ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3092/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1184 din 10 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea completată formulată de reclamanta K.E., în contradictoriu cu pârâții G.S.M.R. și G.S.F., a anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 834 din 07 aprilie 2008 de BNP V.B., a obligat pârâții să restituie reclamantei prețul de 210.000 euro în echivalent lei la data plății, obligându-i totodată și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.916 RON. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta a cumpărat, prin contractul autentificat sub nr. 84 din 07 aprilie 2008 la BNP V.B., un teren intravilan din orașul V., sat P., județul Ilfov, tarlaua 18, parcela 404, împreună cu cota de 87,5 mp din drumul de acces de la pârâții G.S.M.R.

și G.S.F., care, la rândul lor, îl cumpăraseră în anul 2003 de la soții H.A.C. și H.M., aceștia dobândindu-l de la G.G. și G.M.C.A., care au stăpânit terenul în baza titlului de proprietate nr. 43307 din 14 iunie 1999 emis în baza Legii nr. 18/1991. Acest titlu de proprietate al primului proprietar, emis conform Legii nr. 18/1991, a fost contestat, împreună cu alte titluri, de către o terță persoană - S.I.M., care pretinde că este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate, în cadrul dosarului nr. 9169/42/2006 al Judecătoriei Buftea, solicitându-se anularea titlului emis pe numele primului vânzător - G.G. și G.M.C.A. Dosarul nr. 9169/42/2006 al Judecătoriei Buftea se află în curs de soluționare, ca urmare a casării cu trimitere dispusă prin Decizia civilă nr. 56 din 13 ianuarie 2009 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, litigiul fiind introdus pe rolul instanțelor în anul 2006, anterior contractului în cauză.

Tribunalul a apreciat că, deși pârâții vânzători nu sunt direct implicați în procesul aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, totuși, calitatea bunului de a nu face obiectul niciunui litigiu a fost hotărâtoare pentru cumpărători la data achiziției, aspect care reiese din împrejurarea că această chestiune a făcut obiectul unei clauze distincte a contractului prin care vânzătorii își asumau răspunderea pentru inexistența litigiului, de unde rezultă că și aceștia cunoșteau sau trebuiau să cunoască importanța acestei împrejurări pentru cumpărători.

Reținând caracterul determinant pentru încheierea contractului al elementului asupra căruia reclamanta s-a aflat în eroare - existența unui litigiu privitor la teren și, prin urmare, faptul că exercițiul acțiunii în anulare pentru eroare nu este abuziv, că acțiunea a fost introdusă în termenul de prescripție și de către persoana vătămată prin eroare, în temeiul art. 953 - 954 C. civ., a fost admisă cererea, anulat contractul și obligați pârâții să restituie reclamantei prețul primit. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții G.S.M.R. și G.S.F. criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de Familie, prin Decizia civilă nr. 334/A din 1 octombrie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâții G.S.M.R.

și G.S.F. Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a instituției nulității relative, respectiv a erorii viciu de consimțământ, apreciind că cele două condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil să aibă valoare de viciu de consimțământ se regăsesc în prezenta cauză. Respectiv elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare - caracterul terenului obiect al vânzării de a nu fi obiect al unui litigiu - a fost determinant pentru încheierea actului, apelanta subliniind de la momentul promovării acțiunii că dacă ar fi cunoscut existența litigiului nu ar fi încheiat actul și cum vânzarea este un act bilateral apelanții știau că elementul afectat de nulitate relativă este hotărâtor pentru încheierea convenției.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâții G.S.F. și G.S.M.R. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește tardivitatea formulării cererii completatoare, sens în care, recurenții apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 132 C. proc. civ. și principiul respectării dreptului la apărare.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că, s-a reținut de către instanțele anterioare faptul că eroarea asupra substanței obiectului convenției atrage nulitatea actului, în condițiile art. 954 alin. (1) C. civ., în cauză, făcându-se o greșită aplicare a acestor dispoziții legale, prin reținerea ca motiv de nulitate a caracterului de bun litigios al imobilului ce face obiectul contractului încheiat între părți. Tot în susținerea acestui motiv de recurs, recurenții apreciază că lipsa calității de proprietar a vânzătorului la data încheierii actului și nu existența unui litigiu, ca în speța de față, este considerată de doctrină și jurisprudență, în mod constant, eroare viciu de consimțământ.

