ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 569/2024

Ședința publică din data de 29 februarie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., să dispună rezilierea convenției de prestări servicii încheiate la 06 mai 2019, având ca obiect executarea lucrărilor de construire potrivit AC nr. 1209 din 09 august 2018 la imobilul situat în Cluj-Napoca, județul Cluj; să dispună repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând suma achitată de reclamant pentru lucrări neexecutate de pârât, la care se adaugă suma de 68.651 RON, reprezentând lucrările necesare ce trebuie executate, determinat de nerespectarea de către pârât a obligațiilor contractuale asumate; să dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare asupra debitului menționat, începând cu data punerii acestuia în întârziere, respectiv 10 septembrie 2019; să dispună rezoluțiunea convenției din 02 iulie 2019, prin care pârâtul s-a obligat să efectueze toate demersurile necesare în vederea modificării autorizației de construire, constând în expertiza de rezistență și întocmirea documentației în vederea obținerii autorizației de construire; să dispună repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 euro, achitată de reclamant în baza convenției; să dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare asupra debitului menționat, începând cu data punerii acestuia în întârziere, respectiv 10 septembrie 2019, și până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată.

La 15 noiembrie 2019, pârâtul B. a depus întâmpinare și cerere reconvențională. În cadrul întâmpinării a arătat că este de acord cu petitul vizând rezoluțiunea convenției din 02 iulie 2019 și cu repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării sale la plata sumei de 7.000 euro, achitate în temeiul acestei convenții de către reclamant, solicitând respingerea celorlalte pretenții, ca nefondate, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Pe cale reconvențională, a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 23.000 euro, reprezentând lucrări efectuate în temeiul convenției de prestări servicii nr. x din 06 mai 2019; să se dispună compensarea sumei de 7.000 euro, datorate de pârât reclamantului, cu suma de 23.000 de euro, datorată de reclamant, până la concurența sumei celei mai mici, plus dobânda legală aferentă, de la data introducerii cererii reconvenționale și până la plata integrală a sumei de bani solicitate; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 241 din 21 aprilie 2022 a Tribunalului Cluj, secția civilă s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; s-a dispus rezilierea convenției de prestări servicii nr. x din 06 mai 2019, având ca obiect executarea lucrărilor de construire la imobilul situat în Cluj-Napoca, județul Cluj; s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro, reprezentând suma achitată de acesta din urmă pentru lucrări neexecutate de pârât, la care se adaugă suma de 60.404 RON, reprezentând valoarea lucrărilor necesare ce trebuie executate determinat de nerespectarea de către pârât a obligațiilor contractuale; s-a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare asupra debitului datorat, începând cu data punerii în întârziere, respectiv 10 septembrie 2019, și până la plata efectivă; s-a dispus rezoluțiunea convenției din 02 iulie 2019, prin care pârâtul s-a obligat să efectueze expertiza de rezistență și documentația în vederea obținerii modificării autorizației de construire; s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantului a sumei de 7.000 euro, achitate în baza acestei din urmă convenții; s-a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare asupra debitului datorat, începând cu data punerii în întârziere, respectiv 10 septembrie 2019, și până la plata efectivă; s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 18.614,72 RON; s-a admis, în parte, cererea reconvențională; s-a dispus obligarea reclamantului la plata către pârât a sumei de 12.805 euro, reprezentând lucrări efectuate în temeiul convenției civile de prestări servicii nr. x din 06 mai 2019; s-a dispus compensarea sumelor de 30.000 euro, 7.000 euro, 60.404 RON, datorate de pârât, cu suma de 12.805 euro, datorată de reclamant, până la concurența sumei celei mai mici, rămânând de plată 24.195 euro și 60.404 RON.

Împotriva sentinței civile sus-menționate a declarat apel pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 106/A din 29 martie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 241 din 21 aprilie 2022 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus rezoluțiunea convenției de prestări servicii nr. x/06 mai 2019; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 60.404 RON; a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.301,64 RON, aferente cererii principale; a dispus obligarea reclamantului la plata către pârât a sumei de 22.387 euro, reprezentând lucrări efectuate în temeiul convenției nr. 01/06 mai 2019; a dispus compensarea sumei de 37.000 euro, datorate de pârât, cu suma de 22.387 euro, datorate de reclamant, până la concurența sumei mai mici și, în consecință, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 14.613 euro către reclamant; a menținut, în rest, sentința civilă apelată; a respins cererea intimatului de obligare a apelantului la cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 106/A din 29 martie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, în vederea pronunțării cu privire la rezoluțiunea convenției de prestări servicii din 06 mai 2019, cu cheltuieli de judecată, pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

4.1. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pârât a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în ceea ce privește culpa acestuia în neexecutarea obligațiilor contractuale.

Astfel, a învederat că, deși instanța a reținut că intimatul reclamant, independent de conduita procesuală a prestatorului, și-a asumat riscul neobținerii ulterioare a autorizației de construire, obligație care îi revenea conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 și art. 1875 alin. (2) C. civ., a conchis că apelantul antreprenor are o culpă în ceea ce privește nerespectarea convenției de prestări servicii încheiate între părți la 06 mai 2019.

Din acest punct de vedere, motivele instanței de apel sunt contradictorii, în condițiile în care reiese, clar, din motivarea instanței că inclusiv reclamantul intimat are o culpă - și anume aceea de a nu fi obținut, în prealabil executării lucrărilor, autorizația de demolare a imobilului existent, respectiv de construire a unui nou imobil.

Prin urmare, nu există o culpă exclusivă a antreprenorului, care, într-adevăr, a executat lucrări în lipsa unui proiect tehnic autorizat și în lipsa autorizației de construire, ci o culpă concurentă - a antreprenorului și a beneficiarului, care, în prealabil, era obligat să obțină autorizațiile necesare prevăzute de lege - respectiv cea de demolare și cea de construire, autorizații în lipsa cărora nici executantul nu putea să înceapă lucrările.

Tot legat de lipsa autorizației la obținerea căreia reclamantul era obligat, instanța de apel a mai reținut că, dacă apelantul antreprenor și-ar fi onorat obligația asumată contractual la 02 iulie 2019, de a depune toate diligențele necesare eliberării autorizației de demolare (...), atunci și intimatul beneficiar ar fi putut obține autorizația de demolare, chiar dacă în decursul executării lucrărilor, iar nu înainte de demararea acestora.

Aceste motive referitoare la obținerea autorizației de demolare de către antreprenor sunt străine de natura cauzei, în condițiile în care niciodată nu s-a pus problema ca antreprenorul să obțină o autorizație de demolare.

Rezultă, din cuprinsul convenției din 02 iulie 2019, că suma de 7.000 euro achitată în temeiul acestui act a reprezentat onorariu în vederea modificării autorizației de construire, care consta în expertiză de rezistență și documentația în vederea obținerii autorizației. Prin urmare, obiectul convenției din 02 iulie 2019 a constat în efectuarea de către pârât a expertizei de rezistență și a documentației, pentru ca reclamantul să poată obține autorizația de construire, nicidecum autorizația de demolare, pentru care nu era nevoie de o expertiză de rezistență.

4.2. Prin motivul de recurs subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material referitoare la culpa în executarea obligațiilor contractuale, respectiv, cele referitoare la rezoluțiunea convenției încheiate între părți și aplicarea excepției de neexecutare a contractului.

În acest sens, au fost încălcate dispozițiile art. 1547 corelate cu dispozițiile art. 1875 alin. (2) C. civ., referitoare la vinovăția în executarea obligațiilor; ale art. 1549 C. civ., incidente în materia rezoluțiunii convenției, și, respectiv, cele ale art. 1556 din același Cod, incidente în materia excepției de neexecutare a contractelor.

Astfel, în ceea ce privește culpa în neexecutarea obligațiilor contractuale, a învederat că instanța, interpretând, în mod eronat, prevederile art. 1547 și art. 1875 alin. (2) C. civ., a considerat că recurentul are o culpă exclusivă în neexecutarea obligațiilor contractuale și a dispus rezoluțiunea convenției încheiate.

A apreciat că, din acest punct de vedere, instanța de apel nu a mai făcut aplicarea prevederilor art. 1556 C. civ., incidente în materia excepției de neexecutare a contractelor, deși aceasta era obligată să aibă în vedere, cu prioritate, faptul că intimatul reclamant este cel care nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, respectiv obligația de a obține autorizația de demolare/construire a imobilului, iar, ulterior, să facă referire la culpa pârâtului, de a nu fi realizat lucrările în baza unei autorizații de construire și a unui proiect tehnic.

