ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2229/2015

Decizia nr. 2229/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F., G. și H., solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în orașul Voluntari, în suprafață de 4.050 mp, obligarea pârâților să își ridice toate construcțiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei, obligarea acestora la plata unor daune cominatorii de câte 1.000lei/zi întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.

Pe cale reconvențională, prin cereri reconvenționale precizate de mai multe ori pe parcursul judecății, pârâții C., D., B. și E. au solicitat să se constate nulitatea absolută a actului de alipire din 21 mai 2008 și a actelor subsecvente, nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007, contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 mai 1999, contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007, contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1996, contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007, titlului de proprietate din 04 decembrie 1997, procesului verbal de punere în posesie din 06 octombrie 1997, pentru cauză falsă, imorală și fraudă la lege și să se constate uzucapiunea de 30 ani pentru imobilul situat în Voluntari, începând cu anul1970.

Pârâta I. (fostă E.) a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că soacra sa a fost aceea care a edificat casa pe care pârâta o ocupă.

Pârâta D. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Pârâtul G. a formulat cerere reconvențională și a invocat uzucapiunea de 30 ani, cu motivarea că ocupă acest teren din anul 1973, teren pe care l-a îngrijit împreună cu tatăl său, comportându-se ca un proprietar.

Reclamanta-pârâtă A. a depus întâmpinare la cererile reconvenționale și a invocat excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și a actului de alipire, respectiv, excepția lipsei calității procesuale pasive, în cadrul cererilor reconvenționale, a Primăriei Orașului Voluntari.

La termenul de judecată din 15 decembrie 2010 s-a învederat tribunalului că pe parcursul judecății a survenit decesul pârâților F. și H.

La data de 15 iunie 2011 reclamanta a depus cerere de renunțare la judecata cu pârâții F. și H., urmând să se judece cu succesorii acestora, în nume personal, respectiv cu J., K., L., G., B., C., D. și I., introduși în cauză prin cererea aflată la fila 436.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 18 aprilie 2012, tribunalul, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantei-pârâte A. la judecata împotriva pârâților H. și F.; a respins excepția lipsei de interes privind cererile reconvenționale având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007 la B.N.P., M. și N., încheiat între O. și P. și reclamanta A., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și N., încheiat între R. (căsătorit cu S.) și reclamanta A. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și N., încheiat între T., U. și reclamanta A., precum și a actului de alipire autentificat din 20 mai 2008 la B.N.P., M. și N. încheiat de reclamantă; a admis în parte excepția tardivității completării cererilor reconvenționale, respectiv numai în ceea ce privește constatarea nulității absolute a titlului de proprietate din 04 decembrie 1997 emis pentru R. în baza Legii nr. 18/1991 și a procesului verbal de punere în posesie emis în baza acestui titlu, precum și a constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 mai 1999 la B.N.P., V., încheiat între R. și S. și T., U. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1996 la B.N.P., X., încheiat între R. și S. și O. și P.; a respins ca neîntemeiată excepția tardivității completării cererilor reconvenționale în ceea ce privește chemarea în judecată în calitate de pârâți privind pe T., U., R. (pe cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare), S., O. și P., părți în contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 07 august 2007, din 30 martie 2007 și din 30 martie 2007; a respins ca neîntemeiată excepția tardivității precizării cadrului procesual pe cererea principală; a disjuns capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate din 04 decembrie 1997 emis pentru R. în baza Legii nr. 18/1991 și a procesului verbal de punere în posesie emis în baza acestui titlu precum și a constatării nulității a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 17 mai 1999 la B.N.P., V., încheiat între R. și S. și T., U. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1996 la B.N.P., X., încheiat între R. și S. și O. și P., cu formarea unui nou dosar; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Primăria Orașului Voluntari și Primăria com. Dobroiești pentru cererile principală și reconvenționale care au fost păstrate în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1824 din 3 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea principală, astfel cum a fost precizată și restrânsă, formulată de reclamanta-pârâtă A. în contradictoriu cu pârâții-reclamanți B., C., D., I. (fostă E.) , și pârâții L., G., J., R., S., T., U., O., P.; a obligat pârâții-reclamanți să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul proprietatea reclamantei, identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de expertul Z., astfel: pârâții-reclamanți J. și K. terenul în suprafață de 279 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăți: la nord str...., la est necunoscut, la sud necunoscut, la vest H. (fost terenul defunctului pârât H.); pârâtul reclamant G. terenul în suprafață de 286 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin punctele 15-16-17-18-19-16, cu următoarele vecinătăți: la nord str. ..., la est F., la sud necunoscut, la vest necunoscut; pârâții-reclamanți L. și G. terenul în suprafață de 351mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 16-20-21-22-18-17, cu următoarele vecinătăți: la nord str. Iuliu Prodan, la est necunoscut, la sud D., la vest G. (fost terenul defunctului pârât F.); pârâții-reclamanți B. și Ioana terenul în suprafață de 555 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăți: la nord str. ..., la est necunoscut, la sud necunoscut, la vest necunoscut; pârâtele-reclamante D. și E. terenul în suprafață de 491 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 23-22-28-32-33-34-35-23, cu următoarele vecinătăți: la nord F. și necunoscut, la est necunoscut, la sud SN Y. SA, la vest necunoscut; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie efectuat de către expert Z. (filele 232-236, vol. I); a obligat pârâții-reclamanți să ridice construcțiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei-pârâte; a autorizat reclamanta-pârâtă să ridice aceste construcții pe cheltuiala pârâților-reclamanți, în caz de refuz al acestora; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții civile efectuat de către expertul tehnic A.A. (filele 253-257, vol. I); s-au respins cererile reconvenționale, astfel cum au fost completate și modificate, formulate în contradictoriu cu pârâtele Primăria Orașului Voluntari și Primăria com. Dobroești, pentru cererile principală și reconvenționale care au fost păstrate în cauză, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-au respins în rest cererile reconvenționale, astfel cum au fost completate și modificate, ca fiind neîntemeiate; au fost obligați pârâții-reclamanți B. și C., D., I. (fostă E.) , L., G. și J. la plata către reclamanta-pârâtă A. a sumei de 12.780,00 lei (taxe de timbru și onorarii experți).

