ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 765/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 765/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. 604/94/2008, ca urmare a

disjungerii din Dosarul nr. 5417/94/2007 al aceleiași instanțe, reclamanții

M.T., M.F., D.J., M.N. au chemat în judecată pe pârâtul C.N., solicitând

instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul de 800

mp situat în orașul Buftea, str. U. nr. 12, județul Ilfov, precum și obligarea

acestuia la contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru anii

2005-2007.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 480 și urm. C. civ., art. 998 C. civ.

Prin cerere

reconvențională, pârâtul C.N. a invocat uzucapiunea de 30 de ani pentru

suprafața de teren în litigiu.

La data de 22

februarie 2010, pârâtul, prin apărător, a invocat excepția necompetenței

materiale, față de valoarea obiectului cererii dată prin raportul de expertiză.

Prin Sentința civilă

cu nr. 1071 din 22 februarie 2010 Judecătoria Buftea a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, reținând faptul că, potrivit art. 2 pct. 1

lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și

cererile în materie civilă, al căror obiect au o valoare de peste 500.000 RON.

Or, în cauza de față,

valoarea unitară dată terenului de 1497,51 m.p. este de 515,080 RON, astfel

încât, prin raportare la dispozițiile legale menționate, Judecătoria Buftea nu

este competentă ratione materiae să soluționeze prezenta cauză.

În consecință,

instanța, în baza art. 158 rap. la art. 159 pct. 2, art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ. a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Buftea,

invocată de pârâtul-reclamant și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

Pricina a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

1 aprilie 2010, sub nr. 16627/3/2010.

La data de 3

septembrie 2010 reclamanții și-au precizat acțiunea cu referire la cota ce

revine fiecăruia dintre reclamanți din imobilul teren ce face obiectul

prezentei cauze, astfel cum le-a fost pus în vedere de către instanță la

termenul din data de 7 mai 2010, în vederea stabilirii taxei de timbru ce

revine reclamanților, după pronunțarea de către instanță asupra cererilor de

ajutor public judiciar .

Astfel, terenul de

1600 mp (1497,51 mp din măsurători) inclus în titlul de proprietate nr.

16505/1995 aparține autorului reclamanților, defunctul M.I. și reclamantului

M.T., ambii fiii defunctului M.N., fiecare cu o cotă, după cum urmează:

- 1/2 din teren

deține M.T., în calitate de fiu al defunctului M.N. (de pe urma căruia s-a

reconstituit dreptul de proprietate);

- 1/2 din teren dețin

reclamanții, ca moștenitori ai lui M.I., în baza certificatului de moștenitor

nr. 15 din 24 mai 2007, aflat la dosarul cauzei.

Cota de 1/2 ce aparține

lui M.I. se divide, conform certificatului de moștenitor mai sus menționat:

M.N., fiu, 3/8; M.F., soție, 2/8; D.J., fiică, 3/8.

După declinare, în

fața tribunalului nu s-au administrat probe noi, tribunalul apreciind că sunt

câștigate cauzei potrivit art. 160 C.proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1303 din 29 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis acțiunea precizată formulată de reclamanți și a obligat pârâtul

reclamant, să lase reclamanților-pârâți în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 1497,51 mp situat în Buftea, tarlaua nr. 51,

parcela 3626 și 3625, identificat potrivit dispozitivului Sentinței civile nr.

3162 din 13 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Buftea, în Dosarul cu nr.

5417/94/2007. A respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată. A obligat

pârâtul-reclamant la plata către reclamanții-pârâți a sumei de 2668 RON,

reprezentând taxa de timbru și 1000 RON onorariu avocat, cu aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că, prin cererea precizatoare

formulată la 4 octombrie 2007, reclamanții M.N., M.F. și D.J., au solicitat

instanței să oblige pârâtul C.N. să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 1600 mp situat în Buftea și să achite

contravaloarea lipsei de folosință pentru ultimii 3 ani.

Analizând titlurile

de proprietate exhibate de părți, tribunalul a reținut că, prin titlul nr.

16505 din 23 februarie 1995 a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru

suprafața de teren de 1 ha și 8800 mp, situat în Buftea, pe numele M.T. și

M.I., în calitate de moștenitori ai fostului proprietar M.Gh.N. (fila 11, ds.

604/94/2008).

În titlu, suprafața

de 1600 mp aflată în litigiu este înscrisă la prima poziție la categoria teren

intravilan, în tarlaua 51, parcela 3626, cu vecini: la nord C.N., la est M.G.,

la sud str. F.

