ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1099/2019

HOTĂRÂRE

30.05.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1099/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2012 pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și SC D. SRL, obligarea acestora la plata sumei de 20.720,80 euro, echivalentul a 89.181,45 RON, cu titlu de prejudiciu contractual, precum și la plata sumei de 25.026,88 euro echivalentul a 108.484,2 RON cu titlu de prejudiciu delictual, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 20.12.2012, respectiv din 10.01.2013, reclamanții A. și B. au renunțat la judecata în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL.

Prin Sentința civilă nr. 471/01.02.2013 a Judecătoriei Buftea, s-a respins excepția prescripției ca neîntemeiată; s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C.; a fost obligat pe pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 20.720,8 euro, reprezentând prejudiciu contractual și la plata sumei de 25.026,88 euro, reprezentând prejudiciu delictual; a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2012 pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamantul C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B., obligarea acestora la plata sumei de 41.500 euro, reprezentând valoarea construcției achitată, conform convenției părților și edificată pe terenul proprietatea pârâților, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 76/16.01.2014 a Judecătoriei Buftea, s-a respins cererea formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 563/16.02.2015 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, s-au admis apelurile formulate de C.; au fost anulate Sentințele civile 471/1.02.2013, pronunțată în Dosar nr. x/2012 și nr. 76/16.01.2014, pronunțată în Dosar nr. x/2012, iar pe fond s-a admis cererea principala; a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 45.980,94 euro, echivalent RON la cursul din data plății, reprezentând prejudiciu cauzat acestora; s-a admis, în parte, cererea conexă, fiind obligați pârâții la plata către reclamantul C. a sumei de 10.302 euro, reprezentând valoarea construcției edificate cu cheltuiala reclamantului pe terenul paraților; au fost compensate cheltuielile de judecata.

Împotriva acestei decizii, apelantul C. a declarat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 631R/22.10.2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

În rejudecare, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 2182/A/14.06.2017, în Dosar nr. x/2012, prin care a respins apelul formulat de către apelantul-reclamant C. împotriva Sentinței civile nr. 76 din data de 16.01.2014 a Judecătoriei Buftea, ca nefondat; A admis apelul formulat de către apelantul-pârât C. împotriva Sentinței civile nr. 471/01.02.2013 a Judecătoriei Buftea, în sensul că a schimbat în parte sentința civilă apelată, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; au fost menținute celelalte dispoziții ale Sentinței civile nr. 471 din 01.02.2013 a Judecătoriei Buftea; au fost obligați intimații-reclamanți să plătească apelantului-pârât suma de 2 789 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru; s-a luat act că apelantul-pârât pe cererea principală și-a rezervat dreptul de a solicita contravaloarea onorariului de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții-intimați A. și B. au declarat recurs, la data de 30.07.2018, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

La termenul din 23.11.2018, Curtea a invocat, din oficiu, excepția necompetenței material procesuale a secției a VI-a civilă, iar prin încheierea nr. 25/23.11.2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței material procesuale și a trimis cauza spre competentă soluționare secțiilor civile a III-a sau a IV-a a Curții de Apel București, reținând în motivarea soluției sale următoarele considerente:

Conform art. 226 din Legea nr. 71/2011, în cadrul secțiilor civile, se pot înființa complete specializate care să judece anumite categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad-hoc, cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului, cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței, cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.

Așadar, completele speciale soluționează anumite tipuri de cauze, pentru ca obiectul acestora presupune un anumit grad de specializare, materiile pentru care funcționează acestea fiind expres determinate de legiuitor.

Secția a VI-a a Curții de Apel București este o secție specializată în litigii de natura celor prevăzute de art. 226 din Legea nr. 71/2011.

În speță, obiectul litigiului nu face parte dintre cele enumerate de art. 226 din Legea nr. 71/2011.

În soluționarea prezentului conflict de competență materială procesuală (denumită în practică și funcțională), sunt relevante dezlegările în drept date prin Decizia nr. 18/17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Astfel, prin această decizie s-a statuat că: "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare, (...) competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare", iar nu în funcție de calitatea de profesionist a uneia dintre părțile raportului juridic.

Potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenței materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenției.

Potrivit art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată (așa cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare), în cadrul curților de apel și în cadrul tribunalelor funcționează "secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților".

În mod asemănător, dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcție de care se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii în considerarea obiectului și naturii acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se constată că textul nu indică "in terminis", în afară de natura și obiectul litigiului, alte criterii în funcție de care se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate.

Interpretarea în sens contrar, respectiv stabilirea competenței materiale procesuale în funcție calitatea de profesionist a uneia dintre părți, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din C. proc. civ., conform cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

În speță, cauza are ca obiect prejudiciul pretins de reclamanții E. derivând, atât din convenția nr. 2593/2007 încheiată cu pârâtul C., cât și din fapta ilicită delictuală privind lipsa de folosință a unor suprafețe de teren, proprietatea reclamanților (cererea principală, Dosar nr. x/2012), precum și pretențiile reclamantului C. împotriva pârâților E., constând în valoarea construcției suportată de acesta (cererea conexă, Dosar nr. x/2012).

Astfel, prezenta cauză nu are, nici din perspectiva naturii, nici a obiectului, vreo interferență cu tipul de litigii pe care secția a VI-a a Curții de Apel București le soluționează, raporturile ce se pun în discuție în speță fiind pur civile.

Cu alte cuvinte, obiectul prezentei cauze nu privește o contestație în procedura insolvenței, o acțiune pe legea societăților comerciale sau pe registrul comerțului, pentru a atrage competența funcțională a unui complet specializat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 131, art. 136 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis excepția necompetenței material procesuală și a trimis cauza spre competentă soluționare Secțiilor civile a III-a sau a IV-a a Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 11.02.2019, sub nr. x/2019.

Astfel învestită, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București, prin Încheierea nr. 22R din 28 martie 2018, a constatat necompetența funcțională a acestei secții, a declinat competența în favoarea secției a VI-a civilă a aceleiași instanțe și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că litigiul de față a parcurs un prim ciclu procesual, instanța de recurs fiind Curtea de Apel București, secția a VI-a, care a analizat cererea de recurs, declarându-se competentă material procesual să soluționeze cauza de față, ceea ce nu justifică poziția aceleiași instanțe, ulterior învestită cu recurs în aceeași pricină, de invocare a necompetenței materiale procesuale a sa în al doilea ciclu procesual.

Totodată, s-a constatat că una dintre cereri a fost pornită împotriva unei persoane juridice - SC D. SRL - care prin obiectul său de activitate este un dezvoltator imobiliar, competența primei instanțe fiind stabilită inclusiv prin raportare la acest aspect, chiar dacă ulterior reclamanții A. și B. au renunțat la judecata în contradictoriu cu această pârâtă.

Pornind de la definiția dată prin art. 3 din C. civ., care statuează că sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere (alin. (2), respectiv exercită sistematic o activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă această activitate are sau nu un scop lucrativ (alin. (3), precum și de la criteriile înscrise în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora noțiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ., Curtea constată că prezenta cauză intră în categoria litigiilor cu profesioniști, având în vedere obiectul de activitate al societății comerciale pârâte.

Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, în cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale.

Art. 223 din Legea nr. 71/2011 stabilește că, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite, iar potrivit dispozițiilor art. 225 secțiile comerciale existente la data intrării în vigoare a C. civ. în cadrul tribunalelor și curților de apel se vor reorganiza ca secții civile ori, după caz, vor fi unificate cu secțiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței.

Cum prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 29/2011 a Curții de Apel București, la această instanță s-au înființat complete specializate în litigiile cu profesioniști în cadru secțiilor a V-a civilă, și a VI-a civilă, în domeniile: litigii cu profesioniști, insolvență, societăți comerciale, concurență neloială, registrul comerțului, iar una dintre aceste secții a judecat deja în recurs într-un prim ciclu procesual cauza de față, concluzia care se impune este în sensul că secția a VI -a civilă a Curții de Apel București, căreia i-a fost repartizată pricina spre soluționare în mod aleatoriu, este competentă să soluționeze cauza de față.

Așa fiind, având în vedere aspectele anterior prezentate, dispozițiile legale, precum și hotărârea Colegiului de conducere a Curții de Apel București invocate mai sus, s-a apreciat că, în raport de problemele de drept ce se cer a fi dezbătute, se impune ca prezentul litigiu să fie soluționat de instanța competentă anterior desemnată, respectiv secția a VI-a civilă a Curții de Apel București.

Cu privire la sesizarea cu a cărui judecată a fost învestită, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 20 din C. proc. civ. 1865, aplicabil speței, există conflict de competență: "1. când două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece aceeași pricină; 2. când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină."

Situația invocată în sprijinul solicitării de pronunțare a unui regulator de competență nu constituie un conflict negativ de competență în accepțiunea legii de procedură aplicabile.

Astfel, dispozițiile cuprinse în Titlul IV "Conflicte de competență" din C. proc. civ. de la 1865, nu reglementează posibilitatea existenței unui conflict negativ de competență între secțiile unei instanțe, întrucât nu există niciun argument legal pentru a conchide că expresia "două instanțe", întrebuințată în art. 20 C. proc. civ. 1865, poate avea înțelesul de "două secții" ale aceleiași instanțe.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată ca fiind pe deplin lămuritoare dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora, justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii, precum și cele ale art. 35 alin. (2) din același act normativ, care prevăd: "(2) În cadrul curților de apel funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale."

Prin urmare, legea distinge - și o face fără echivoc - între "instanțe" și "secții" ale unei instanțe, astfel că justa interpretare a dispozițiilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ. 1865, impune în mod necesar raportarea la aceste prevederi ale legii de organizare judiciară.

Se constată astfel, că în stabilirea competenței după materie se au în vedere instanțele, astfel cum sunt precizate în textele respective, iar organizarea internă a fiecărei instanțe, prin împărțirea în secții specializate, nu conduce la apariția unor noi instanțe.

În reglementarea C. proc. civ. 1865, conflictul negativ de competență apare numai dacă două instanțe, prin hotărâri irevocabile, se declară necompetente de a judeca aceeași cauză, or în speța de față, prin încheieri, s-au declarat necompetente două secții ale aceleiași instanțe, respectiv Curtea de Apel București, situație care nu poate fi rezolvată prin pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge sesizarea, constatând că nu există conflict negativ de competență, urmând ca dosarul să fie înaintat pentru continuarea judecății, primei Secții care și-a declinat competența, respectiv secția a VI-a civilă a Curții de Apel București.