S-a luat act că pârâții R., S. și O. nu au solicitat cheltuieli de judecată; s-au respins cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de pârâții-reclamanți, ca neîntemeiate.

Potrivit art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 cheltuielile în cuantum de 1.443,08 lei, reprezentând taxă de timbru parțială datorată pârâta-reclamantă D., pentru care au fost admise cererile de ajutor public judiciar, au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Asupra cererii principale, astfel cum a fost precizată și restrânsă, tribunalul a reținut că reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții menționați, solicitând obligarea lor să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul situat în orașul Voluntari, str. ..., în suprafață de 4.050 mp, obligarea pârâților să își ridice toate construcțiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei, precizările și restrângerea cererii privind, în fapt, restrângerea cadrului procesual pasiv.

Din probatoriul administrat de reclamantă a rezultat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și transcris la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară din 02 aprilie 2007, pentru suprafața de 3.218,6 mp (3.243,405 mp din măsurători), prin cumpărare de la R., care, la rândul său, îl deținea de la autorii săi prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (filele 19-20), prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007 la B.N.P., M. și transcris sub din 08 august 2007, încheiat cu vânzătorii O. și P. pentru suprafața de 550 mp (551,00 mp din măsurători), care, la rândul lor, îl dețineau de la soții R. și S. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1998, aceștia, la rândul lor, deținându-l de la autorii lor, prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (filele 13-14) și prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și N., transcris din 02 aprilie 2007, încheiat cu vânzătorii T. și U., pentru suprafața de teren de 254,4 mp (din acte 256,13 mp), care, la rândul lor, îl dețineau de la soții R. și S. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1998, aceștia din urmă deținându-l de la autorii lor prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (filele 6-7).

Ulterior, aceste suprafețe de teren au fost alipite prin actul autentificat din 20 mai 2008 la B.N.P., M., transcris din 21 mai 2008 (fila 4).

În ceea ce îi privește pe pârâți, tribunalul a reținut că aceștia nu i-au putut opune reclamantei un titlu de proprietate, astfel că, potrivit art. 480 C. civ. acțiunea reclamantei apare ca fiind întemeiată.

Pentru a paraliza acțiunea reclamantei, pârâții au solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 30 martie 2007, din 07 august 2007 și din 30 martie 2007 (în limita în care instanța a rămas învestită după disjungere), precum și a actului de alipire a terenurilor, act autentificat din 20 mai 2008, însă aceștia nu au administrat probe din care să rezulte motivele de nulitate invocate, în principal frauda la lege, deși sarcina probei le revenea, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 1169 C. civ., astfel că tribunalul a respins, ca nefondate, aceste capete de cerere.

Referitor la apărarea pârâților privind uzucapiunea, tribunalul a reținut, pe baza declarațiile martorilor audiați în cauză, că aceștia au deținut și folosit terenul în litigiu pornind de la o detenție precară.

Astfel, martorul B.B. a declarat că locuiește în zonă din anul 1986, că știe că terenul i-a fost dat în folosință numitei D., iar pentru folosința terenului aceasta trebuia să plătească ceva la primărie (filele 634,635), martorul C.C. a declarat că terenul a fost împărțit în anul 1978 oamenilor din zonă, care au încheiat contracte cu primăria pentru ceea ce cultivau pe teren, iar construcțiile din zonă au fost edificate după anul 1989 (filele 636-637), iar martorul D.D. a declarat și el că, încă din 1977, „dl primar a oferit acest teren cu contract de agricultură ca să îl folosim, să-l cultivăm și să dăm ceva la primărie” (filele 638-638).

Potrivit dispozițiilor art. 1853 C. civ., actele exercitate sub un nume precar nu constituie o posesie sub nume de proprietar, iar potrivit art. 1855 C. civ., când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat această calitate, dacă nu este probă contrarie.

Tribunalul a constatat că o astfel de probă nu a fost administrată de către pârâți, care nu au făcut dovada intervertirii detenției precare într-o posesie utilă, sub nume de proprietar.