În acest sens, consideră că în cauză nu a operat eroarea viciu de consimțământ, întrucât, la data încheierii actului, a sesizării instanței, ca de altfel nici în prezent, titlul recurenților nu este desființat și nici măcar contestat, aceștia având calitatea de proprietari ai imobilului vândut către reclamantă, nefiind altcineva proprietarul lucrului vândut, astfel că, nu poate fi vorba de eroare viciu de consimțământ. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate urmând ca recursul declarat de pârâții G.S.F. și G.S.M.R. să fie respins, pentru următoarele considerente: Prima critică face trimitere la motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., potrivit căruia hotărârea este nelegală dacă încalcă formele procedurale prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că instanța de apel nu a reținut tardivitatea formulării cererii completatoare, fiind încălcate dispozițiile art. 132 C. proc. civ. și principiul respectării dreptului la apărare, critică care, însă nu poate fi reținută întrucât această excepție nu a fost invocată, în condițiile art. 115 și 132 C. proc. civ., astfel că, nu va mai putea fi invocată în cursul judecății, afară de excepțiile de ordine publică, potrivit art. 136 C. proc. civ. Această excepție a fost corect soluționată de instanța de apel, având în vedere că, pârâții nu au invocat tardivitatea completării cererii introductive de instanță la termenul din 27 mai 2011, în condițiile art. 132 C. proc.

civ., iar față de caracterul dispozitiv al normei cuprinse în art. 132 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la momentul până la care reclamanta își putea modifica cererea, apelanții aveau posibilitatea să invoce încălcarea ei până la prima zi de înfățișare ce a urmat săvârșirii neregularității. În acest sens s-a reținut din practicaua sentinței apelate că apelanții nu au invocat tardivitatea completării acțiunii, astfel că aceștia nu mai pot invoca pe calea apelului sau a recursului această excepție, intervenind sancțiunea decăderii, astfel că, în cauză nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare pe acest aspect. Prin al doilea motiv de recurs, recurenții au invocat faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În sprijinul acestui motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții s-au referit la încălcarea prevederilor art. 954 alin. (1) C. civ. Critica este nefondată, întrucât, în speță este vorba despre error in substantiam, constând în faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 834/2008, reclamanta s-a aflat în eroare cu privire la existența litigiului asupra terenului ce face obiectul contractului, iar recurenții și-au asumat, pe propria răspundere, garanția inexistenței vreunui litigiu, aspect care a determinat-o pe reclamantă să cumpere terenul în cauză.

Astfel, eroarea viciu de consimțământ în prezenta cauză a constituit-o falsa reprezentare a realității cu privire la calitățile substanțiale ale obiectului contractului de vânzare, respectiv ca terenul să nu fie obiect al vreunui litigiu, iar substanța obiectului actului este constituită din calitățile în lipsa cărora cumpărătoarea n-ar fi făcut contractul dacă ar fi cunoscut această lipsă, fiindcă la încheierea convenției reclamanta a avut în vedere calitatea terenului de a nu fi obiect al vreunui litigiu și a reprezentat condiția esențială a declarației de voință consemnată expres în contract și asupra căreia pârâții au garantat.

În acest context, se reține că cele două instanțe au făcut o corectă aplicare a instituției nulității relative respectiv a erorii viciu de consimțământ, apreciind că cele două condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil să aibă valoare de viciu de consimțământ se regăsesc în prezenta cauză, respectiv elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare - caracterul terenului obiect al vânzării de a nu fi obiect al unui litigiu - a fost determinant pentru încheierea actului, reclamanta menționând că dacă ar fi cunoscut existența litigiului nu ar fi încheiat actul, în acest sens, părțile formulând o clauză distinctă în contract, prin care vânzătorii și-au asumat răspunderea pentru inexistența litigiului.

Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâții G.S.F. și G.S.M.R. va fi respins ca nefondat, iar în temeiul art. 274 din același cod, recurenții vor fi obligați, în solidar să-i achite intimatei-reclamante K.E. suma de 6.750 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții G.S.F. și G.S.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 334/A din 1 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenții-pârâți G.S.F. și G.S.M.R. să-i achite intimatei-reclamante K.E. suma de 6.750 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2013. Procesat de GGC - GV