare de 0,50 lei.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin

care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu s-au

administrat probe.

Analizând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale

incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și

urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Prin prima critică de recurs,

recurenta-pârâtă a susținut că dispozițiile art. 111 C. proc. civ. au fost greșit

aplicate în speță; critica nu este fondată.

Acest articol reglementează posibilitatea

părții care justifică un interes, de a solicita constatarea, pe cale judiciară,

a existenței sau inexistenței unui drept, însă numai în ipoteza în care nu poate

cere realizarea dreptului; această din urmă condiție, instituie caracterul

subsidiar al acțiunii în constatare.

Prin recursul pendente, recurenta-pârâtă a

susținut, pe de o parte, că acțiunea promovată de reclamantă este de fapt o

acțiune în realizarea dreptului, întemeiată greșit pe dispozițiile art. 111

C. proc. civ., iar pe de altă parte că intimata-reclamantă nu are deschisă

procedura reglementată de acest articol întrucât poate promova o acțiune

posesorie ori o acțiune în constatarea nulității titlului de proprietate al

pârâtei.

Cu referire la natura cererii de chemare în

judecată, după scopul material urmărit de reclamant, Înalta Curte reține că în

mod corect aceasta a fost calificată de instanțele de fond și apel ca

fiind o acțiune în constatarea dreptului de proprietate, întemeiată pe

dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

În ceea ce privește caracterul subsidiar

al acesteia, sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte conform cărora nu

poate fi primit raționamentul juridic expus de instanța de apel în sensul că

intimata-reclamantă nu are deschisă calea acțiunii în realizare (cu referire la

acțiunea în revedndicare) întrucât aceasta deține posesia bunului și

aceasta deoarece intimata-reclamantă ar putea exercita acțiunea posesorie.

Ceea ce este de esența acțiunilor posesorii,

este că acestea apără posesia ca stare de fapt, protejată juridic, împotriva

tulburărilor provenite de la terți, fără a pune în discuție fondul dreptului.

Ele tind la redobândirea posesiei (respectiv a elementului corpus).

În speță, reclamanta urmărește confirmarea

dreptului său de proprietate și, conform situației de fapt reținute de

instanțele de fond, se află în stăpânirea bunului, astfel că exercitarea unei

acțiuni posesorii nu ar fi de interes în cauză.

Așa cum a reținut și instanța de

apel, în situația particulară dedusă judecății intimata-reclamantă, care deține

posesia terenului în litigiu, nu are posibilitatea de a exercita acțiunea în

revendicare ori o altă acțiune în realizarea dreptului de proprietate.

În ceea ce privește acțiunea în

constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtei, Înalta Curte reține

că intimata-reclamantă a solicitat în dosarul cu nr. unic 3993/3/2003,

constatarea nulității absolute a actului de adjudecare întocmit de executorul judecătoresc

I.V., în dosarul nr. 31/2001, la data de 29 noiembrie 2011, însă cererea a fost

respinsă, menționându-se că suprapunerea parțială a terenurilor deținute de

părți deschide calea proprietarului care nu deține posesia bunului, la

exercitarea acțiunii în revendicare.

În consecință, față de împrejurarea că părțile

au exhibat titluri de proprietate asupra terenului în litigiu, că

intimata-reclamantă deține posesia bunului iar dreptul său este contestat de

recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă justifică un

interes în promovarea cererii de constatare a dreptului său de proprietate, iar

cererea este admisibilă, dispozițiile art. 111 C. proc. civ., fiind corect

interpretate și aplicate în cauză.

Sub aspectul justificării unui interes

legitim este lipsit de relevanță că hotărârea pronunțată nu este susceptibilă

de executare silită de vreme ce intimata-reclamantă deține bunul și urmărește

doar confirmarea dreptului său de proprietate, în contra recurentei-pârâte care

invocă un drept de proprietate asupra aceluiași bun (respectiv asupra

părții de teren care face obiectul suprapunerii titlurilor părților).

Cu referire la cel de-al doilea motiv de

recurs, prin care s-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., cu referire la art. 2 din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte reține

că este nefondat.

Sub un prim aspect, se impune a se face

precizarea că soluționarea de către instanțele inferioare a cererilor fără

perceperea în mod corect a taxelor judiciare de timbru nu afectează

valabilitatea hotărârilor ci, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (5) din

Legea nr. 146/1997, instanțele învestite cu soluționarea căilor de atac, vor

dispune obligarea titularilor cererilor la plata taxelor de timbru datorate.

Conform art.

3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, taxa de timbru datorată pentru cererile având

ca obiect constatarea existenței sau neexistenței unui drept, făcute în cadrul

art. 111

C. proc. civ. era la data introducerii

acțiunii de 19 lei.

Nu constituie un argument în susținerea

acestui motiv de recurs faptul că stabilirea competenței primei instanțe s-a

făcut după criteriul valoric și aceasta deoarece taxa de timbru în sumă de

19 lei a fost percepută în temeiul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 146/1997 care

prevede o taxă fixă pentru cererile întemeiate pe dispozițiile

art. 111

C. proc. civ., iar nu ca urmare a greșitei

calificări a dreptului dedus judecății ca fiind nepatrimonial.