Instanța a mai reținut, în sprijinul aceleiași concluzii, că declarațiile martorilor se coroborează cu Decizia nr. 1567 din 02 noiembrie 1986 emisă de Cooperativa Agricolă de Producție Dobroești, din care rezultă că, la acea dată, terenul în suprafață de 150 mp era deținut în mod nelegal de către numitul E.E. (fila 66). Instanța a reținut că înscrisul sub semnătură privată depus la fila 617, denumit „chitanță”, în baza căruia se pretinde de către pârâții-reclamanți J. și K. dobândirea dreptului de proprietate de la numitul F.F., este lipsit de valoare juridică, întrucât nu poartă semnăturile părților, iar pe de altă parte, el este contrazis de titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra acelor terenuri în favoarea antecesorului în drepturi al reclamantei, ceea ce înseamnă, implicit, că proprietarul inițial nu a fost niciodată numitul F.F., invocat ca fiind autor în ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate și de către ceilalți pârâți-reclamanți.

În ceea ce privește continuitatea pretinsei posesii, tribunalul a reținut că aceasta a fost viciată încă din anul 1991, când adevărații proprietari au formulat cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate, aspecte relevate și de către martorul G.G., care a arătat că pentru aceste terenuri au fost conflicte între cei ce folosesc fără drept terenurile și proprietarii recunoscuți de lege (filele 632-633).

Prima instanță a mai reținut că terenurile în litigiu au fost restituite încă din anul 1997, prin titlul de proprietate din 04 decembrie 1997, emis în baza Legii nr. 18/1991 și transcris din 29 ianuarie 1998, dată la care pretinsa posesie și-a pierdut caracterul de publicitate.

De asemenea, nici buna credință, invocată pentru constatarea uzucapiunii de scurtă durată nu mai poate fi reținută ulterior emiterii titlului de proprietate, cu atât mai mult cu cât, potrivit depoziției martorului G.G., pentru aceste terenuri au fost conflicte între cei ce folosesc fără drept terenurile și proprietarii recunoscuți de lege, urmate de formularea unor plângeri penale (filele 632-633).

Întrucât pârâții-reclamanți nu au înscris terenul și construcțiile în evidențele primăriei locale, aceștia nu au plătit niciodată impozite, nefiind îndeplinită condiția publicității.

Așa fiind, tribunalul a respins cererile reconvenționale cu privire la capetele privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin efectul uzucapiunii, iar pe cale de consecință, a respins și cererile privind accesiunea imobiliară asupra construcțiilor, întemeiată pe dispozițiile art. 482 și art. 494 C. civ.

Tribunalul nu a putut reține nici construirea acestora cu bună credință, pe de o parte, pentru că ele au fost edificate după anul 1989, cu excepția puțului edificat de B., fără ca pârâții-reclamanți să facă dovada că ele sunt edificate cel puțin anterior formulării cererilor de restituire pe Legea nr. 18/1991, deci anterior eliberării titlului de proprietate pe numele autorului R.

Cu referire la construcțiile edificate după anul 1991, tribunalul a reținut că ele nu au fost edificate cu autorizații de construire potrivit Legii nr. 50/1991, nici nu sunt înscrise în circuitul civil ca efect al intabulării, ori cel puțin a înscrierii lor la administrația financiară locală, astfel că ele sunt nelegale. Aceeași situație a fost reținută și în privința construcțiilor edificate anterior anul 1991, față de prevederile Decretului nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor și ale Legii nr. 5/1973.

În sfârșit, cu privire la toate capetele din cererea reconvențională, tribunalul a reținut formularea cu vădită rea-credință a pretențiilor din cererile reconvenționale, întrucât chiar reclamanții-pârâți au susținut că au formulat la rândul lor cereri pe Legea nr. 18/1991, încercând să obțină titluri de proprietate asupra terenurilor pe care le dețineau, cereri care nu au fost soluționate favorabil de către primărie, rezultând implicit că acestora li s-au adus la cunoștință și motivele acestui refuz, necontestat în vreun fel în instanțe, potrivit dispozițiilor Legii speciale.

Împotriva sentinței civile nr. 1824 din 03 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, a declarat apel reclamanta D.

Prin Decizia civilă nr. 116/A din 3 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Cu privire la situația de fapt, instanța de apel a reținut că terenul litigios a fost dobândit de către R., ca bun propriu (cu titlu de moștenire de pe urma părinților), prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. În favoarea lui R. a fost emis titlul de proprietate din 04 decembrie 1997 de către Comisia Județeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate.

Din suprafața totală de 4.023 mp dobândită în temeiul Legii nr. 18/1991, a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 februarie 1998 suprafața de 550 mp către O. și P. și suprafața de 254,4 mp către U., căsătorită cu T., prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 mai 1999.

Ulterior, R. a înstrăinat lui A. suprafața de 3.218,6 mp prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și transcris la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară din 02 aprilie 2007.

A. a dobândit suprafața de 550 mp de la O. și P. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007 la B.N.P., M. și transcris din 08 august 2007 și suprafața de 254, 4 mp de la T., U., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și N., transcris din 02 aprilie 2007

Ulterior, toate suprafețele de teren dobândite de către A. au fost alipite prin actul autentificat din 20 mai 2008 la B.N.P., M., transcris din 21 mai 2008 (fila 4).