Pentru a stabili culpa apelantului, instanța de apel a reținut legătura de cauzalitate dintre convenția încheiată la 6 mai 2019 și cea încheiată la 02 iulie 2019, reținând că pârâtul și-a asumat, încă de la început, obligația de a demola imobilul în lipsa autorizației de construire, asumându-și obligația contractuală de a face toate demersurile necesare pentru obținerea unei asemenea autorizații de demolare și construire, conform celei de-a doua convenții. Totodată, instanța a concluzionat în sensul că actul juridic încheiat la 02 iulie 2019 nu are o existența de sine-stătătoare, ci reprezintă o completare și o exteriorizare a voinței părților din 06 mai 2019.

Interpretarea instanței este greșită, în ceea ce privește stabilirea culpei apelantului pentru convenția inițial încheiată prin raportare la cea de-a doua convenție, independent de prima, raportat la art. 2 din contractul încheiat la 06 mai 2019. Ulterior, după începerea lucrărilor, când imobilul era deja demolat, se încheie convenția din 02 iulie 2019, de modificare a autorizației de construire. Suma de 7.000 de euro reprezenta onorariu în vederea modificării autorizației de construire, constând în expertiză de rezistență și documentația în vederea obținerii autorizației, acte pe care pârâtul urma să i le pregătească reclamantului, pentru ca acesta din urmă, iar nu recurentul, să poată obține autorizația de modificare.

Ca atare, contrar celor reținute de instanța de apel, actul intitulat "convenție", din 02 iulie 2019, avea o existență de sine-stătătoare, întrucât, la momentul încheierii contractului, nu s-a pus problema obținerii unei autorizații de modificare. Dacă s-ar fi pus problema în acești termeni inițial, atunci s-ar fi specificat în contractul din 06 mai 2019, iar nu ulterior, când imobilul fusese demolat deja.

Concluzionând, această obligație de modificare nu a fost avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului, nefiind o condiție esențială asumată prin contract, în măsură să afecteze drepturile și obligațiile părților. Această obligație - de a obține, pentru reclamant, expertiza de rezistență și de a îi pune la dispoziție actele necesare a fost ulterioară și independentă de obligațiile inițiale, fiind o convenție nouă, neavută în vedere de părți la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, recurentul a apreciat că, pentru a reține culpa și pentru a dispune rezoluțiunea convenției din 06 mai 2019, instanța era obligată să se raporteze la drepturile și obligațiile părților asumate în temeiul convenției încheiate la această dată, iar nu la obligațiile asumate în temeiul convenției din 02 iulie 2019, neavută în vedere de părți la momentul încheierii contractului.

În consecință, nu se poate reține culpa exclusivă a recurentului în nerespectarea obligațiilor contractuale.

Excepția de neexecutare a contractului, invocată în fața instanței de fond și neanalizată de către instanța de apel, era întemeiată, în condițiile în care recurentul, în lipsa unei autorizații de construire și a unui proiect tehnic pus la dispoziție de beneficiar, era în imposibilitate de a executa lucrări de construire.

Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivarea contradictorie a hotărârii atacate, ca motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., presupune fie ipoteza contradicției între considerente și dispozitiv, în sensul că argumentația nu fundamentează soluția din dispozitivul hotărârii atacate, fie divergența între considerente, astfel încât, neputându-se cunoaște care sunt cele corecte, nu poate exista o asemenea reprezentare nici în ceea ce privește soluția adoptată în dispozitiv.

Argumentarea Curții, care, deși a reținut culpa intimatului reclamant în neobținerea autorizațiilor de demolare și de construire, obligație care îi revenea potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 și art. 1875 alin. (2) C. civ., în final, a considerat că și recurentul are o culpă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin cele două convenții încheiate între părți nu este contradictorie.

În primul rând, contrar alegațiilor pârâtului, Curtea nu a reținut culpa exclusivă a acestuia în neexecutarea obligațiilor, ci o culpă concurentă cu cea a reclamantului, chiar dacă nu a folosit expressis verbis acești termeni juridici în cuprinsul considerentelor. Astfel, neobținerea autorizațiilor necesare de către reclamant, deci, neîndeplinirea obligațiilor care îi incumbau potrivit dispozițiilor legale sus-evocate, se reflectă în decizia instanței de apel, care, în urma admiterii căii de atac declarate de B., a schimbat, în parte, hotărârea primei instanțe, în sensul înlăturării obligației acestei părți de a plăti suma de 60.404 RON, respectiv al majorării pretențiilor din cererea reconvențională, de la 12.805 euro, cât fuseseră acordați prin sentință în beneficiul recurentului, la 22.387 euro, reprezentând lucrări efectuate în baza convenției nr. 01/06 mai 2019.

În fundamentarea acestei soluții, Curtea a reținut, printre altele, în ceea ce privește prima dintre sumele de bani menționate, că reclamantul este cel care și-a asumat contractual demolarea casei, săparea fundației și turnarea plăcii de beton, lucrări care trebuia realizate de la început și care profită proprietarului construcției. Referitor la cea de-a doua sumă, pretinsă prin cererea reconvențională formulată de pârât, Curtea a constatat că beneficiarul construcției, respectiv intimatul reclamant, și-a asumat riscul demolării și construirii unei case în lipsa autorizației de demolare și de construire, neputându-i-se imputa constructorului executarea lucrării de demolare și de realizare a fundației potrivit convenției din 06 mai 2019, cu consecința suportării costurilor aferente lucrărilor de către beneficiar.

În esență, instanța de apel a reținut că reclamantului beneficiar al construcției îi incumbă, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 și art. 1875 alin. (2) C. civ., obligația de a obține, în prealabil, autorizațiile necesare lucrărilor de demolare și de construire.

Pe de altă parte, culpa recurentului a fost conturată în raport cu neîndeplinirea altor obligații decât cele asumate de beneficiar, și anume aceea de a demola și ridica o nouă construcție conform proiectului și releveurilor casei, în legătură cu care este culpa sa exclusivă pentru neobținerea acestor documente. Astfel, Curtea a reținut, în fapt, potrivit probelor administrate în cauză, că, prin convenția din 02 iulie 2019, recurentul și-a asumat obligația de a efectua toate demersurile necesare pentru obținerea proiectului, în forma expertizei de rezistență și a documentației necesare pentru autorizația de construire, pentru care a încasat suma de 7.000 de euro, documente în absența cărora nici intimatul nu a avut posibilitatea obținerii autorizației de demolare. Aceste considerente nu pot fi cenzurate în recurs, față de actuala structură a căii extraordinare de atac, astfel cum este configurată potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care permite numai invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie a hotărârii recurate.

Totodată, raportându-se la dispozițiile art. 1866 C. civ., privind obligația antreprenorului de a da socoteală beneficiarului în legătură cu stadiul lucrărilor și serviciile prestate, instanța de apel a reținut că, în absența unui proiect tehnic autorizat de construire a unei case, prestatorul a executat lucrări defectuoase calitativ, ceea ce a condus la oprirea, în mod justificat, a acestora de către beneficiar și, în final, la rezoluțiunea celor două convenții încheiate între părți, cu repunerea părților în situația anterioară.

În concluzie, sub aspectul motivelor contradictorii, teza nu este incidentă în cauză, în contextul în care, cum s-a arătat deja, instanța de apel a reținut o culpă comună a părților în neîndeplinirea obligațiilor care le reveneau potrivit celor două convenții, obligații cu un obiect diferit și care, neexecutate fiind, au generat consecințe ce au decurs unele din altele, pornind de la culpa pârâtului care nu a obținut documentele asumate. Prin urmare, nu este sustenabil motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

Nici susținerile referitoare la motivele străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. - nu sunt întemeiate. O asemenea ipoteză presupune ca instanța să redacteze considerente care nu au legătură cu speța dedusă judecății sau cu soluția pronunțată, fie din perspectiva chestiunilor de fapt reținute în hotărârea judecătorească, fie din perspectiva dispozițiilor legale aplicate, fie din ambele perspective. În prezentul litigiu, examinarea chestiunii legate de lipsa autorizației de demolare nu este străină de natura cauzei, în contextul în care vizează stabilirea obligațiilor contractuale asumate de părți, potrivit convențiilor încheiate între acestea, a căror nerespectare a generat acest proces, întemeiat pe răspunderea contractuală. Se impune a se reitera împrejurarea că interpretarea celor două convenții în scopul determinării obligațiilor respective reprezintă o chestiune de fapt, care nu poate fi cenzurată în recurs. Prin urmare, alegațiile referitoare la conținutul convenției din 02 iulie 2019 și la utilitatea efectuării unei expertize de rezistență pentru autorizația de construire, iar nu de demolare, nu vor fi examinate de Înalta Curte.