Pentru motivele expuse, în speță nu se impune

însă obligarea reclamantei la plata vreunei sume de bani cu titlu de taxă

judiciară de timbru.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care a fost reclamată

“o contradictorialitate flagrantă între dispozitivul hotărârilor recurate .și

justificarea din considerente” este, de asemenea, nefondat.

Având în vedere că obiectul recursului îl

constituie decizia dată în apel, urmează a fi examinate pretinsele contradicții

între dispozitivul și considerentele deciziei recurate.

Prin acest motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține,

pe de o parte că atât prima instanță, cât și instanța de apel au expus, în

argumentarea soluției de admitere a acțiunii în constatarea dreptului de

proprietate al intimatei-reclamante, considerente specifice acțiunii în revendicare,

iar pe de altă parte că nu s-a procedat la compararea titlurilor autorilor

părților și că, în realitate, titlul de proprietate al

intimatei-reclamante privește de fapt un alt amplasament.

Din perspectiva criticilor de nelegalitate

care pot fi subsumate ipotezelor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Între dispozitivul deciziei nr. 431 A din 11

decembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, prin care a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă R.V. împotriva

sentinței civile nr. 2185 din 07 decembrie 2011, pronunțate de Tribunalul

București – Secția a V-a Civilă, și considerentele acesteia nu există

nicio contradicție de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Împrejurarea că tribunalul, prin sentința

pronunțată, a constatat preferabilitatea dreptului reclamantei, utilizând o

tehnică atipică de redactare a dispozitivului hotărârii de admitere a acțiunii

în constatare (cea uzuală fiind în practică de constatare a dreptului), iar

curtea de apel a apreciat drept temeinică și legală sentința, nu are

semnificația încălcării vreunei dispoziții legale, de vreme ce, față de scopul

urmărit de reclamantă, de constatare a dreptului său de proprietate în

contradictoriu cu pârâta care, la rândul său deține un titlu de proprietate, instanța

de judecată procedează, după identificarea bunului în litigiu și

stabilirea situației de fapt, la analiza titlurilor de proprietate exhibate de

părți în vederea stabilirii titularului dreptului de proprietate.

Ținând seama că titlurile părților provin de

la autori diferiți, în mod corect au fost analizate transmisiunile succesive.

Înalta Curte reține, pe baza situației de

fapt expuse de instanțele de fond (și care nu face obiectul cercetării în

recurs întrucât ține de temeinicia iar nu de legalitatea hotărârii), că

terenurile asupra cărora poartă drepturile de proprietate dobândite de părți se

suprapun pe o suprafață de 4000 mp, suprafață care se află în posesia

intimatei-reclamante, care a dobândit un teren în suprafață totală de 5000 mp

prin contractul de schimb autentificat la 24 ianuarie 2000 la BNP L.P.

La rândul său recurenta-pârâtă deține, ca

titlu de proprietate, actul de adjudecare din data de 29 noiembrie 2000

întocmit de B.E.J. „I.V.” în dosarul nr. 31/2000, pentru suprafața de 4000 mp de

teren, situată în comuna Voluntari, T 11, parcela 128, pe care a dobândit-o în

contul unei creanțe pe care o avea asupra numitului T.V.

Din perspectiva motivului de recurs invocat,

respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ., (conform căruia hotărârea poate fi

modificată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii), Înalta Curte

reține că decizia recurată nu intră sub incidența acestui motiv de recurs,

aceasta prezentând atât elementele de fapt relevante cât și analiza

detaliată a fiecărui motiv de apel.

Din cuprinsul

deciziei recurate rezultă cu claritate argumentele pentru care, în urma

examinării titlurilor părților și ale autorilor acestora, s-a dat

eficiență titlului intimatei-reclamante. În plus, instanța de judecată are

obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă

tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea cererilor formulate.

În raport de

considerentele deja expuse, Înalta Curte apreciază că nu este necesară reluarea

prezentării operațiunilor juridice încheiate de către autorii celor două părți.

Astfel, instanța de

apel nu numai că a examinat și titlurile autorilor părților dar a arătat

în motivarea deciziei că două elemente importante care au condus la constatarea

dreptului de proprietate al intimatei-reclamante au constat în desființarea cu

efect retroactiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1687

din 25 septembrie 1997 încheiat între vânzătoarea I.N. și cumpărătorul T.V.V.

și repunerea părților în situația anterioară; de asemenea, a reținut că

pentru terenul ce a făcut obiectul acestui contract s-a eliberat titlu de

proprietate în favoarea altei persoane și că vânzătoarea I.N. a utilizat adeverința

de proprietate nr. 979/1992 și procesul-verbal de punere în posesie din 12

august 1992, ulterior eliberării titlului de proprietate pentru terenul în

litigiu.

Criticile prin care

recurenta-pârâtă pune în discuție valabilitatea actelor de punere în posesie

ale autorului intimatei-reclamante, amplasamentul terenului și necesitatea

administrării de noi probe exced controlului de legalitate întrucât vizează

interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACEST MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta R.V. împotriva deciziei nr. 431A din data

de 11 decembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a

IV-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2013.