După dobândirea tuturor imobilelor și alipirea acestora, A. și-a deschis rolul fiscal în care figurează cu suprafața de teren de 4.050 mp pe str. ..., nr. 3.

Terenul cumpărat de A. era ocupat de către B., L., fiul lui F., G., J., fiul lui H., D. și fiica acesteia E.

În ceea ce o privește pe apelanta pârâtă D., aceasta invocă în favoarea sa împrejurarea că a dobândit terenul, pe care îl ocupă în mod efectiv, prin înscrisul sub semnătură privată denumit „chitanță” emanat de la F.F.

În prezent, D. ocupă în mod efectiv suprafața de teren de 491 mp, așa cum rezultă din raportul de expertiză topografică întocmit de către expertul Z., aflat la filele 232-236, vol. II, dosarul tribunalului.

Pe acest teren se află 2 construcții, respectiv o casă din lemn acoperită cu carton fără utilități, în suprafață de 70 mp, construită în anul 1999 și o casă din BCA, chirpici, lemn, acoperită cu carton, fără utilități în suprafață de 23 mp, reconstruită în 2003, așa cum rezultă din raportul de expertiză în construcții întocmit de către A.A., aflat în dosarul tribunalului, filele 253-257, vol. II.

Instanța de apel a constatat că nu sunt contestate de către părți următoarele împrejurări: ocuparea suprafeței de 491 mp de către D. și fiica acesteia E. și existența a două construcții pe acest teren.

În drept, cu privire la apelul declarat de către D., instanța de apel a învederat următoarele:

Prima critică, referitoare la nesuplimentarea probatoriului, a fost înlăturată de către instanța de apel, reținându-se că, deși s-au încuviințat în apel obiecțiunile împotriva raportului de expertiză topografică efectuat în fața primei instanțe (obiecțiuni care nu fuseseră încuviințate de către Tribunalul București), din răspunsul expertului a rezultat că toate obiecțiunile formulate de către D. sunt neîntemeiate, deoarece terenul rezultat din alipire a figurat în planul cadastral al reclamantei A., iar Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a avizat documentația cadastrală, înscriind și loturile componente în cartea funciară.

De asemenea, s-a concluzionat că terenul deținut de către A. corespunde din punct de vedere al suprafeței, limitelor și vecinătăților cu mențiunile din cuprinsul titlului de proprietate din 04 decembrie 1997 și că, din evidențele pe care expertul le-a avut la dispoziție, nu a rezultat că terenul pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate ar fi făcut obiectul altei legi speciale.

Expertul topograf a concluzionat că suprafața de teren de 491 mp ocupată de către D. face parte din suprafața de teren pentru care s-a emis, în temeiul Legii nr. 18/1991, titlul de proprietate din 04 decembrie 1997 și care a fost dobândită de către A. prin acte translative de proprietate.

Având în vedere concluziile cuprinse în completarea la raportul de expertiză topografică, faptul că acestea se coroborează cu mijloacele probatorii administrate în cauză, respectiv înscrisuri, adresele instituțiilor publice și declarațiile de martori, precum și împrejurarea că apelanta-pârâtă nu a relevat aspecte noi, Curtea a apreciat că nu era util și pertinent să încuviințeze alte obiecțiuni la completarea la raportul de expertiză topografică.

Mai mult, instanța de apel a constatat că noile obiecțiuni formulate reprezintă doar nemulțumiri ale părții cu privire la răspunsurile oferite de către expert și nu critici efective.

Având în vedere toate aspectele menționate, s-a constatat că nu este întemeiată prima critică formulată.

Cea de-a doua critică, referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei, a fost considerată ca fiind neîntemeiată. Instanța de apel a constatat că apelanta D. invocă, pe de o parte, nevalabilitatea titlului reclamantei A., iar pe de altă parte, împrejurarea că terenul ocupat nu corespunde cu terenul deținut în proprietate de către A.

În același timp, apelanta D. invocă faptul că a intrat în posesia terenului începând din anul 1970, când acesta era o groapă de gunoi și că i-a fost atribuit de către autoritățile publice locale în vederea folosinței, urmând să-i fie atribuit în proprietate.

În ceea ce privește valabilitatea titlului de proprietate din 04 decembrie 1997, emis în baza Legii nr. 18/1991 și a procesului verbal de punere în posesie, curtea de apel a reținut că acțiunea disjunsă din prezentul dosar, având ca obiect nulitatea acestor acte, a fost respinsă, fiind confirmată valabilitatea actului de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea lui R., autorul cumpărătoarei A.

Având în vedere că titlul de proprietate din 04 decembrie 1997 se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate, confirmată prin hotărâre judecătorească, curtea a reținut că toate criticile formulate cu privire la acest aspect sunt neîntemeiate.

Referitor la capătul de cerere, având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și transcris la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară dinj 02 aprilie 2007, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 07 august 2007 la B.N.P., M. și transcris din 08 august 2007, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 martie 2007 la B.N.P., M. și N., transcris din 02 aprilie 2007 și a actului de alipire autentificat din 20 mai 2008 la B.N.P., M., transcris din 21 mai 2008, pe motivul fraudării Legii, curtea de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu a criticat soluția primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere, motiv pentru care soluția pe acest aspect nu a fost apelată, intrând în puterea lucrului judecat.

Având în vedere că actele translative a dreptului de proprietate asupra terenului, încheiate de A., sunt valabile, nefiind desființate sau anulate, instanța de apel a apreciat că este probată calitatea procesuală activă a lui A., prin prisma calității de proprietar.

În ceea ce privește împrejurarea de fapt invocată de apelanta D., în sensul că terenul ocupat de aceasta nu corespunde cu terenul deținut de către A., instanța de apel a înlăturat această susținere, având în vedere probatoriul administrat în cauză.

Astfel, atât prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, cât și prin completarea la raport efectuată în faza procesuală a apelului, a fost identificat terenul deținut de către A. și s-a constatat că suprafața de 491 mp ocupată de către D. aparține reclamantei A.

Instanța de apel a mai reținut că raportul de expertiză se coroborează cu relațiile comunicate de către instituțiile publice, din care rezultă că A. figurează ca fiind titulară de rol fiscal cu suprafața de 4.050 mp, conform adresei din 30 iulie 2010, aflată la fila 292 din dosarul tribunalului, vol. I.

Curtea a mai reținut că martorii audiați în fața primei instanțe (C.C., fila 636, volumul II și D.D., fila 638, vol. II) au relatat că „au venit niște persoane, care s-au pretins proprietari și care le-au adus la cunoștință acest lucru”.

De asemenea, faptul că, în anul 1998, li s-a adus la cunoștința pârâților că terenul a fost retrocedat fostului proprietar, în temeiul Legii nr. 18/1991, a fost recunoscut de către G., prin întâmpinarea formulată în apel, aflată la fila 72, dosar Curtea de Apel București, vol. I, și de către B., prin cererea depusă în apel, fila 376, volumul II, dosar Curtea de Apel București.

Aceste probatorii administrate în cauză nu au fost combătute de către apelantă prin nici un mijloc de probă administrat în cauză, motiv pentru care se constată că nu este fondată critica formulată cu privire la lipsa calității procesuale active a reclamantei A.

Ultima critică, referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere din cererea reconvențională având ca obiect constatarea uzucapiunii, a fost considerată de curtea de apel ca fiind nefondată.

S-a reținut că apelanta nu a dovedit exercitarea unei posesii utile, în apel nefiind invocat niciun argument suplimentar cu privire la acest aspect.

Privitor la afirmația apelantei, în sensul că terenul în suprafață de 491 mp i-ar fi fost dat în folosință de către primărie, cu obligația acesteia de a i-l atribui în proprietate, curtea a reținut că nu s-a administrat nici un mijloc de probă pentru a se proba titlul cu care terenul a fost acordat apelantei D., respectiv în folosință sau în detenție.

Instanța de apel, în virtutea rolului său activ, a efectuat, pe parcursul judecării apelului, numeroase adrese prin care a solicitat Primăriei să se transmită relații cu privire la terenul deținut de către D..

Din toate adresele transmise instanței a rezultat că D. nu figurează ca fiind titular de rol fiscal nici cu teren, nici cu casă și că nu există nici un contract de închiriere, respectiv de dare în folosință cu privire la suprafața de teren de 491 mp, ocupată de aceasta.

De asemenea, martorii audiați, în fața primei instanțe au declarat că „primăria a acordat terenul în folosință, în vederea cultivării”.

Curtea a apreciat că apelanta ar fi putut face dovada că a primit terenul în condițiile art. 36 alin. (2)-(3) din Legea nr. 18/1991 și că ar fi formulat cerere prin care să solicite eliberarea unui Ordin al Prefectului, în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren.

Din păcate, apelanta-pârâtă, deși a fost asistată de către apărător, nu a făcut nici măcar aceste minime probatorii în favoarea sa, pentru a încerca să probeze titlu cu care a primit terenul de la primărie.

Astfel, în raport de probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a constatat că suprafața de teren de 491 mp nu a fost acordată în folosință veșnică în vederea construirii sau în folosință, pe durata existenței construcției, nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 36 alin. (2)-(3) din Legea nr. 18/1991, în forma republicată din 1998, ci a fost acordată doar în detenție, în vedere cultivării.

Natura juridică a detenției suprafeței de teren de 491 mp explică și împrejurarea că D. nu a devenit titulară de rol fiscal, că nu a plătit taxe și impozite nici pentru teren și nici pentru construcție, că nu figurează în nicio evidență ca fiind posesor de parcelă a unei suprafețe de teren.

Curtea a apreciat ca fiind relevantă pentru soluționarea cauzei și împrejurarea că D. nu deține autorizație de construire pentru cele două case ridicate, că acestea au fost ridicate, după eliberarea titlului de proprietate din 04 decembrie 1997, emis în baza Legii nr. 18/1991 și că nu sunt menționate în nicio evidență a autorităților publice locale, nefiind plătite taxele și impozitele locale.

Curtea a mai învederat că înșiși pârâții B. și G., prin întâmpinările depuse în faza procesuală a apelului, au recunoscut că terenul a fost acordat de primărie pentru a cultiva legume și că au sperat să li se elibereze titluri de proprietate pe suprafețele de teren respective. Niciunul dintre pârâții menționați nu au precizat că aveau vreun drept asupra terenului respectiv.

Instanța de apel a mai reținut că, după anii 1997-1998, când s-a emis titlul de proprietate din 04 decembrie 1997 și s-a adus la cunoștință pârâților detentori că terenul cultivat a fost restituit vechiului proprietar, D. nu a probat că ar fi avut vreo manifestare exterioară de rezistență, prin care să intervertească detenția în posesie exercită sub nume de proprietar. Un act de rezistență ar fi fost declararea celor două construcții în vederea plății impozitului sau solicitarea de eliberare a ordinului prefectului în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Având în vedere că nu s-a probat existența elementului animus, Curtea a constatat că soluția pronunțată pe capătul de cerere având ca obiect constatarea uzucapiunii este legală și temeinică și că toate criticile formulate de către apelanta-pârâtă D., pe acest aspect, sunt nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar în subsidiar, casarea cu reținere și admiterea cererii reconvenționale.

Pentru început, se impune a se preciza că memoriul de recurs nu excelează prin rigoarea exprimării, recurenta neindicând într-o manieră concisă care sunt criticile de nelegalitate prin raportare la cele trei motive de recurs invocate în preambulul memoriului său. În plus, recurenta revine în mod repetat asupra unor aspecte de fapt și asupra unor concluzii pe care aceasta le trage din modul în care înțelege să valorifice o serie de probe, administrate în fazele procesuale anterioare și pe care le dezbate amănunțit în motivarea recursului.

În acest context, intimata reclamantă a invocat nulitatea recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Fără a nega dificultatea decelării criticilor de nelegalitate în contextul unei motivări stufoase și care abundă în referiri la împrejurările de fapt ale cauzei și la probatoriul administrat, Înalta Curte constată că, cel puțin parțial, recursul poate fi examinat din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, într-o primă critică, ce se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că, în speță, sunt incidente prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară, precum și cele statuate prin Decizia în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta considerând că sunt întrunite condițiile uzucapiunii prevăzute de art. 1847, art. 1890, art. 1859 C. civ. din 1865 și art. 28 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938. În acest sens, recurenta arată că deține posesia terenului de peste 30 de ani, nu poate fi considerată detentor precar, deoarece statul i-ar fi interzis să îngrădească, să construiască și să cultive terenul, niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze.

Recurenta contestă prin memoriul de recurs modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui R., contestă cele reținute de ambele instanțe cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, făcând trimitere la probele administrate și reluând nemulțumirile expuse în apel, după depunerea răspunsului la obiecțiuni, raportat la identificarea terenului.

Reluând întreaga situație de fapt a cauzei, recurenta susține că, deși nu are act de proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta și nici antecesorii săi în drepturi nu au știut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate și ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deținut în fapt de recurenta pârâtă.

Recurenta contestă și conținutul hărților cadastrale, susținând că acestea „s-au făcut în birou”, pretinzând existența unei conduite frauduloase a autorităților, în sensul că „s-a analizat ce persoane dețin fără titlu teren și care sunt posibilitățile lor pentru a ne deposeda pe noi de un drept pe care îl solicităm să fie recunoscut prin uzucapiune și la care statul și toți ne știau de mult acolo”.

În continuare, recurenta dezvoltă argumente în susținerea afirmației sale, potrivit căreia R. nu era îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate, situație în care, în opinia recurentei, nici actele de înstrăinare ulterioare nu sunt valabile, potrivit principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet.

Recurenta mai susține că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-l deține recurenta. În acest sens, face din nou referire la probele administrate și susține că expertul nu a avut în vedere toate înscrisurile, recurenta reluând, practic, criticile la răspunsul la obiecțiuni întocmit în apel. Recurenta concluzionează, după expunerea pe larg a criticilor la adresa lucrării de expertiză, că expertul a săvârșit o greșeală de raționament, deoarece a procedat la identificarea terenului pe baza planurilor depuse de reclamanta A., nefiind luate în considerare cele de la primărie sau actele de la dosar.

Recurenta mai arată, într-o critică ce poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanța de apel nu a analizat motivul referitor la dovedirea împrejurării că terenul în discuție a aparținut lui F.F., care a încheiat un act de schimb cu Republica Populară Română - Ministerul Agriculturii și Silviculturii, pentru 1,5 ha.

Se arată că, în 1960 F.F. a vândut o parte din terenul său, respectiv 756 mp, rămânându-i diferența. Recurenta mai arată că înscrisurile depuse dovedesc faptul că a avut o posesie și folosință continuă și netulburată, sub nume de proprietar, terenul fiindu-i dat în folosință înainte de 1986 și până în prezent.

