ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 765/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. 604/94/2008, ca urmare a disjungerii din Dosarul nr. 5417/94/2007 al aceleiași instanțe, reclamanții M.T., M.F., D.J., M.N. au chemat în judecată pe pârâtul C.N., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul de 800 mp situat în orașul Buftea, str. U. nr. 12, județul Ilfov, precum și obligarea acestuia la contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru anii 2005-2007. În drept, au fost invocate prevederile art. 480 și urm. C. civ., art. 998 C. civ. Prin cerere reconvențională, pârâtul C.N. a invocat uzucapiunea de 30 de ani pentru suprafața de teren în litigiu.

La data de 22 februarie 2010, pârâtul, prin apărător, a invocat excepția necompetenței materiale, față de valoarea obiectului cererii dată prin raportul de expertiză. Prin Sentința civilă cu nr. 1071 din 22 februarie 2010 Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând faptul că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie civilă, al căror obiect au o valoare de peste 500.000 RON. Or, în cauza de față, valoarea unitară dată terenului de 1497,51 m.p. este de 515,080 RON, astfel încât, prin raportare la dispozițiile legale menționate, Judecătoria Buftea nu este competentă ratione materiae să soluționeze prezenta cauză.

În consecință, instanța, în baza art. 158 rap. la art. 159 pct. 2, art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Buftea, invocată de pârâtul-reclamant și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 1 aprilie 2010, sub nr. 16627/3/2010. La data de 3 septembrie 2010 reclamanții și-au precizat acțiunea cu referire la cota ce revine fiecăruia dintre reclamanți din imobilul teren ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum le-a fost pus în vedere de către instanță la termenul din data de 7 mai 2010, în vederea stabilirii taxei de timbru ce revine reclamanților, după pronunțarea de către instanță asupra cererilor de ajutor public judiciar . Astfel, terenul de 1600 mp (1497,51 mp din măsurători) inclus în titlul de proprietate nr. 16505/1995 aparține autorului reclamanților, defunctul M.I.

și reclamantului M.T., ambii fiii defunctului M.N., fiecare cu o cotă, după cum urmează: - 1/2 din teren deține M.T., în calitate de fiu al defunctului M.N. (de pe urma căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate); - 1/2 din teren dețin reclamanții, ca moștenitori ai lui M.I., în baza certificatului de moștenitor nr. 15 din 24 mai 2007, aflat la dosarul cauzei. Cota de 1/2 ce aparține lui M.I. se divide, conform certificatului de moștenitor mai sus menționat: M.N., fiu, 3/8; M.F., soție, 2/8; D.J., fiică, 3/8. După declinare, în fața tribunalului nu s-au administrat probe noi, tribunalul apreciind că sunt câștigate cauzei potrivit art. 160 C.proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 1303 din 29 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanți și a obligat pârâtul reclamant, să lase reclamanților-pârâți în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1497,51 mp situat în Buftea, tarlaua nr. 51, parcela 3626 și 3625, identificat potrivit dispozitivului Sentinței civile nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Buftea, în Dosarul cu nr. 5417/94/2007. A respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanții-pârâți a sumei de 2668 RON, reprezentând taxa de timbru și 1000 RON onorariu avocat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin cererea precizatoare formulată la 4 octombrie 2007, reclamanții M.N., M.F. și D.J., au solicitat instanței să oblige pârâtul C.N. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1600 mp situat în Buftea și să achite contravaloarea lipsei de folosință pentru ultimii 3 ani. Analizând titlurile de proprietate exhibate de părți, tribunalul a reținut că, prin titlul nr. 16505 din 23 februarie 1995 a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de teren de 1 ha și 8800 mp, situat în Buftea, pe numele M.T. și M.I., în calitate de moștenitori ai fostului proprietar M.Gh.N.

(fila 11, ds. 604/94/2008). În titlu, suprafața de 1600 mp aflată în litigiu este înscrisă la prima poziție la categoria teren intravilan, în tarlaua 51, parcela 3626, cu vecini: la nord C.N., la est M.G., la sud str. F. M.I. a decedat la 5 iulie 2006, iar de pe urma acestuia au rămas ca moștenitori M.F., soție, cu o cotă de 2/8 din masa succesorală, D.J. și M.N., fii, cu câte o cotă de 3/8 fiecare, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 15 din 24 mai 2007, emis de BNP „A.S." (filele 14-15 ds. 604/94/2008). În ceea ce privește titlul de proprietate aparținând pârâtului, acesta a dobândit dreptul de proprietate de la P.N. și P.A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427 din 5 iulie 1983 numai asupra construcției, deoarece terenul aferent în suprafață de 800 mp a trecut în proprietatea statului potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (fila 16, ds.604/94/2008).

Prin Ordinul nr. 718/2006, în baza art. 23 coroborat cu art. 36 din Legea nr. 18/1991, s-a constituit în favoarea pârâtului dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2211 mp (fila 19, ds.604/94/2008). Prin Sentința civilă nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 5417/94/2007, s-a constatat nulitatea absolută parțială a acestui ordin, respectiv pentru suprafața de 1497,51 mp teren situat în tarlaua 51, parcelele 3625, 3626, identificate potrivit raportului de expertiză tehnică efectuată în această cauză (filele 34, 35, ds.604/94/2008). Această sentință a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 812R din 16 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă (fila 36, ds.604/94/2008).

În limita acestei suprafețe de 1497,51 mp și-au precizat și reclamanții cererea în revendicare (fila 52, ds. 604/94/2008). Tribunalul a constatat că reclamanții au probat dreptul lor de proprietate, respectiv prin Titlul nr. 16505 din 23 februarie 1995 emis în baza Legii nr. 18/1991, în timp ce pârâtul a pierdut în mod irevocabil dreptul de proprietate ca urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 5417/94/2007, irevocabilă și trecută în puterea de lucru judecat, astfel că în prezent pârâtul deține și folosește fără drept terenul în suprafață de 1497,51 mp. În ceea ce privește lipsa de folosință pentru ultimii 3 ani, tribunalul a reținut că reclamanții nu au mai susținut această cerere pe parcursul soluționării cauzei, iar pe de altă parte, nu au administrat probe din care să rezulte un astfel de prejudiciu, obligația revenindu-le potrivit art. 129 alin. (1) C. proc.

civ. coroborat cu art. 1169 C. civ. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că dispozițiile legale amintite nu încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că astfel de despăgubiri nu pot fi acordate, deoarece au un caracter speculativ. Cu referire la această cerere, tribunalul a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Radu contra României (Hotărârea din 20 iulie 2006), a respins o astfel de solicitare. Având în vedere că dreptul de proprietate aparținând părților a fost analizat deja de instanțe în procedura specială a Legii nr. 18/1991, pronunțându-se Sentința civilă nr. 3162 din 13 iunie 2008, tribunalul a apreciat că pârâtul nu a indicat elemente noi de natură a atrage nulitatea titlului reclamanților, astfel că cererea reconvențională formulată de acesta s-a considerat a fi neîntemeiată, fiind respinsă în consecință.

În ceea ce privește uzucapiunea, tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile privind uzucapiunea de lungă durată, întrucât posesia a fost pierdută ca urmare a emiterii titlului nr. 16505 din 23 februarie 1995, iar din 1983 până în 1995 nu sunt 30 ani. Totodată, instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru uzucapiunea de scurtă durată, întrucât, pe de o parte, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1983 pârâtul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, astfel că acest act nu valorează just titlu, iar în raport cu ordinul din 2006, nu sunt îndeplinite nici condițiile privind termenul de minim 10 ani, nici aceea a bunei credințe. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul C.N.

Prin Decizia nr. 832 A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul formulat de pârâtul reclamant C.N., a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanții - pârâți M.F., M.N. și D.J., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a dispus obligarea pârâtului reclamant C.N. să plătească reclamanților M.N., M.F. și D.J. și suma de 300 RON, reprezentând onorariu expert. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427 din 5 iulie 1983 pârâtul a cumpărat construcția situată în Buftea str. U. nr. 12, sect.

agr. Ilfov, iar terenul de 800 mp a fost trecut în proprietatea statului conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Posesia începută la momentul cumpărării construcției nu a fost exercitată în mod neîntrerupt o perioadă de 30 de ani pentru a opera prescripția achizitivă de lungă durată, aceasta fiind întreruptă la data de 20 august 2007, ca urmare a formulării acțiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. 5417/94/2007, în contradictoriu cu pârâtul din prezenta cauză, privind constatarea nulității absolute parțiale a Ordinului nr. 718/2006, emis în condițiile art. 23 coroborat cu art. 36 din Legea nr. 18/1991, în ceea ce privește suprafața din prezentul litigiu.

Întrucât această acțiune a fost admisă prin Sentința civilă nr. 3162 din 13 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 5417/94/2007, irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 812R din 16 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă (fila 36, dos. 604/94/2008 al Judecătoriei Buftea), în cauză a operat un caz de întrerupere, la data introducerii cererii de chemare în judecată (20 august 2007), iar până la această dată nu s-a scurs decât o perioadă de 24 de ani, calculată de la data când pârâtul a început să posede terenul în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427 din 5 iulie 1983, ce a avut ca obiect construcția situată în Orașul Buftea str. U. nr. 12, sect.

agr. Ilfov. Pe de altă parte, nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru uzucapiunea de scurtă durată întrucât, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1983, pârâtul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, astfel că acest act nu valorează just titlu. În ceea ce privește invocarea de către pârât a joncțiunii posesiilor, în temeiul art. 1860 C. civ., și unirea posesiunii exercitate de el cu aceea exercitată de autorii săi, P.M. și P.A., care figurau înscriși în registrul agricol cu suprafața totală de 0,24 ha, Curtea a reținut că joncțiunea posesiilor operează numai în cazul în care este vorba despre o posesie propriu-zisă, detenția precară neputând fi unită cu posesia. În cauză, s-a dovedit că pârâtul nu a stăpânit terenul sub nume de proprietar, detenția acestuia fiind una precară.

în acest sens este istoricul de rol agricol emis de Primăria Orașului Buftea (fila 158, ds. Judecătoriei Buftea) coroborat cu copiile de pe registrele agricole din anii 1986 - 1996 (fila 160, ds. Judecătoriei Buftea), din care rezultă că în terenul cu care pârâtul figura în registrele agricole intrau și suprafețe de teren deținute ca loturi în folosință. Or, posesia pârâtului asupra terenului cu destinația de „lot în folosință" este lipsită de elementul subiectiv (intențional) al posesiei, deoarece acesta a fost deținut fără animus possidendi, ci numai cu animus detinendi. În această situație, Curtea a apreciat că posesia exercitată de către pârât a fost viciată de precaritate, care echivalează cu lipsa posesiei, potrivit dispozițiilor art. 1853 C. civ.

Fiind vorba despre o detenție precară asupra terenului, aceasta nu poate fi unită cu posesia exercitată de persoanele de la care pârâtul a cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1427 din 5 iulie 1983. În ceea ce privește cererea de aderare la apel, formulată de reclamanții M.N., M.F. și D.J. sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, Curtea a reținut că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Textul art. 274 C. proc. civ., instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Prin urmare, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de către intimații reclamanți, Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C.proc. civ.

„judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat". Prin aplicarea acestor norme instanța nu intervine în raportul juridic dintre avocat și clientul său (deci contractul de asistență juridică își va produce pe deplin efectele între părți), ci doar se apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de adversarul său (față de complexitatea speței și efortul concret depus de avocatul creditorului) - restul acestui onorariu rămânând în mod definitiv în sarcina clientului.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care fiind învestită cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. În speță, față de complexitatea cauzei, Curtea a apreciat că un onorariu avocațial în cuantum de 2600 RON este nepotrivit de mare, instanța de fond aplicând în mod corect prevederile art. 274 alin. (3) C.proc. civ., apreciind că un onorariu de avocat în cuantum de 1.000 RON corespunde gradului de complexitate a cauzei precum și eforturilor depuse de către avocatul reclamanților pentru soluționarea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește onorariul de expert în cuantum de 300 RON, Curtea a constatat că această cheltuială a fost efectuată de către reclamanți care, în raport de soluția pronunțată în cauză, prin care a fost admisă acțiunea principală și s-a respins cererea reconvențională, au calitatea de părți câștigătoare în proces, iar potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (2) C.proc. civ. erau îndreptățiți la recuperarea cheltuielii efectuate cu plata expertului. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții M.N., M.F. și D.J., precum și pârâtul C.N. I. Întemeindu-și recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții M.N., M.F. și D.J.

au formulat următoarele critici: În mod nelegal instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind reducerea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, prin raportare la tabloul onorariilor minimale, în condițiile în care art. 133 din Statutul profesiei de avocat prevede că onorariile se stabilesc liber între avocat și client, fiind interzisă fixarea de onorarii minime sau maxime, eventualele criterii de stabilire a onorariului fiind la aprecierea părților raportului juridic de reprezentare, respectiv a avocatului și clientului său. Recurenții susțin că instanța a minimalizat activitatea juridică prestată de avocat pe parcursul a 15 termene de judecată, într-o acțiune având ca obiect revendicare - uzucapiune, reducând onorariul de avocat la mai puțin de jumătate.

Susțin că activitatea juridică prestată de avocat într-o cauză nu se poate cuantifica și evalua, atâta timp cât nu există onorarii minimale sau maximale la care să te raportezi. Chiar și prin raportare la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., trebuie avute în vedere valoarea pricinii - în speță, un teren intravilan în valoare de peste 500.000 RON, precum și obiectul cererii - revendicare. Totodată, activitatea avocatului a fost complexă, fiind impusă de obiectul dosarului, pe parcursul a 15 termene de judecată, în fața a două instanțe, în localități diferite. În ce privește onorariul din faza apelului, recurenții - reclamanți susțin că acesta nu le-a fost acordat deloc. Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2600 RON pentru instanța de fond și 1500 RON în apel.

II. Pârâtul C.N. a formulat următoarele critici: Pornind de la premisa că pârâtul a fost înscris în registrul agricol, în mod eronat, instanța de apel a concluzionat că acesta a exercitat o detenție precară asupra terenului, iar nu o posesie utilă. Apreciază soluția instanței de apel ca fiind nelegală, având în vedere, pe de o parte, că istoricul de rol fiscal se realizează pe baza declarației pe proprie răspundere, aceasta neavând valoare constitutivă, declarativă sau probatorie, precum și că, majoritatea covârșitoare a persoanelor din mediul rural stăpâneau pe baza istoricului de rol agricol, înscris în fostele registre agricole.

Susține că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile ce reglementează uzucapiunea de lungă durată, dând valoare consecințelor juridice născute ca urmare a existenței Registrului agricol, în defavoarea consecințelor născute ca urmare a chitanțelor care atestă că pârâtul a stăpânit sub nume de proprietar, prin plata taxelor și impozitelor aferente terenului. Mai susține recurentul că și autorii lui, familia P., au fost înscriși în registrul agricol și, cu toate acestea, spre deosebire de el, instanța a reținut că aceștia au exercitat o posesie utilă asupra terenului ce i-a fost transmis ulterior. Totodată, recurentul susține că nu se poate reține nici împrejurarea că emiterea Registrului agricol a determinat afectarea bunei sale credințe, câtă vreme acesta a stăpânit terenul sub nume de proprietar, continuu și neviciat.

Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului și schimbarea în consecință a sentinței tribunalului. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: I. Examinând criticile formulate prin recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte reține: Prin recursul exercitat în cauză, reclamanții contestă aplicarea de către instanță a dispozițiilor art 274 alin. (3) C. proc. civ. Este de netăgăduit că, față de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, principiu ce rezultă din dispozițiile legale menționate având la bază culpa procesuală, precum și unicitatea procesului civil, ceea ce impune ca în cuantumul cheltuielilor de judecată să fie incluse toate cheltuielile făcute cu procesul, în toate fazele acestuia, indiferent cu ce titlu, necesar fiind ca partea care le cere să fi triumfat, în final, în proces. Deși la baza acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparațiunea trebuie să fie integrală, în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța are posibilitatea să-l oblige pe cel care a căzut în pretenții să suporte numai o parte din onorariul de avocat plătit de partea adversă. Aceasta, întrucât art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. Deci judecătorul are posibilitatea ca, în cazuri temeinic justificate, să dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusă de avocat, această soluție fiind conformă prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât dreptul la un proces echitabil implică și o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Este de netăgăduit că onorariul de avocat a fost stabilit inter partes, astfel cum susțin recurenții, că în ce privește raporturile juridice stabilite între avocat și client orice imixtiune este inadmisibilă și că, dacă nu ar fi existat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., contractul încheiat între avocat și clientul său, ca orice act juridic, și-ar fi produs efectele numai între părți, nu și față de terțe persoane, inclusiv adversarul din proces. Prin aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistență juridică, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și complexitatea cauzei.

În speță, prin sentința primei instanțe s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducerea onorariului de avocat de la 2600 RON la 1500 RON. Procedând la reducerea onorariului achitat de reclamanți, instanța s-a raportat la criteriile prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca depusă de avocat, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Solicitarea reclamanților formulată prin cererea de recurs, în sensul aprecierii proporționalității onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului și complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate. În ce privește susținerea recurenților - reclamanți în sensul că în faza procesuală a apelului nu le-ar fi fost acordate cheltuielile de judecată, este nereală. Astfel, prin Decizia nr. 36 A din 31 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis cererea de completare a Deciziei nr. 832 A din 1 noiembrie 2011 a aceleiași instanțe, recurată în prezenta cauză, dispunând obligarea pârâtului C.N. să plătească reclamantei M.F. suma de 1300 RON, cheltuieli de judecată în apel (filele 69-70, dosar apel). În pronunțarea acestei decizii, Curtea a constatat că dovada cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat a fost făcută, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., doar de către M.F., cu chitanța de la fila 44, potrivit căreia s-a achitat de către aceasta suma de 1500 RON.

În atare situație, cererea de completare formulată de petenții M.N. și D.J. s-a considerat a fi neîntemeiată, aceștia nefăcând dovada cheltuielilor de judecată solicitate. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de către petenta M.F., Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora „când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor". Curtea a apreciat că acordarea către apelanta M.F. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1300 RON corespunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 276 C. proc.

civ., fiind proporționale cu modul de soluționare al pretențiilor ce au făcut obiectul cererii de aderare la apel, ce a fost admisă în parte. Ca atare, se constată că instanța de apel a dispus acordarea cheltuielilor de judecată pentru partea care a făcut dovada acestora, apreciind cuantumul acestora în raport de pretențiile încuviințate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 276 C. proc. civ., motiv pentru care nici această critică nu poate fi primită. Acestea sunt considerentele pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanți. II. În ce privește recursul declarat de pârâtul C.N., acesta este nul, în considerarea următoarelor considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, deși pârâtul a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea. Astfel, niciuna dintre critici nu permite încadrarea recursului în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece, nemulțumirea exprimată de pârât vizează exclusiv greșita stabilire de către instanță a situației de fapt, raportat la probele administrate. Astfel, pârâtul contestă concluzia instanței de apel privind înscrierea sa și a autorilor săi în Registrul agricol, care ar viza exercitarea unei posesii utile și nu a unei detenții precare, imputând de fapt instanței greșita stabilire a situației de fapt, sens în care aduce în discuție probele administrate, tinzând la schimbarea situației de fapt prin reaprecierea probelor.

Or, modul în care instanța de apel interpretează probele administrate și stabilește pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor. În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de pârât nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ține de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.F., D.J., M.N. împotriva Deciziei nr. 832 A din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Constată nul recursul declarat de pârâtul C.N. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astă 18 februarie 2013. Procesat de GGC - DG