M.I. a decedat la 5

iulie 2006, iar de pe urma acestuia au rămas ca moștenitori M.F., soție, cu o

cotă de 2/8 din masa succesorală, D.J. și M.N., fii, cu câte o cotă de 3/8

fiecare, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 15 din 24 mai

2007, emis de BNP „A.S." (filele 14-15 ds. 604/94/2008).

În ceea ce privește

titlul de proprietate aparținând pârâtului, acesta a dobândit dreptul de

proprietate de la P.N. și P.A. prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1427 din 5 iulie 1983 numai asupra construcției, deoarece

terenul aferent în suprafață de 800 mp a trecut în proprietatea statului

potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (fila 16, ds.604/94/2008).

Prin Ordinul nr.

718/2006, în baza art. 23 coroborat cu art. 36 din Legea nr. 18/1991, s-a

constituit în favoarea pârâtului dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafață de 2211 mp (fila 19, ds.604/94/2008).

Prin Sentința civilă

nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr.

5417/94/2007, s-a constatat nulitatea absolută parțială a acestui ordin,

respectiv pentru suprafața de 1497,51 mp teren situat în tarlaua 51, parcelele

3625, 3626, identificate potrivit raportului de expertiză tehnică efectuată în

această cauză (filele 34, 35, ds.604/94/2008).

Această sentință a

rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 812R din

16 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă (fila

36, ds.604/94/2008).

În limita acestei

suprafețe de 1497,51 mp și-au precizat și reclamanții cererea în revendicare

(fila 52, ds. 604/94/2008).

Tribunalul a

constatat că reclamanții au probat dreptul lor de proprietate, respectiv prin

Titlul nr. 16505 din 23 februarie 1995 emis în baza Legii nr. 18/1991, în timp

ce pârâtul a pierdut în mod irevocabil dreptul de proprietate ca urmare a

pronunțării Sentinței civile nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunțată de

Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 5417/94/2007, irevocabilă și trecută în

puterea de lucru judecat, astfel că în prezent pârâtul deține și folosește fără

drept terenul în suprafață de 1497,51 mp.

În ceea ce privește lipsa de folosință pentru

ultimii 3 ani, tribunalul a reținut că reclamanții nu au mai susținut această

cerere pe parcursul soluționării cauzei, iar pe de altă parte, nu au

administrat probe din care să rezulte un astfel de prejudiciu, obligația

revenindu-le potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169

C. civ.

Pe de altă parte,

tribunalul a reținut că dispozițiile legale amintite nu încalcă dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor

omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că astfel de despăgubiri

nu pot fi acordate, deoarece au un caracter speculativ. Cu referire la această

cerere, tribunalul a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

care, în cauza Radu contra României (Hotărârea din 20 iulie 2006), a respins o

astfel de solicitare.

Având în vedere că

dreptul de proprietate aparținând părților a fost analizat deja de instanțe în

procedura specială a

Legii nr. 18/1991, pronunțându-se Sentința civilă nr. 3162 din 13 iunie 2008,

tribunalul a apreciat

că pârâtul nu a indicat elemente noi de natură a atrage nulitatea titlului

reclamanților, astfel că cererea reconvențională formulată de acesta s-a

considerat a fi neîntemeiată, fiind respinsă în consecință.

În ceea ce privește

uzucapiunea, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile privind

uzucapiunea de lungă durată, întrucât posesia a fost pierdută ca urmare a

emiterii titlului nr. 16505 din 23 februarie 1995, iar din 1983 până în 1995 nu

sunt 30 ani. Totodată, instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite nici

condițiile pentru uzucapiunea de scurtă durată, întrucât, pe de o parte, prin

contractul de vânzare-cumpărare din 1983 pârâtul nu a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului, astfel că acest act nu valorează just titlu, iar

în raport cu ordinul din 2006, nu sunt îndeplinite nici condițiile privind

termenul de minim 10 ani, nici aceea a bunei credințe.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul C.N.

Prin Decizia nr. 832

A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul formulat de pârâtul reclamant C.N., a admis cererea de aderare

la apel formulată de reclamanții - pârâți M.F., M.N. și D.J., a schimbat în

parte sentința apelată în sensul că a dispus obligarea pârâtului reclamant C.N.

să plătească reclamanților M.N., M.F. și D.J. și suma de 300 RON, reprezentând

onorariu expert. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427 din 5 iulie 1983 pârâtul a cumpărat

construcția situată în Buftea str. U. nr. 12, sect. agr. Ilfov, iar terenul de

800 mp a fost trecut în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din Legea

nr. 58/1974.