Mai arată că terenul în litigiu apărea ca fiind un bun al ministerului agriculturii și silviculturii la acea data și actul s-a perfectat în conformitate cu Decretul nr. 151/1950 (recurenta face trimitere la art. 8, 10 și 13 din acest decret, fără a arăta care este legătura acestor texte de lege cu prezenta cauză).

Recurenta face referire la o sentință penală depusă la dosar prin care s-a respins ca tardivă plângerea formulată de R. împotriva intimaților H., G., F., O., J. și K. pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie, arătând că la momentul promovări plângerii penale R. nu deținea acte din care să rezulte istoricul terenul cerut.

Mai arată că există neconcordanțe, ștersături, corecturi în actele depuse de reclamantă, că procesul-verbal de punere în posesie a fost emis de Consiliul Local Dobroești, iar titlul de proprietate a fost emis de com. Voluntari, că pe titlul de proprietate nu se menționează cine îl eliberează, că semnăturile lui R. nu corespund pe actele depuse, iar schițele depuse la dosar nu corespund între ele. De asemenea, mai arată că reclamanta A. revendică imobilul din strada ... nr. 3, iar recurenta pârâtă stă la nr. 2.

În ceea ce privește cererile disjunse, recurenta arată că în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat (critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece soluția dată de Judecătoria Buftea nu a vizat fondul cauzei, ci s-a respins acțiunea pentru lipsa interesului.

Recurenta mai critică Decizia din apel pe motiv că nu s-a răspuns la toate obiecțiunile la expertiză și nu s-a făcut verificare de scripte, arată că nu s-au aplicat corect regulile în materie de uzucapiune prevăzute de C. civ. din 1864 și că instanța a refuzat în mod neîntemeiat să-i încuviințeze obiecțiunile formulate în apel.

Nu există dovezi din care să reiasă că statul prin reprezentanții săi legali sau alte persoane au adus la cunoștință recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.

Consideră că instanța de apel nu a fost preocupată a lămuri regimul juridic al suprafeței de teren solicitate, nestabilind dacă acest teren a fost solicitat în procedura prevăzută de legile fondului funciar. Mai arată că, din analiza situației de fapt nu rezultă că terenul pe care îl deține se regăsește în titlul lui R., vânzările s-au făcut prin raportate la suprafața de 4.023 mp dobândita de R., iar prin alipirea acestor terenuri A. și-a deschis rol fiscal pe strada Iuliu Prodan nr. 3 figurând cu o suprafață de teren mai mare, de 4.050 mp.

Consideră că este necesară completarea probelor pentru a stabili dacă a avut loc o preluare abuzivă a terenului și, în caz afirmativ, când a avut loc această preluare și în ce temei juridic. La cererea instanței, R. și reclamanta Iosif trebuie să precizeze dacă dețin acte din care să rezulte cine a fost proprietarul terenului, precum și acte referitoare la preluarea terenului.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta mai arată că s-a aplicat greșit Decizia nr. 4/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că, în cazul posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 și a Legii nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi. Raportându-se la considerentele acestei decizii, recurenta susține că și posesiile începute ulterior intrării în vigoare a Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 pot fi folosite pentru dobândirea dreptului de proprietate privind terenurile respective.

Recurenta mai arată că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conținutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate a lui R.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. arată că hotărârea instanței de apel încalcă forma esențială de procedură a devoluării judecății în apel, relativ la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii.

În acest sens, arată că instanța de apel nu a analizat obiecțiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficiență înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză și nu a solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui R.

Modul în care a fost redactată hotărârea nu poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu, considerentele hotărârii neoferind posibilitatea de a se verifica dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării Legii se găsesc în prezenta cauză. Instanța are în vedere o noțiune juridică străină cauzei - detentor precar, neaplicând normele de drept substanțial potrivite.

Motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza situației de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăsește în titlul lui R. și implicit, că face obiectul revendicării.

Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține: încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară și a deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; greșita soluționare a excepțiilor privind lipsa calității sale procesuale pasive și lipsa calității procesuale active a reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deține nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis în mod nelegal; greșita reținere a puterii de lucru judecat cu privire la soluția dată în capetele de cerere disjunse; greșita aplicare a regulilor în materie de uzucapiune reglementate de C. civ. din 1864; aplicarea greșită a Deciziei nr. 4/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conținutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al lui R.

În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a Decretului-Lege nr. 115/1938, Înalta Curte constată că recurenta este în eroare cu privire la regimul publicității imobiliare din țara noastră, caracterizat prin aceea că, cel puțin până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, nu a existat un sistem unic de publicitate imobiliară, aplicabil la nivelul întregii țări.

Este îndeobște cunoscut că sistemul de publicitate imobiliară al cărților funciare, reglementat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de legislația austriacă și ungară, iar ulterior, de Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare, care cuprinde și reguli speciale în materia uzucapiunii, era aplicabil în provinciile românești anexate de fostul Imperiu austro-ungar (Transilvania, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș și Bucovina de Sud). În zona de situare a imobilului în litigiu era aplicabil, la momentul la care se pretinde că a început posesia și pe parcursul ei, sistemul de publicitate al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni, reglementat de C. civ. din 1864 și C. proc. civ. din 1865, iar în materie de uzucapiune erau incidente normele de drept comun prevăzute de art. 1846 și următoarele C. civ. din 1864.