În plus, contrar opiniei recurentului, instanța nu a reținut, în considerente, că acesta ar fi fost obligat să obțină el însuși autorizația de demolare, ci, după cum a arătat chiar partea în cuprinsul recursului, a constatat că pârâtul s-a obligat "să depună toate diligențele necesare eliberării autorizației de demolare, constând în expertiza de rezistență și documentația necesară în vederea obținerii autorizației de construire (...)". Cum s-a arătat deja, sub aspectul obligației de a obține autorizația de demolare, respectiv de construire a noului imobil, aceste obligații au fost reținute ca fiind în sarcina intimatului reclamant, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor și art. 1875 alin. (2) C. civ.

În concluzie, nici criticile fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu sunt întemeiate, argumentele Curții nefiind străine de natura litigiului pendinte.

În primul rând, contrar opiniei recurentului, pentru argumentele precizate în cadrul examinării motivului de recurs anterior, Curtea nu a reținut culpa exclusivă a pârâtului în neexecutarea contractului, ci, raportat la obligațiile asumate de fiecare dintre părți prin cele două convenții, a stabilit o culpă concurentă, care s-a reflectat atât în soluția de înlăturare a obligației pârâtului de a plăti reclamantului suma de 60.404 RON, cât și în majorarea pretențiilor solicitate de pârât prin cererea reconvențională.

Pe de altă parte, astfel cum s-a expus în mai multe rânduri, obligațiile părților conform interpretării celor două convenții (art. 2 din contractul încheiat la 06 mai 2019 și convenția încheiată la 02 iulie 2019, sub aspectul contraprestației asumate de pârât pentru suma de 7.000 de euro), precum și calificarea celui de-al doilea contract ca fiind sau nu o convenție de sine-stătătoare sau în strânsă interdependență cu convenția inițială, reprezintă chestiuni de fapt, care nu pot fi analizate în recurs din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, cum s-a arătat deja, obligațiile de obținere a autorizațiilor de demolare și de construire a noului imobil nu au fost stabilite în sarcina apelantului pârât, ci în cea a intimatului reclamant.

Cât privește încălcarea dispozițiilor art. 1547, art. 1549, art. 1556 și art. 1875 alin. (2) C. civ., evocată de recurent, pe lângă împrejurarea că acesta nu a detaliat în ce constă nerespectarea textelor de lege menționate, criticile nu pot fi primite și dintr-o altă perspectivă.

Art. 1875 alin. (2) C. civ. a fost reținut de instanța de apel tocmai ca temei juridic al obligației reclamantului de a obține toate autorizațiile necesare realizării noii construcții.

Dispozițiile art. 1547 C. civ. se referă la vinovăția debitorului, care este ținut să repare prejudiciul, indiferent de forma vinovăției, culpă sau intenție, text interpretat în mod corect de către instanța de apel. Pe de altă parte, problema culpei în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de debitor este indiferentă în speța de față, în concepția legiuitorului actualului C. civ., rezoluțiunea nefiind condiționată de culpă.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1556 C. civ., referitoare la excepția de neexecutare a obligațiilor născute dintr-un contract sinalagmatic, recurentul a invocat două chestiuni diferite. Pe de-o parte, a menționat că instanța de apel nu a analizat excepția de neexecutare a obligațiilor contractuale asumate de către reclamant, invocată în fața primei instanțe; pe de altă parte, a susținut că, în mod greșit, aceeași instanță nu a aplicat textul de lege enunțat, raportat la împrejurarea că reclamantul nu a obținut autorizația de demolare și de construire, operațiune prealabilă stabilirii culpei pârâtului, de a realiza lucrările în absența autorizației de construire și a proiectului tehnic avizat.

Practic, prin prima susținere, recurentul invocă o nemotivare a deciziei sub aspectul excepției de neexecutare a contractului de către reclamant, motiv de recurs susceptibil de încadrare în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., iar, prin cea de-a doua, se evocă soluționarea greșită a cauzei, în sensul rezoluțiunii celor două convenții, cu repunerea părților în situația anterioară, în condițiile în care reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de obținere a celor două autorizații (art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod).

Niciuna dintre aceste critici nu este întemeiată.

Contrar opiniei recurentului, Curtea a examinat, cel puțin în mod implicit, problema executării contractului de către reclamant. Astfel, considerând că obligația principală asumată de această parte față de recurent, conform celor două convenții, consta în plata contravalorii serviciilor executate de prestator (convenția din 06 mai 2019), respectiv a onorariului de 7.000 de euro pentru modificarea autorizației de construire, în sensul obținerii expertizei de rezistență și a documentației necesare, și, totodată, reținând și atitudinea procesuală a pârâtului, care a fost de acord cu rezoluțiunea celui de-al doilea contract, dar și încasarea de către acesta a sumelor de 30.000 de euro și 7.000 de euro, se deduce, fără dubiu, că instanța de apel a considerat ca fiind executate cele două obligații principale ale intimatului. De asemenea, a reținut, cum s-a arătat deja, culpa reclamantului pentru lipsa autorizațiilor de demolare și de construire a noului imobil. Prin urmare, a examinat, sub toate aspectele, chestiunea executării obligațiilor contractuale de către intimat, neputându-se reține lipsa motivării deciziei din perspectiva problemei în discuție și, astfel, îndeplinirea cerințelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la incidența art. 1556 C. civ., susținută de recurent în contextul în care instanța de apel nu a aplicat acest text de lege, criticile sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, este real că, printre alte condiții definitorii pentru a opera rezoluțiunea contractului, instanța trebuie să verifice dacă desființarea contractului este solicitată de creditorul obligației neexecutate, dar, în egală măsură, și dacă creditorul și-a executat întocmai și la timp obligațiile corelative asumate, în conformitate cu dispozițiile art. 1555 C. civ., care reglementează ordinea executării prestațiilor. Potrivit acestui text de lege, "dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligațiile pot fi executate simultan, părțile sunt ținute să le execute în acest fel".

Cum s-a menționat în precedent, obligațiile principale ale beneficiarului construcției asumate în raport cu prestatorul recurent au constat în plata lucrărilor executate și a onorariului pentru obținerea documentației necesare modificării autorizației de construire, astfel cum au fost reținute de instanța de apel, și au fost executate de către reclamant, conform celor stabilite de aceeași instanță, potrivit probelor administrate în cauză, aspecte necenzurabile în recurs. Obligația reclamantului de a obține autorizația de demolare și de construire, care incumbă acestei părți și care nu a fost îndeplinită, nu reprezintă o obligație principală în raport cu recurentul antreprenor, ci o chestiune care ține de legalitatea demolării vechii construcții și construirii noului imobil în raport cu autoritățile statului competente în materie, cel mult, având relevanță în stabilirea culpei în neexecutarea contractului de către fiecare dintre părți, care însă este indiferentă în soluționarea cererii de rezoluțiune, cum s-a expus deja.

Ca atare, recurentul pârât nu poate invoca, cu succes, excepția de neexecutare a obligațiilor contractuale ale reclamantului, în condițiile art. 1556 C. civ., ca mijloc de paralizare a rezoluțiunii contractelor și repunerii părților în situația anterioară, soluția instanțelor, sub acest aspect, fiind corectă raportat la dispozițiile art. 1549 din același cod.

În concluzie, criticile recurentului întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul B., ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod.

Soluția de respingere a căii de atac vizează și cheltuielile de judecată solicitate de recurent prin cererea de recurs, care, fiind parte căzută în pretenții, nu are dreptul la acordarea sumelor de bani avansate cu acest titlu, potrivit art. 494 cu referire la art. 482 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului și admiterea cererii de ajutor public formulate de recurent, în sensul reducerii cuantumului taxei judiciare de timbru datorate de acesta de la 2.177,47 RON la 1.088,735 RON, rezultă, conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, că cheltuielile procesuale avansate de stat rămân în sarcina acestuia (suma de 1.088,735 RON).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 106/A din 29 martie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Cheltuielile procesuale avansate de stat rămân în sarcina acestuia, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 februarie 2024.