Posesia începută la

momentul cumpărării construcției nu a fost exercitată în mod neîntrerupt o

perioadă de 30 de ani pentru a opera prescripția achizitivă de lungă durată,

aceasta fiind întreruptă la data de 20 august 2007, ca urmare a formulării

acțiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. 5417/94/2007, în

contradictoriu cu pârâtul din prezenta cauză, privind constatarea nulității

absolute parțiale a Ordinului nr. 718/2006, emis în condițiile art. 23

coroborat cu art. 36 din Legea nr. 18/1991, în ceea ce privește suprafața din

prezentul litigiu.

Întrucât această

acțiune a fost admisă prin Sentința civilă nr. 3162 din 13 iunie 2008

pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 5417/94/2007, irevocabilă ca

urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 812R din 16 aprilie 2007

pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă (fila 36, dos.

604/94/2008 al Judecătoriei Buftea), în cauză a operat un caz de întrerupere,

la data introducerii cererii de chemare în judecată (20 august 2007), iar până

la această dată nu s-a scurs decât o perioadă de 24 de ani, calculată de la

data când pârâtul a început să posede terenul în litigiu, în baza contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427 din 5 iulie 1983, ce a avut ca

obiect construcția situată în Orașul Buftea str. U. nr. 12, sect. agr. Ilfov.

Pe de altă parte, nu

sunt îndeplinite nici condițiile pentru uzucapiunea de scurtă durată întrucât,

prin contractul de vânzare-cumpărare din 1983, pârâtul nu a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului, astfel că acest act nu valorează just titlu.

În ceea ce privește

invocarea de către pârât a joncțiunii posesiilor, în temeiul art. 1860 C. civ.,

și unirea posesiunii exercitate de el cu aceea exercitată de autorii săi, P.M.

și P.A., care figurau înscriși în registrul agricol cu suprafața totală de 0,24

ha, Curtea a reținut că joncțiunea posesiilor operează numai în cazul în care

este vorba despre o posesie propriu-zisă, detenția precară neputând fi unită cu

posesia.

În cauză, s-a dovedit

că pârâtul nu a stăpânit terenul sub nume de proprietar, detenția acestuia

fiind una precară. în acest sens este istoricul de rol agricol emis de Primăria

Orașului Buftea (fila 158, ds. Judecătoriei Buftea) coroborat cu copiile de pe registrele

agricole din anii 1986 - 1996 (fila 160, ds. Judecătoriei Buftea), din care

rezultă că în terenul cu care pârâtul figura în registrele agricole intrau și

suprafețe de teren deținute ca loturi în folosință.

Or, posesia pârâtului

asupra terenului cu destinația de „lot în folosință" este lipsită de

elementul subiectiv (intențional) al posesiei, deoarece acesta a fost deținut

fără animus possidendi, ci numai cu animus detinendi.

În această situație,

Curtea a apreciat că posesia exercitată de către pârât a fost viciată de

precaritate, care echivalează cu lipsa posesiei, potrivit dispozițiilor art.

1853 C. civ. Fiind vorba despre o detenție precară asupra terenului, aceasta nu

poate fi unită cu posesia exercitată de persoanele de la care pârâtul a cumpărat,

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1427 din 5 iulie 1983.

În ceea ce privește

cererea de aderare la apel, formulată de reclamanții M.N., M.F. și D.J. sub

aspectul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, Curtea a

reținut că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată".

Textul art. 274 C.

proc. civ., instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în

pretenții, pentru că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul

judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit

să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Prin urmare, la baza

obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care

impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat

litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de către intimații reclamanți,

Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C.proc. civ.

„judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, când constată

motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau

munca îndeplinită de avocat".

Prin aplicarea

acestor norme instanța nu intervine în raportul juridic dintre avocat și

clientul său (deci contractul de asistență juridică își va produce pe deplin

efectele între părți), ci doar se apreciază în ce măsură onorariul stabilit de

partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de adversarul său (față de

complexitatea speței și efortul concret depus de avocatul creditorului) -

restul acestui onorariu rămânând în mod definitiv în sarcina clientului.

În acest sens este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care fiind învestită cu

soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care

sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi

recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost

în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În speță, față de

complexitatea cauzei, Curtea a apreciat că un onorariu avocațial în cuantum de

2600 RON este nepotrivit de mare, instanța de fond aplicând în mod corect

prevederile art. 274 alin. (3) C.proc. civ., apreciind că un onorariu de avocat

în cuantum de 1.000 RON corespunde gradului de complexitate a cauzei precum și

eforturilor depuse de către avocatul reclamanților pentru soluționarea cererii

de chemare în judecată.

În ceea ce privește

onorariul de expert în cuantum de 300 RON, Curtea a constatat că această

cheltuială a fost efectuată de către reclamanți care, în raport de soluția

pronunțată în cauză, prin care a fost admisă acțiunea principală și s-a respins

cererea reconvențională, au calitatea de părți câștigătoare în proces, iar

potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (2) C.proc. civ. erau îndreptățiți

la recuperarea cheltuielii efectuate cu plata expertului.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamanții M.N., M.F. și D.J., precum și

pârâtul C.N.

I. Întemeindu-și

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții M.N., M.F.

și D.J. au formulat următoarele critici:

În mod nelegal

instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind reducerea

cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, prin raportare la

tabloul onorariilor minimale, în condițiile în care art. 133 din Statutul profesiei

de avocat prevede că onorariile se stabilesc liber între avocat și client,

fiind interzisă fixarea de onorarii minime sau maxime, eventualele criterii de

stabilire a onorariului fiind la aprecierea părților raportului juridic de

reprezentare, respectiv a avocatului și clientului său.

Recurenții susțin că

instanța a minimalizat activitatea juridică prestată de avocat pe parcursul a

15 termene de judecată, într-o acțiune având ca obiect revendicare -

uzucapiune, reducând onorariul de avocat la mai puțin de jumătate. Susțin că

activitatea juridică prestată de avocat într-o cauză nu se poate cuantifica și

evalua, atâta timp cât nu există onorarii minimale sau maximale la care să te

raportezi.

Chiar și prin

raportare la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., trebuie avute în vedere valoarea

pricinii - în speță, un teren intravilan în valoare de peste 500.000 RON,

precum și obiectul cererii - revendicare.

Totodată, activitatea

avocatului a fost complexă, fiind impusă de obiectul dosarului, pe parcursul a

15 termene de judecată, în fața a două instanțe, în localități diferite.

În ce privește

onorariul din faza apelului, recurenții - reclamanți susțin că acesta nu le-a

fost acordat deloc.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în

cuantum de 2600 RON pentru instanța de fond și 1500 RON în apel.

II. Pârâtul C.N. a

formulat următoarele critici: Pornind de la premisa că pârâtul a fost înscris

în registrul agricol, în mod eronat, instanța de apel a concluzionat că acesta

a exercitat o detenție precară asupra terenului, iar nu o posesie utilă.

Apreciază soluția

instanței de apel ca fiind nelegală, având în vedere, pe de o parte, că

istoricul de rol fiscal se realizează pe baza declarației pe proprie

răspundere, aceasta neavând valoare constitutivă, declarativă sau probatorie,

precum și că, majoritatea covârșitoare a persoanelor din mediul rural stăpâneau

pe baza istoricului de rol agricol, înscris în fostele registre agricole.

Susține că instanța

de apel a interpretat greșit și dispozițiile ce reglementează uzucapiunea de

lungă durată, dând valoare consecințelor juridice născute ca urmare a

existenței Registrului agricol, în defavoarea consecințelor născute ca urmare a

chitanțelor care atestă că pârâtul a stăpânit sub nume de proprietar, prin

plata taxelor și impozitelor aferente terenului.

Mai susține

recurentul că și autorii lui, familia P., au fost înscriși în registrul agricol

și, cu toate acestea, spre deosebire de el, instanța a reținut că aceștia au

exercitat o posesie utilă asupra terenului ce i-a fost transmis ulterior.

Totodată, recurentul

susține că nu se poate reține nici împrejurarea că emiterea Registrului agricol

a determinat afectarea bunei sale credințe, câtă vreme acesta a stăpânit

terenul sub nume de proprietar, continuu și neviciat.

Solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului

pârâtului și schimbarea în consecință a sentinței tribunalului.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

I. Examinând

criticile formulate prin recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte reține:

Prin recursul

exercitat în cauză, reclamanții contestă aplicarea de către instanță a

dispozițiilor art 274 alin. (3) C. proc. civ.

Este de netăgăduit

că, față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, principiu ce

rezultă din dispozițiile legale menționate având la bază culpa procesuală,

precum și unicitatea procesului civil, ceea ce impune ca în cuantumul

cheltuielilor de judecată să fie incluse toate cheltuielile făcute cu procesul,

în toate fazele acestuia, indiferent cu ce titlu, necesar fiind ca partea care

le cere să fi triumfat, în final, în proces.

Deși la baza

acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile

delictuale, în conformitate cu care reparațiunea trebuie să fie integrală, în

contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța are posibilitatea să-l oblige pe cel care a căzut în pretenții

să suporte numai o parte din onorariul de avocat plătit de partea adversă.

