ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1085/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 17.04.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și Instituția Primarului orașului Voluntari, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 666 din 14.08.2006, emisă de Primăria orașului Voluntari, cu privire ia suprafața de 1.036 mp teren situat în județul Ilfov, pentru fraudă la lege.

Pârâtul B. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea cererii formulate ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale, în sensul de a se constata că dorește să păstreze ruinele construcției edificate cu rea-credință și fără autorizație de construire de autoarea reclamantei-pârâte A. pe terenul proprietatea sa, situat în orașul Voluntari, teren în suprafața de 1030 mp, având număr cadastral x și înscris în cartea funciară nr. x a localității Voluntari; să se constate că înțelege ca, în temeiul dispozițiilor art. 494 alin. (3) din vechiul C. civ., să plătească reclamantei-pârâte valoarea materialelor și prețul muncii prestate pentru edificarea construcției; evacuarea reclamantei-pârâte de pe terenul și din construcțiile proprietatea sa, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 2538 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A., s-a constatat nulitatea absolută a Dispoziției nr. 666/14.08.2006, emisă de Primăria orașului Voluntari și s-a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 85A din 2 februarie 2017, a admis apelurile declarate de apelanții B. și Instituția Primarului orașului Voluntari și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată. De asemenea, s-a luat act de declarația pârâtului B. de renunțare ia judecata cererii reconvenționale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.

Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat faptul că instanța, prin decizia recurată, a luat act de renunțarea ia judecata cererii reconvenționale.

A arătat că, la termenul din 29.09.2016, B. a solicitat să se ia act de renunțarea la judecata cererii sale reconvenționale și că din conținutul dispozitivului încheierii de la acel termen de judecată nu rezultă că instanța a luat act de renunțare.

Recurenta precizează că, la termenul de judecată anterior menționat, pârâtul doar a depus la dosar cererea de renunțare la judecată, ce nu a fost pusă în discuția părților, și că, ulterior, reclamanta a manifestat opoziție față de această cerere.

Intimații Instituția Primarului orașului Voluntari și B. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului.

Analizând decizia din apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Printre principiile fundamentale ale procesului civil consacrate de C. proc. civ. se numără "Dreptul de dispoziție al părții" prevăzut de art. 9 care, la alin. (3) statuează, că "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată (...)" precum și principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 care prevede că "Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel" [alin. (1)] și că părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, instanța fiind obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, [alin. (4) și (5)].

Potrivit art. 406 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă" "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială."

Alin. (4) al art. 406 C. proc. civ. prevede că: "Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până ia care să își exprime poziția fața de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare." Înalta Curte constată că în încheierea de la termenul de judecată din 29 septembrie 2016 s-a consemnat că apărătorul pârâtului B. a solicitat a se lua act de faptul că partea pe care o reprezintă înțelege să renunțe la judecata cererii reconvenționale, depunând cererea și în forma scrisă. Totodată, s-a consemnat ca instanța a procedat la legitimarea pârâtului B., în încheierea de ședință Indicându-se codul numeric personal al pârâtului, precum și seria și numărul actului de identitate al acestuia.

Nu se poate reține nesocotirea drepturilor procesuale ale recurentei, în sensul că s-ar fi luat act de renunțarea la judecată în condițiile în care această parte și-ar fi manifestat opoziția.

Astfel, potrivit prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ., dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară ca renunță la judecata, instanța va acorda pârâtului un termen, până la care să își exprime poziția fața de cererea de renunțare la judecată, lipsa unui răspuns până la termenul acordat considerându-se acord tacit la renunțare, legiuitorul reglementând expres modalitatea de exprimare a acceptului pârâtului și condițiile în care se prezumă acest acord.

În cauză, potrivit celor menționate în încheierea de la termenul din 29 septembrie 2016, recurenta a fost prezentă prin apărătorul său, avocat C., care nu și-a manifestat opoziția față de cererea de renunțare la judecată. Nu și-a manifestat această opoziție nici la următorul termen de judecată, 24 noiembrie 2016, când s-a consemnat că s-a prezentat după strigarea cauzei, ci doar la termenul din 19 ianuarie 2017, cu ocazia concluziilor asupra cererilor de apel.

Prin urmare, în raport de reperul temporal conținut de prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ. referitor la exprimarea poziției față de cererea de renunțare și de faptul că recurenta a fost legal reprezentată la termenul de judecată la care a avut Ioc manifestarea de voința a pârâtului în sensul renunțării ia judecata cererii reconvenționale și nu și-a manifestat opoziția față de această cerere, nu se poate reține o încălcare a drepturilor procesuale ale recurentei stabilite potrivit prevederilor anterior menționate.

Opoziția față de cererea de renunțare la judecată a fost exprimată după închiderea dezbaterilor, moment care excede, oricum, inclusiv limita maximă în care poate avea loc această opțiune a părții, reglementată de art. 406 din C. proc. civ.

Neconsemnarea în încheierea din 29 septembrie 2016 a faptului că s-a luat act de renunțarea la judecată a determinat instanța să confirme actul de dispoziție prin decizia de apel, dar acest fapt nu poate duce la prelungirea termenului prevăzut de art. 406 alin. (4) C. proc. civ. care leagă acordul tacit al pârâtului de momentul la care reclamantul renunță la judecată, iar nu de cel la care instanța ta act în mod formal de această renunțare.

Față de dispozițiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., incident în cazul nulităților relative, în căile de atac se pot invoca nulitățile relative vizând hotărârea judecătorească pronunțată, însă cele arătate anterior cu privire la nerespectarea termenului prevăzut de art. 406 alin. (4) C. proc. civ. fac de prisos analizarea vătămării suferite de recurentă, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., recurenta va fi obligat la piața cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON către intimatul B., reprezentând onorariu avocațial, justificat cu chitanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 85A din data de 2 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe reclamanta A. la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publica astăzi 27 martie 2018.

Procesat de GGC - GV