ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1141/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 august 2015 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 100.000 Euro, reprezentând dreptul de creanță cu privire la contravaloarea construcției casa de locuit, S+P+1, construită pe terenul în suprafață de 266 mp, având numărul cadastral x și număr de Carte funciară x Voluntari, situat în Voluntari, Int. Becheanului, nr. 2, județul Ilfov, construcție edificată în întregime de către reclamant, în temeiul îmbogățirii fără justa cauză, în dauna constructorului de bună- credință, precum și obligarea la plata sumei de 12.000 Euro, reprezentând contravaloarea chiriei încasată pentru perioada ianuarie 2015 - august 2015 pentru această construcție edificată în întregime de către reclamant.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1345 - 1348, art. 1516 C. civ., art. 194 și următoarele C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 martie 2016, instanța a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a mai propune probe și a mai invoca excepții relative.

Prin Sentința civilă nr. 3352 din 19 decembrie 2016, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 442.240 RON, reprezentând drept de creanță și a sumei de 14.027,4 RON cheltuieli de judecată și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 53.068,80 RON, reprezentând contravaloare chirie, ca neîntemeiat.

Prin Decizia nr. 870A din 25 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă B. împotriva Sentinței civile nr. 3352 din 19 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.; a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 10.488,57 RON, actualizată la data plății efective, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată-19 august 2015, sumă reprezentând drept de creanță; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 629,43 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței civile apelate; a fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 500 de RON, cheltuieli de judecată (onorariu de avocat redus) și la plata sumei de 314,71 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul-reclamant A.

Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 870 A din 25 octombrie 2017, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București.

În esență, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 494 din C. civ. de la 1865, precum și dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (6) din C. civ.

Astfel, sub un prim aspect al interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 494 din C. civ. de la 1865 C. civ., recurentul-reclamant a învederat că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut că s-a dovedit existența unei contribuții a recurentului la edificarea construcției intimatei, însă instanța de apel a apreciat că această contribuție are la bază dispozițiile art. 494 C. civ. de la 1865, fără a face nicio referire la calitatea de constructor de bună sau de rea-credință a recurentului. Având în vedere buna-credință a sa, recurentul a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. de la 1865, fiind îndreptățit la restituirea materialelor și la prețul muncii sau la restituirea unei sume egale cu creșterea valorii fondului, nicidecum doar la valoarea materialelor pe care recurentul a reușit să le probeze.

Sub un alt aspect al interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 494 C. civ. de la 1865, recurentul-reclamant a arătat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1345 și urm. C. civ. referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, iar instanța de apel, deși a reținut că intimata nu a contestat prin motivele de apel condițiile cerute de lege pentru exercitarea acțiunii sau temeiul juridic al acesteia, contrar dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc limitele rejudecării fondului în calea de atac a apelului în raport de ce se critică, a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile noului C. civ. referitoare la îmbogățirea fără justă cauză și a întemeiat pretențiile recurentului pe dispozițiile art. 494 C. civ. de la 1865.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că, deși instanța de apel a reținut ca temei juridic al acțiunii îmbogățirea fără justă cauză, soluția de acordare a despăgubirilor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 494 C. civ. Instanța de apel a reținut existența relației de concubinaj dintre reclamant și fiica pârâtei, însă a dat valoare juridică relațiilor comerciale în care au fost implicați cei doi, fără a ține cont de relația de concubinaj recunoscută și dovedită.

Prin urmare, recurentul-reclamant a considerat că decizia recurată conține susțineri contradictorii, instanța de apel înlăturând, în mod nelegal, recunoașterea intimatei cu privire la relația de concubinaj, recunoscută implicit și prin motivele de apel.

Conchizând, recurentul-reclamant a apreciat că a făcut dovada deplină a înțelegerii părților de a edifica construcția în vederea locuirii recurentului împreună cu fiica intimatei și a solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 870 A din 25 octombrie 2017, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București.

În termen legal, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei recurate.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat instanței să respingă apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare și să dea eficiență juridică argumentelor de fapt și de drept expuse prin cererea de recurs.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reținut că cererea de recurs formulată de reclamantul A. este motivată conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., este timbrată și declarată în termen legal.