Aceasta, întrucât

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin

deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a

permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe

parcursul procesului.

Deci judecătorul are

posibilitatea ca, în cazuri temeinic justificate, să dispună reducerea

cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea

depusă de avocat, această soluție fiind conformă prevederilor art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât dreptul la un proces

echitabil implică și o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Este de netăgăduit că

onorariul de avocat a fost stabilit inter partes, astfel cum susțin recurenții,

că în ce privește raporturile juridice stabilite între avocat și client orice

imixtiune este inadmisibilă și că, dacă nu ar fi existat dispozițiile art. 274

C. proc. civ., contractul încheiat între avocat și clientul său, ca orice act

juridic, și-ar fi produs efectele numai între părți, nu și față de terțe

persoane, inclusiv adversarul din proces.

Prin aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., nu se intervine în contractul de

asistență juridică, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se

apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie

suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și

complexitatea cauzei.

În speță, prin

sentința primei instanțe s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., reducerea onorariului de avocat de la 2600 RON la 1500 RON.

Procedând la

reducerea onorariului achitat de reclamanți, instanța s-a raportat la

criteriile prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

respectiv munca depusă de avocat, determinat de elemente precum complexitatea,

dificultatea sau noutatea litigiului.

Solicitarea

reclamanților formulată prin cererea de recurs, în sensul aprecierii

proporționalității onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului

și complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului,

față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., care nu

permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.

În ce privește

susținerea recurenților - reclamanți în sensul că în faza procesuală a apelului

nu le-ar fi fost acordate cheltuielile de judecată, este nereală.

Astfel, prin Decizia

nr. 36 A din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă,

a admis cererea de completare a Deciziei nr. 832 A din 1 noiembrie 2011 a

aceleiași instanțe, recurată în prezenta cauză, dispunând obligarea pârâtului

C.N. să plătească reclamantei M.F. suma de 1300 RON, cheltuieli de judecată în

apel (filele 69-70, dosar apel).

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a constatat că dovada cheltuielilor de judecată,

reprezentând onorariu de avocat a fost făcută, potrivit dispozițiilor art. 1169

C. civ., doar de către M.F., cu chitanța de la fila 44, potrivit căreia s-a

achitat de către aceasta suma de 1500 RON.

În atare situație,

cererea de completare formulată de petenții M.N. și D.J. s-a considerat a fi

neîntemeiată, aceștia nefăcând dovada cheltuielilor de judecată solicitate.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de către petenta M.F., Curtea a

avut în vedere dispozițiile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora „când

pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va

aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată, putând face compensarea lor".

Curtea a apreciat că

acordarea către apelanta M.F. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1300

RON corespunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 276 C. proc. civ., fiind

proporționale cu modul de soluționare al pretențiilor ce au făcut obiectul

cererii de aderare la apel, ce a fost admisă în parte.

Ca atare, se constată

că instanța de apel a dispus acordarea cheltuielilor de judecată pentru partea

care a făcut dovada acestora, apreciind cuantumul acestora în raport de

pretențiile încuviințate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 276 C. proc.

civ., motiv pentru care nici această critică nu poate fi primită.

Acestea sunt

considerentele pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanți.

II. În ce privește

recursul declarat de pârâtul C.N., acesta este nul, în considerarea

următoarelor considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.

304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face

posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute

expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este

nulitatea recursului.

În speță, deși

pârâtul a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă

niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea.

Astfel, niciuna

dintre critici nu permite încadrarea recursului în motivele prevăzute de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii

atacate ori pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Aceasta deoarece, nemulțumirea exprimată de pârât vizează exclusiv greșita

stabilire de către instanță a situației de fapt, raportat la probele

administrate.

Astfel, pârâtul

contestă concluzia instanței de apel privind înscrierea sa și a autorilor săi

în Registrul agricol, care ar viza exercitarea unei posesii utile și nu a unei

detenții precare, imputând de fapt instanței greșita stabilire a situației de

fapt, sens în care aduce în discuție probele administrate, tinzând la

schimbarea situației de fapt prin reaprecierea probelor.

Or, modul în care

instanța de apel interpretează probele administrate și stabilește pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după

abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt,

consecutive aprecierii eronate a probelor.

În actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța

de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în

realitate recurenții.

Având în vedere că

recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.

civ., iar criticile formulate de pârât nu se circumscriu acestui cadru legal,

ridicând o problemă ce ține de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii

atacate, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.F., D.J., M.N. împotriva Deciziei

nr. 832 A din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Constată nul recursul

declarat de pârâtul C.N. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astă 18 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG