ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6119/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 august 2000 reclamanta

P.I.K. a chemat în judecată pe pârâtul B.V. pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în

suprafață de 3550 mp situat în comuna Voluntari, județul Ilfov.

În motivarea acțiunii reclamanta a

învederat că este proprietara unei suprafețe de teren de 16.000 mp situată în

comuna Voluntari, sat Pipera, județul Ilfov, prin reconstituirea dreptului de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991, eliberându-i-se titlul de proprietate

nr. 40173, transcris în registrul de transcripțiuni la nr. 7125 din 11 iunie

proprietate, pârâtul ocupă 3550 mp din terenul reclamantei sub pretextul că a

cumpărat acest imobil în anul 1983 de la numiții N.D. și N.A., teren care după

cooperativizarea agriculturii a fost dat acestora ca lot în folosință.

Susține reclamanta că vânzătorii nu

aveau cum să înstrăineze terenul pe care îl aveau doar în folosință, cu atât

mai mult cu cât la acea dată nu se puteau înstrăina terenuri.

Urmare a decesului reclamantei a

fost introdus în cauză, în aceeași calitate, moștenitorul T.N.D.

În apărare, pârâtul B.V. a invocat

excepția autorității lucrului judecat dedusă din sentința civilă nr. 3417din 18

septembrie 1996 a Judecătoriei Buftea, hotărâre definitivă prin decizia civilă

nr. 1538/A din 29 mai 1997 a Tribunalului București și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 1781 din 27 octombrie 1998 a Curții de Apel București prin care a

fost respinsă acțiunea promovată de M.I., autoarea reclamantei P.I.K. și având

ca obiect evacuarea pârâtului din imobilul în litigiu și obligarea acestuia de

a demola construcțiile edificate pe terenul în suprafață de 3550 mp.

Judecătoria Buftea, prin încheierea

din 3 mai 2001, a respins excepția autorității de lucru judecat cu motivarea că

nu este întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză,

condiție impusă de art. 1201 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 4206 din 22

noiembrie 2001 Judecătoria Buftea a respins acțiunea reclamantei continuată în

aceeași calitate de moștenitorul T.N.D.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut și motivat că atât reclamantul cât și pârâtul se pretind

proprietari ai terenului în litigiu, primul, în temeiul titlului de proprietate

cu nr. 40173 din 11 iunie 1998 emis în baza Legii nr. 18/1991 pe numele

autorilor săi, iar cel de-al doilea, în temeiul sentinței civile nr. 3417 din

18 septembrie 1996 pronunțată de Judecătoria Buftea, hotărâre definitivă și

irevocabilă. Comparând titlurile aflate în conflict, prima instanță a dat

preferința titlului exhibat de pârât întrucât prin hotărâre judecătorească s-a

constatat că pârâtul B.V. face parte din categoria persoanelor care au dobândit

dreptul de proprietate în modalitatea prevăzută de art. 22 din Legea nr.

18/1991 și, respectiv, art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin decizia nr. 1210/A din 12 iunie 2002, a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtul B.V. împotriva încheierii de ședință din 3 mai 2001

pronunțată de Judecătoria Buftea (încheiere prin care s-a respins excepția

autorității de lucru judecat). Prin aceeași decizie tribunalul a admis apelul

declarat de reclamantul T.N.D., a schimbat în tot sentința dată de Judecătoria

Buftea, a admis acțiunea și a obligat pe pârât să lase în deplină proprietate

și posesie reclamantului terenul în suprafață de 3350 mp situat în comuna

Voluntari, județul Ilfov.

Pentru a decide astfel, tribunalul a

motivat că deși ambele titluri sunt consecința aplicării prevederilor Legii nr.

18/1991, la baza titlului de proprietate al reclamantului stă operațiunea de

reconstituire a dreptului autorilor săi, ceea ce presupune că terenul a fost

proprietatea acestora, ei fiind adevărații proprietari. Din contra, titlul

pârâtului a fost calificat ca incert și s-a fondat pe o situație de fapt

ambiguă, respectiv pe o vânzare-cumpărare nevalidată, caz în care dreptul

vânzătorului nu a putut fi verificat.

Soluția tribunalului a fost confirmată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 2680

din 4 decembrie 2002, a respins ca nefondat recursul pârâtului B.V.

Împotriva deciziilor pronunțate în

apel și în recurs, la data de 16 iunie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a criticat hotărârile judecătorești

atacate sub cuvânt că ele au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce

a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, susținându-se, totodată,

că acestea sunt și vădit netemeinice.

În motivarea recursului în anulare

s-a susținut că titlul pârâtului îl constituie Decretul-lege nr. 42/1990 și

Legea nr. 18/1991 și a fost constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

opozabilă și reclamantului, respectiv sentința civilă nr. 3417 din 18

septembrie 1996 a Judecătoriei Buftea, în timp ce reclamantul se prevalează de

titlul de proprietate nr. 40173 din 11 iunie 1998, care, potrivit doctrinei și

practicii judiciare, este un act administrativ. Împrejurarea reținută de

instanțele de control judiciar în sensul că la baza titlului reclamantului se

află reconstituirea dreptului autorilor săi, ceea ce ar presupune că aceștia ar

fi adevărații proprietari, este socotită în recursul în anulare ca irelevantă,

de vreme ce terenul în discuție a fost preluat de fosta cooperativă agricolă,

iar ulterior desființării acesteia, a rămas în proprietatea privată a

deținătorului casei de locuit și a anexelor gospodărești, adică a pârâtului,

potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 și art. 22 din

Legea nr. 18/1991.

S-a reproșat instanțelor de apel și

de recurs că în mod greșit au calificat titlul pârâtului ca incert și fondat pe

o cauză ambiguă, respectiv pe o operațiune de vânzare-cumpărare invalidată,

care nu poate face dovada existenței dreptului de proprietate asupra terenului

în litigiu, cât îi privește pe vânzătorii N.D. și A.

S-a mai susținut în recursul în

anulare că prin hotărârile criticate instanțele au aplicat greșit prevederile

art. 22 din Legea nr. 18/1991, că nu au luat în considerare o serie de

înscrisuri eliberate de Primăria Voluntari din care rezultă că atât vânzătorul

N.D., cât și pârâtul B.V. au figurat în registrul agricol cu diferite suprafețe

de teren, cu care apoi au intrat în cooperativa de producție și că satul

Pipera, făcând parte dintr-o zonă cooperativizată, iar pârâtul B.V. fiind

deținătorul casei de locuit și a anexelor gospodărești, a devenit, în puterea

legii, și proprietar al terenului aferent, adică al curții și grădinii din

jurul acestora.

După promovarea recursului în

anulare pârâtul B.V. a reiterat excepția puterii lucrului judecat dedusă din

sentința civilă nr. 3417 din 18 septembrie 1996 a Judecătoriei Buftea și a

solicitat rezolvarea litigiului în temeiul acestei excepțiuni.

Recursul în anulare este fondat, în

temeiul considerentelor care succed:

Prin acțiunea introductivă de

instanță P.I.K. (decedată în cursul procesului și succedată, în aceeași

calitate, de T.N.D.) a revendicat de la pârâtul B.V. un teren în suprafață de

3550 mp situat în comuna Voluntari, județul Ilfov, nemișcător ce face parte

dintr-un teren mai mare, de peste 16.000 mp, drept de proprietate reconstituit

în baza Legii nr. 18/1991 prin titlul de proprietate nr. 40173 din 11 iunie

1998 eliberat de Comisia Județeană Ilfov de Stabilire a Dreptului de

Proprietate asupra Terenurilor.

La rândul său, pârâtul B.V. s-a

apărat în sensul că el este proprietarul terenului, dobândit în anul 1982 de la

numiții N.D. și N.A., opunând în acest sens reclamantei sentința civilă nr.

3417 din 18 septembrie 1996 a Judecătoriei Buftea (dosar de fond), hotărâre

definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat că pârâtul este proprietarul

terenului revendicat, care este aferent casei de locuit și a anexelor

gospodărești.

Prin aceeași sentință, acțiunea

conexă a reclamantei M.I. (autoarea reclamantei din prezenta cauză) privind

evacuarea lui B.V. de pe teren și obligarea acestuia de a demola construcțiile

edificate, a fost respinsă ca nefondată.

Din cele de mai sus rezultă că

instanțele s-au găsit în ipoteza în care ambele părți, atât reclamanta, cât și

pârâtul, produc titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului

nemișcător revendicat, titluri care, deși fondate pe prevederi ale Legii nr.

18/1991, provin de la autori diferiți, fără să fi existat un raport juridic

între ei.

Astfel, titlul reclamantei a fost

eliberat în anul 1998 în urma procesului de reconstituire a dreptului de

proprietate al autorilor, drept dobândit de aceștia printr-un act translativ de

drept real din 17 ianuarie 1938, reconstituirea operând pe vechiul amplasament

al terenului și fără a se ține seama de litigiul purtat în anul 1996 și, în

orice caz, cu ignorarea realităților existente, în sensul că pe o porțiune din

terenul reconstituit reclamantei se află construcțiile edificate de pârât

înainte de anul 1989, curtea și grădina aferentă casei de locuit și anexelor

gospodărești.

Din contra, titlul exhibat de pârât

reprezintă o hotărâre judecătorească prin care s-a consfințit o tranzacție

imperfectă, consemnată într-un înscris sub semnătură privată, prin care foștii

deținători ai terenului atribuit după colectivizare, N.D. și N.A., în adevăr

detentori precari, au transmis la 6 martie 1982 folosința terenului de 3550 mp

aflat în proprietatea fostei cooperative de producție, pârâtului B.V.

Potrivit art. 22 din Legea nr.

18/1991, sunt și rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz,

a moștenitorilor acestora, indiferent de ocupația sau domiciliul lor,

terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea

și grădina din jurul acestora, determinată potrivit art. 8 din Decretul-lege

nr. 42/1990.

Este de observat că legea și-a fixat

preferințele sale, în sensul că în procesul de reconstituire și de constituire

a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor s-a dat prevalență

deținătorilor caselor de locuit și a anexelor gospodărești, așa încât terenul

aferent acestora, precum și curtea și grădina din jurul lor intră, prin voința

legii, în proprietatea privată a deținătorilor construcțiilor, în timp ce

foștii proprietari trebuie compensați cu o suprafață de teren echivalentă în

intravilan sau, în lipsă, cu teren situat în extravilan, în imediata

vecinătate.

În conflictul de drepturi dintre

foștii proprietari de terenuri ce pe timpul colectivizării au fost ocupate de

construcțiile unor terți și deținători actuali ai acestor construcții, legea,

fie din considerente de echitate, fie din rațiuni de stabilitate a raporturilor

juridice, i-a preferat pe aceștia din urmă, înțelegând să dispună compensarea

celor dintâi cu o suprafață de teren echivalentă în intravilan ori, după caz,

în extravilan, în imediata vecinătate a terenurilor ocupate de construcții.

Întrucât legea a preferat titlul

pârâtului, căruia i-a conferit o forță probantă completă, specifică titlurilor

de împroprietărire care au la origine legea, se impune admiterea recursului în

anulare, casarea în întregime a deciziei dată în recurs și în parte a deciziei

pronunțată de Tribunalul București, în sensul că se va respinge apelul

reclamantului T.N.D. împotriva sentinței Judecătoriei Buftea, hotărâre ce va fi

menținută în totalitate.

Cu referire la excepția puterii

lucrului judecat dedusă din sentința civilă nr. 3417 din 18 septembrie 1996 a

Judecătoriei Buftea, excepțiune reiterată în recursul în anulare de pârâtul

B.V. și care a constituit și unicul motiv de apel al aceleiași părți împotriva

sentinței dată în cauză, se constată că atare apărare nu este fondată.

În primul proces s-a cerut evacuarea

pârâtului de pe terenul în suprafață de 3550 mp și obligarea lui la ridicarea

edificatelor, în timp ce în procesul de față s-a cerut revendicarea

nemișcătorului prin operațiunea specifică materiei, compunerea titlurilor. Se

constată astfel că cele două acțiuni diferă între ele atât sub raportul

obiectului, cât și al cauzei. În timp ce evacuarea, acțiune personală, este o

sancțiune de drept civil strâns legată de existența unor raporturi juridice de

locațiune îndreptată contra unui detentor precar, revendicarea este o acțiune

reală, prin care se reclamă predarea posesiunii unui lucru în temeiul dreptului

de proprietate sau fondată pe o pretențiune de proprietate și îndreptată

împotriva posesorului ce deține materialmente bunul.

Sunt considerente pentru care

decizia Tribunalului București sub aspectul soluției de respingere apelului

declarat de pârât va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 2680 din 4 decembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia menționată și în

parte decizia civilă nr. 1210/A din 12 iunie 2002 a Tribunalului București,

secția a III- a civilă, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul

T.N.D. împotriva sentinței civile nr. 4206 din 22 noiembrie 2001 a Judecătoriei

Buftea, pe care o menține în totalitate.

Menține decizia civilă 1210/A din 12 iunie 2002

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în ceea ce privește

respingerea apelului pârâtului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2004.