Ca atare, critica recurentei pârâte, bazată pe anumite dispoziții din Decretul-Lege nr. 115/1938, este nefondată, acest act normativ neavând aplicabilitate sub aspect teritorial. Pentru aceleași considerente, nu este incidentă nici Decizia în interesul Legii nr. 86/2007, care vizează prescripțiile achizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938.

În ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor Codului civil din 1864 în materie de uzucapiune, Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta face exclusiv referire la modul de stabilire de către instanțele de fond și de apel a situației de fapt, invocând anumite probe (înscrisuri sau prezumții simple), pe care consideră că instanțele în mod neîntemeiat nu le-a luat în considerare.

Astfel, susține recurenta că nu ar fi putut păstra terenul timp de peste 30 de ani fără acordul autorităților și că nu poate fi considerată detentor precar, deoarece în acest caz, statul i-ar fi interzis să îngrădească, să construiască și să cultive terenul. Arată că niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze și că nu există dovezi din care să reiasă că statul prin reprezentanții săi legali sau alte persoane au adus la cunoștință recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.

Mai arată recurenta că, deși nu are act de proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta și nici antecesorii săi în drepturi nu au știut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate și ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deținut în fapt de recurenta pârâtă.

De asemenea, contestă conținutul hărților cadastrale avute în vedere la efectuarea expertizei, invocând chiar o pretinsă conduită frauduloasă a autorităților în scopul deposedării celor care nu dețin acte de proprietate și împroprietăririi unor persoane care nu aveau acest drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de apel, a reținut, ca situație de fapt, că reclamanta nu a putut face dovada titlului în temeiul căruia a dobândit pretinsa posesie a terenului. Din probatoriul administrat a rezultat că terenul a fost dat de autoritatea locală, în fapt, în folosința pârâtei, pentru a fi cultivat cu legume, iar aceasta nu a dovedit prin probe vreo manifestare de voință exterioară (în afara simplei detenții a terenului) care să ducă la concluzia că detenția precară a fost intervertită în posesie utilă.

Aspectele invocate de recurentă nu reprezintă critici de nelegalitate, ci tind la schimbarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, ceea ce nu se poate obține pe calea recursului. Potrivit prevederilor art. 304 C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea în fața instanței de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În speță, recurenta este nemulțumită de modul în care instanța a valorificat probatoriul administrat, ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui R., se constată că acestea exced cadrului judecății, deoarece, în această pricină, ca urmare a măsurii disjungerii, instanța nu a mai fost învestită cu astfel de verificări.

Eventualele critici privind nelegalitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 trebuiau invocate în litigiul care a avut ca obiect soluționarea capetelor de cerere disjunse, iar faptul că în acel litigiu s-a reținut lipsa de interes a recurentei nu poate justifica reiterarea unor astfel de critici în prezentul recurs, deoarece, în calea de atac, instanța este ținută de cadrul și limitele procesuale, sub aspectul obiectului, cauzei și părților, stabilite în fața primei instanțe.

Ca atare, atâta vreme cât titlul de proprietate nu a fost anulat, iar actele de înstrăinare ulterioare sunt valabile, reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în cauză. De asemenea, neanularea actelor ce constituie temeiul dreptului de proprietate al reclamantei face inaplicabil principiul nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet, invocat de recurentă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei în cadrul acțiunii în revendicare, această excepție se bazează pe susținerea potrivit căreia terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-l deține recurenta, această susținere fiind bazată, la rândul ei, pe critici vizând completarea la raportul de expertiză din apel.

În concret, recurenta readuce în fața instanței de recurs obiecțiunile la completarea raportului de expertiză din apel, această completare fiind dispusă de instanța de apel ca urmare a obiecțiunilor la expertiza întocmită la prima instanță, obiecțiuni care fuseseră formulate de apelanta pârâtă la fond și respinse de prima instanță. Contestând concluziile conținute în acest răspuns, recurenta susține că expertul nu a avut în vedere probele, respectiv înscrisurile, schițele și planurile cadastrale invocate de recurentă, ci doar pe cele depuse de reclamantă.

O astfel de critică nu poate fi primită de instanța de recurs, deoarece, așa cum s-a arătat deja în considerentele precedente, recursul nu permite reevaluarea probatoriului și modificarea de către instanța de recurs a situației de fapt. Simpla nemulțumire a recurentei, neîncadrată din punct de vedere juridic într-unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, nu poate permite modificarea deciziei recurate, ca urmare a reținerii de către instanța de recurs a unei alte situații de fapt, deoarece ar echivala cu transformarea recursului într-o cale de atac de devolutivă, contrar regimului său juridic.

Înalta Curte constată că, pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că suprafața de teren de 491 mp deținută de recurenta pârâtă face parte din suprafața inclusă în titlul de proprietate din 1997, fiind dobândită de reclamantă prin actele translative de proprietate a căror nulitate nu s-a putut dovedi în cauză, situație în care, în mod corect, instanța de apel a reținut că pârâta are calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.

De altfel, se constată că nemulțumirile recurentei cu privire la modul în