Raportul a fost comunicat părților cu mențiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin punctul de vedere la raport, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și data pornirii litigiului, respectiv 19 august 2015.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 27 martie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile nulității și inadmisibilității recursului declarat de reclamantul A., invocate de pârâtă prin întâmpinare; a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant și a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant și a exigențelor art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis, pentru considerentele ce succed:

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, deși recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii) și pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) C. proc. civ., îi sunt aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității) și art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pentru că acesta conține, în mod esențial, critici care se referă la nerespectarea unor norme procedurale, referitoare la obiectul, temeiul juridic și limitele procesului stabilite prin cererea de chemare în judecată, precum și critici referitoare la considerentele contradictorii ale deciziei recurate.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a învestit instanța cu o acțiune în pretenții, temeiul juridic al acesteia fiind îmbogățirea fără justă cauză, în dauna constructorului de bună-credință, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro, sumă reprezentând contravaloarea imobilului pretins edificat în întregime de către reclamant, precum și obligarea la plata sumei de 12.000 euro, reprezentând contravaloarea chiriei încasată pentru perioada ianuarie 2015 - august 2015 pentru acest imobil.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1345 - 1348, art. 1516 C. civ., art. 194 și următoarele C. proc. civ.

Instanța de fond, prin Sentința nr. 3352 din 19 decembrie 2016, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 442.240 RON, reprezentând drept de creanță și a sumei de 14.027,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 53.068,80 RON, reprezentând contravaloare chirie.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, deoarece, în ceea ce îl privește pe reclamant, nu există o altă variantă juridică de recuperare a scăderii sale patrimoniale, cum ar fi o acțiune izvorâtă dintr-un contract sau din lege, acțiunea sa de a contribui cu bani la achiziția de materiale de construcție și lucrări de construcție, nefiind întemeiată prin niciun act juridic, contract, fapt juridic sau lege, astfel că această acțiune a reclamantului a produs o mărire a patrimoniului pârâtei, aceasta din urmă bucurându-se de prezumția de proprietate a imobilului, precum și de folosința acestuia, corelativ cu micșorarea patrimoniului reclamantului, care este pus în imposibilitate obiectivă de a mai recupera această pierdere din patrimoniul său.

Astfel fiind, prima instanță a admis cererea de chemare în judecată cu privire la dreptul de creanță al reclamantului reprezentat de până la 50% din valoarea imobilului construcție menționat în cererea de chemare în judecată și identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară, drept de creanță în cuantum de 442.240 RON. Instanța a dat eficiență principiului disponibilității în procesul civil, conform art. 9 din C. proc. civ., reclamantul solicitând prin capătul 1 al cererii de chemare în judecată suma de 442.240 RON (echivalentul în RON a sumei de 100.000 euro la data formulării cererii de chemare în judecată).

Prin Decizia nr. 870A din 25 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă B. împotriva sentinței menționate, a fost schimbată în parte hotărârea apelată în sensul că pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 10.488,57 RON, actualizată la data plății efective, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 19 august 2015, suma reprezentând drept de creanță.

Considerentele avute în vedere de instanța de apel pentru a pronunța această soluție au fost în sensul că este nelegală concluzia primei instanțe, în sensul că reclamantul este îndreptățit să primească jumătate din valoarea construcției pentru că a contribuit la edificarea acesteia în timpul relației de concubinaj cu fiica pârâtei, nelegalitate determinată de faptul că nu a fost indicat niciun alt element de fapt sau normă de drept care să justifice o atare constatare privind întinderea dreptului.

A mai reținut instanța de apel că situația de fapt rezultată din probele administrate este în sensul unei contribuții a reclamantului la edificarea construcției aflate pe terenul pârâtei, aceasta având dreptul de a obține despăgubiri echivalente lucrărilor de construcție la care a contribuit, ca temei al dispozițiilor art. 494 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că au fost interpretate eronat și aplicate greșit dispozițiile art. 494 din C. civ. de la 1865, precum și dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (6) din C. civ.

Pentru a cenzura greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 494 C. civ., astfel cum pretinde recurentul, va trebui însă stabilit, în mod prioritar, dacă acest temei juridic a fundamentat cererea de chemare în judecată formulată în cauză, sau dacă el a fost pus în dezbaterea părților de către instanța de apel, care, potrivit art. 479 alin. (1) coroborat cu art. 224 C. proc. civ., era obligată să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.

În acest context, se constată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, ca fapt juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micșorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca, pentru acest efect, să existe o cauză justă sau un temei juridic, acțiunea exercitată fiind calificată ca o acțiune în restituire. De asemenea, trebuie observat că instanța de fond a soluționat cauza în raport de acest temei de drept.

Instanța de apel, fără a fi fost învestită cu o recalificare juridică a cererii de chemare în judecată, și fără a justifica necesitatea modificării limitelor obiective ale judecării cauzei, fără punerea acestor aspecte esențiale pentru soluționarea litigiului în dezbaterea contradictorie a părților litigante, a motivat soluția de diminuare a cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului din perspectiva instituției juridice a accesiunii imobiliare, întemeiată pe art. 494 și următoarele C. civ., neindicând legătura juridică între acest temei legal și cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Or, având în vedere că reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca temei juridic îmbogățirea fără justă cauză, iar instanța de fond a judecat cauza și a pronunțat Sentința nr. 3352 din 19 decembrie 2016 în raport de temeiul juridic indicat de reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la prevederile art. 494 C. civ. referitoare la accesiunea imobiliară, prevederi ce nu au fost invocate de părți sau puse în discuția contradictorie a acestora.

Prin urmare, aceste motive de recurs invocate de recurentul-reclamant se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu punctului 8 invocat de recurent.

În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acestea sunt întemeiate, motivarea instanței de apel fiind una contradictorie.

În acest context, trebuie subliniat că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă o garanție esențială a procesului echitabil reglementată atât prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și prin dispozițiile convenționale ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să reflecte premisele silogismului juridic și raționamentul ce a determinat soluția pronunțată în cauză, precum și faptul că argumentele esențiale ale părților au fost examinate într-o manieră efectivă.

Deși instanța de apel a reținut că, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., devoluțiunea în calea de atac este limitată numai la întinderea dreptului de creanță pretins de reclamant prin cererea de chemare în judecată, și că acesta a învestit instanța cu o acțiune în pretenții întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, cu toate acestea, Curtea a stabilit că reclamantul are dreptul la despăgubiri echivalente valorii lucrărilor de construcție la care a contribuit, ca temei al dispozițiilor art. 494 C. civ. de la 1865.

Astfel, din analiza dispozițiilor legale referitoare la instituția îmbogățirii fără justă cauză, se poate reține că, pentru soluționarea unei acțiuni fundamentate pe un astfel de temei de drept, trebuie analizate două condiții juridice, respectiv absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite și absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și trei condiții materiale, și anume: mărirea unui patrimoniu, micșorarea unui patrimoniu, ca o consecință a măririi altuia și existența unei legături sau corelații directe între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt.

În ceea ce privește instituția accesiunii, reglementată de dispozițiile art. 494 C. civ., condițiile ce trebuie analizate pentru incidența acesteia sunt distincte de cele necesare pentru soluționarea unei actio de in rem verso. Numai restituirea despăgubirilor are la bază principiul îmbogățirii fără justă cauză, în timp ce teoria accesiunii presupune exercitarea dreptului potestativ de accesiune de către proprietarul imobilului și diferențierea întinderii creanței de restituire, în funcție de buna sau de reaua-credință a celui care ridică o construcție sau o lucrare pe terenul celuilalt.

Decizia recurată este contradictorie și prin prisma descrierii situației de fapt, stabilită de o manieră lipsită de certitudine. Sub acest aspect este de observat că, deși instanța de apel a reținut relația de concubinaj între reclamant și fiica pârâtei, cu toate acestea, a apreciat că se poate prezuma că plata recunoscută de pârâtă la interogatoriul administrat în fața primei instanțe presupunea o anumită relație între reclamant și fiica pârâtei, însă, nu în mod necesar, una de concubinaj, întrucât s-a reținut că cele două persoane au fost și parteneri în activități comerciale, așadar, s-a concluzionat că plata menționată putea fi efectuată în contul anumitor înțelegeri decurgând din aceste activități.

În consecința celor reținute, pentru viciile de legalitate enunțate, Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare vor fi analizate criticile formulate de apelantă, avându-se în vedere temeiul juridic invocate de reclamat (îmbogățirea fără justă cauză).

Prin prisma contradicțiilor astfel constate, Înalta Curte reține că situația de fapt nu a fost deplin lămurită, respectiv nu s-a tranșat contextul în care reclamantul a făcut investițiile și scopul acestor investiții, aceste aspecte fiind relevante în determinarea întinderii dreptului de creanță (ce s-a contestat prin motivele de apel), atâta vreme cât s-a apreciat că prima instanță nu a evidențiat elemente de fapt care să justifice suma acordată.

Instanța de apel va trebui să pună în discuția părților incidența art. 494 C. civ. în măsura în care apreciază că această normă este aplicabilă și să motiveze modalitatea în care respectiva reglementare poate complini răspunderea civilă întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Concluzionând, motivele de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. devin operante în cauză, din perspectiva existenței unei motivări contradictorii a hotărârii atacate și a soluționării cauzei în temeiul unor dispoziții ce nu au fundamentat cererea de chemare în judecată și care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților.

În consecință, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 870 A din 25 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 870 A din 25 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM