ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2470/2019

Ședința publică din data de 12 decembrie 2019

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului București, secția a Vi-a civilă, la 21 octombrie 2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Prefectul județului Ilfov, solicitând ca acesta să fie obligat la plata sumei de 99.100 euro (445.563,51 RON), cu titlu de despăgubiri pentru perioada septembrie 2014 - noiembrie 2016, plus dobânda legală începând de la data depunerii cererii și până la plata integrală a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a indicat prevederile art. 14, art. 15, art. 16, art. 555, art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1489 C. civ.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 783/9 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a reținut că, între A. S.A., în calitate de proprietar, și B.

S.R.L., în calitate de superficiar, a intervenit convenția pentru constituirea unui drept de superficie, autentificată sub nr. x/5 decembrie 2012 la B.N.P. C. și D., prin care proprietarul a consimțit să constituie, în favoarea superficiarului, un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 3.500 mp, situat în extravilanul orașului Voluntari, șos. x, județul Ilfov, număr cadastral x, C.F. x.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 99.100 euro cu titlu de daune interese, din care suma de 94.500 euro este aferentă perioadei septembrie 2014 - noiembrie 2016, perioadă în care aceasta nu a putut încasa suma de 3.500 euro lunar, în baza contractului încheiat cu B..

Reclamanta a susținut că fapta ilicită a pârâtului a constat în notarea, în cartea funciară, a litigiului înregistrat sub nr. x/2014, notare care a avut, ca efect, imposibilitatea emiterii planului de urbanism zonal, împrejurare care reiese din adresa nr. x/22 aprilie 2015 emisă de Consiliul Județean Ilfov. Din cauza neemiterii documentației P.U.Z., superficiarul B. nu a putut obține autorizația de construire, ceea ce a avut, drept consecință, neachitarea de către acesta a sumei de 3.500 euro lunar către proprietar.

Cu toate acestea, contractul încheiat între părți prevede și o altă condiție, pe lângă cea a obținerii autorizației de construire de către superficiar, pe baza documentației P.U.Z., obținută de proprietar, condiție în absența căreia, obligația de plată a redevenței nu devine exigibilă.

Astfel, potrivit art. 2.2 din convenție, data la care urma să fie începută achitarea prețului lunar de către superficiar era data la care erau îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: prezentarea de către proprietar, în termen de maximum șase luni de la data autentificării convenției, a unei hotărâri a Adunării generale ordinare a A. de confirmare a convenției, publicate în Monitorul Oficial, având, drept scop, ratificarea actului, precum și obținerea de către superficiar a autorizației de construire cu privire la stație, nu mai târziu de șase luni de la aprobarea P.U.Z. necesar eliberării acesteia. Autorizația de construire urma să fie obținută de Mol în termen de un an de la încheierea convenției, termen care putea fi prelungit numai prin acordul ambelor părți (art. 3.3).

De asemenea, potrivit art. 7.1 pct. (vii), proprietarul s-a obligat să prezinte superficiarului, în termen de șase luni de la data autentificării convenției, hotărârea Adunării generale ordinare a A. de confirmare a actului, publicată în Monitorul Oficial, având, drept scop, ratificarea convenției. În cazul neîndeplinirii acestei obligații, Mol putea considera contractul desființat de drept, fără punere în întârziere, rezultând din simplul fapt al neexecutării, fără vreo formalitate sau intervenție din partea instanțelor de judecată și fără achitarea de către Mol a vreunei sume în favoarea proprietarului, Mol transmițând acestuia din urmă doar o notificare de invocare a rezoluțiunii.

Cele doua condiții sunt prevăzute cumulativ, iar, din redactarea contractului, rezultă ca cerința prezentării unei hotărâri A.G.A. de ratificare a convenției a fost văzută de părți (sau, cel puțin, de superficiar) ca fiind esențială. Reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei cerințe esențiale stipulate în contract, consecința fiind că prejudiciul afirmat nu este unul cert (art. 1532 C. civ.) și care să nu îi poată fi imputat reclamantei însăși (art. 1534 C. civ.).

Între A. S.A., în calitate de locator proprietar, și E. S.R.L., în calitate de locatar chiriaș, a intervenit contractul de locațiune nr. x/21 octombrie 2010, având, ca obiect, terenul în suprafață de 400 mp, parte din terenul în suprafață de 10.769,43 mp, deținut de proprietar în orașul Voluntari, șos. x, județul Ilfov, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x. Locatarul a dorit să închirieze spațiul în scopul utilizării ca sediu secundar/punct de lucru exclusiv pentru stații transportabile de carburant pe bază de cârduri pentru deservirea clienților locatarului (business to business), comerțul cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi și gazoși și al produselor derivate, comerțul cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule, în magazine specializate și depozitare.

Contractul a fost modificat prin actul adițional nr. x mai 2011, prin care părțile au convenit o majorare a cuantumului chiriei, de la 1.000 la 1.200 euro lunar, pentru ultimul an contractual, 2015. Locatorul s-a obligat să îndeplinească formalitățile necesare obținerii avizelor și autorizației de construire aferente amenajărilor solicitate de locatar, cu documentația pusă la dispoziție de acesta din urmă, predată pe bază de proces-verbal către locator, în termen de 90 de zile calendaristice de la semnarea actului adițional. în caz contrar, locatarul era îndreptățit să rezilieze contractul dintre părți din culpa locatorului, fără îndeplinirea vreunei alte formalități.

Din suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată face parte și suma de 4.600 euro, aferentă perioadei ianuarie 2015 - noiembrie 2016, în care reclamanta nu a putut încasa diferența suplimentară de chirie, de 200 euro lunar, de la E., în baza actului adițional nr. x mai 2011 la contractul de locațiune.

Reclamanta și-a întemeiat, așadar, pretențiile pe contractul de locațiune nr. x/21 octombrie 2010, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x mai 2011.

Cu toate acestea, contractul a mai fost modificat și prin actul adițional nr. x aprilie 2015, prin care părțile au decis ca valoarea majorată a chiriei de 1.200 euro plus T.V.A. să fie aplicabilă de la momentul predării avizelor și autorizației de construire, conform celor stabilite prin actul adițional nr. x la contract. În consecință, potrivit ultimei manifestări de voință concordante a părților, reclamanta nu ar fi avut dreptul să obțină diferența de 200 euro decât după predarea avizelor și a autorizației de construire, iar nu cu începere de la 1 ianuarie 2015. Cu alte cuvinte, prejudiciul afirmat de reclamantă nu a dobândit caracter cert la 1 ianuarie 2015, așa cum a susținut prin cererea de chemare în judecată, întrucât partenerul său contractual nu avea obligația de a îi achita chiria majorată de la acea dată. Prin actul adițional nr. x aprilie 2015, părțile au luat act de situația juridică a terenului care constituia obiectul contractului, în legătură cu care, așa cum rezulta din înregistrarea în cartea funciară nr. x/19 septembrie 2014, se desfășura un litigiu privind dreptul de proprietate, și au decis să amâne exigibilitatea obligației de plată a chiriei majorate.

Pentru aceste motive, constatând ca reclamanta nu a demonstrat caracterul cert al prejudiciului afirmat, Tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată.

împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea căii de atac și schimbarea, în tot, a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 333/13 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.A., ca nefondat.

în pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că actele juridice dintre anumite subiecte de drept sunt, pentru toți nepartcipanții la respectivul act (terții), simple fapte juridice. Ei au obligația de a respecta drepturile și obligațiile ce rezultă din acestea, dacă le sunt aduse la cunoștință ca atare, cum au obligația de a respecta orice fapt juridic producător de drepturi și obligații, dar nu au și obligația de a acționa pentru îndeplinirea condițiilor sub care sunt înscrise drepturile respective sau de a acționa în sensul în care îndeplinirea obligațiilor din actele juridice să fie mai facilă pentru vreuna dintre părți.

Cu alte cuvinte, singura obligație a terților vizează o abstențiune, și anume să nu aducă atingere, în mod ilicit, drepturilor ce ar izvorî din acte juridice dintre alte persoane.

Or, o astfel de abstențiune nu implică ca terții să se abțină de la exercitarea (fie și nediligentă sau nesusținută de o logică juridică perfectă) de drepturi procesual civile și/sau drepturi civile care ar interfera cu drepturile rezultate din contractul dintre părți, ci doar ca această exercitare să nu fie Jacută, în mod special, ilicit, pentru afectarea drepturilor contractuale ale vreuneia dintre părți.

Astfel, declanșarea unui litigiu (fie și în legătură cu un drept real) nu poate atrage, per se, răspunderea civila delictuala, alta decât cea privind cheltuielile de judecată; pentru a putea atrage și o altă răspundere, trebuie ca, pe lângă fapta ilicită procesuală (culpa procesuală, definită ca fiind căderea în pretenții, deci, alegarea neîntemeiată/inadmisibilă a unui drept), respectiva faptă să vizeze și afectarea unor drepturi civile ale părții adverse; simpla afectare a acestora ca urmare a litigiului, dar fără ca declanșarea litigiului să fie abuz de drept, ci doar

o declanșare eronată/greșită/neîntemeiată, nu poate constitui faptă ilicită, din moment ce o astfel de interpretare ar limita drastic principiul liberului acces la justiție, prin faptul că oricărui reclamant i s-ar putea imputa prejudicii indirecte, față de care el nu ar manifesta vinovăție (din moment ce scopul demersului său procesual era protejarea unor presupuse drepturi civile, iar nu afectarea relației dintre pârât și terți)-

În speță, apelanta reclamantă face simple alegații cu privire la scopul ascuns, neonest al pârâtului în declanșarea litigiului în contencios administrativ, ce îi viza titlul de proprietate. Faptul că pârâtului i s-a respins respectiva acțiune ca inadmisibilă (conform motivării, pe o problemă de calitate de a acționa raportată la tipul actului administrativ - dosar fond) nu poate demonstra, per se, că el nu a urmărit, într-adevăr, anularea titlului reclamantei ca urmare a constatării caracterului de bun public pentru acel teren (suprafața totală, de 181.956,74 mp), ci doar afectarea relațiilor reclamantei cu diverși chiriași/superficiari ai săi.

De altfel, mai trebuie observat și că afectarea indicată în speța prezentă (prejudiciul) este, totuși, minoră față de valoarea bunului ce face obiectul titlului de proprietate contestat, fiind greu credibil că, într-o astfel de situație, scopul nu ar fi fost cel declarat de reclamantul din contencios administrativ, și anume reintrarea în domeniul public a terenului de 181.956,74 mp, ci doar îngreunarea relațiilor comerciale ale pârâtei.

În ceea ce privește notarea litigiului în cartea funciară, al doilea element al presupusei fapte ilicite, trebuie observat că aceasta este o măsura de publicitate, cu scopul principal de a proteja pe terți, care nu împiedică realizarea de operațiuni comerciale efective cu respectivele terenuri aflate în litigiu. Astfel, notarea în cartea funciară a unui litigiu cu privire la un drept real nu poate constitui un fapt ilicit, din moment ce respectivul litigiu este real, iar terții interesați de respectivul drept trebuie să cunoască situația juridică concretă.

De altfel, pe acest aspect, afirmațiile reclamantei, în sensul că, în aceste condiții, nu s-ar putea autoriza nici măcar ridicarea unui gard, sunt vădit lipsite de suport normativ, simpla existență (făcuta publică prin registrele de carte funciară) a unui litigiu cu privire la titlul de proprietate neîmpiedicând exercitarea atributelor acestuia; faptul că acest lucru s-ar întâmpla, oarecum cutumiar, în afara normelor legale, nu poate fi imputat celui ce ar declanșa un litigiu cu privire la dreptul real și ar cere înscrierea existenței lui.

Interpretarea propusă de reclamantă, cu privire la consecințele unui litigiu asupra titlului, ce ar bloca, în mod efectiv și insurmontabil, amenajări de orice fel ale terenului (deci, o parte din exercițiul dreptului de proprietate) este negată nu numai de practică (existând numeroase construcții ce se continuă pe terenuri în litigiu), dar și de logica juridică, întrucât, dacă ar fi așa, simpla contestare, la infinit, a unui titlu de proprietate asupra unui teren ar bloca, pe aceeași perioadă de timp, orice exploatare a sa, încălcând, practic, art. 44 din Constituția

României; or, dacă un subiect de drept poate propune o asemenea interpretare, cu siguranța instanțele de judecată, sesizate cu o astfel de situație (respectiv blocarea exercitării dreptului de proprietate prin simpla contestare a lui și înscriere a acestei contestări în cartea funciară) ar proteja exercițiul efectiv al dreptului, garantat de Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv prin obligarea la acordarea avizelor/autorizațiilor necesare.

Deci, din punctul de vedere al Curții, nu numai că nu s-a dovedit niciun caracter ilicit al faptei de a contesta în instanță un titlu de proprietate și de a cere notarea solicitării de anulare a sa, dar presupusa legătură de cauzalitate propusă între aceste fapte și prejudiciul cauzat este vădit improprie, din moment ce simpla solicitare de anulare a unui titlu, coroborată cu înscrierea acesteia în cartea funciară, nu blochează exercițiul efectiv al dreptului.

În ceea ce privește al treilea element al faptei ilicite (refuzul pârâtului de a solicita O.C.P.I. radierea notării litigiului), indicat în apel, pe lângă faptul că prezintă numeroase argumente comune cu cel de-al doilea și că, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii din contencios administrativ, în aceeași măsură, oricare dintre părți putea solicita radierea înscrierii, trebuie observat că un astfel de element nu a fost indicat în cererea introductivă, fiind, practic, o modificare (adăugire) a cauzei juridice (completare a situației de fapt, așa cum ea este încadrată juridic), făcută direct în apel, interzisă de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Față de aceste considerente, în baza art. 480 C. proc. civ., Curtea a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., criticând-o pentru următoarele motive:

I. Art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.: Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 430 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Prin decizia nr. 2222/21 septembrie 2016 (aflată la dosarul cauzei), înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de Prefectul județului Ilfov împotriva sentinței civile nr. 3274/2 decembrie 2014, reținând, în considerentele hotărârii, că demersul judiciar declanșat "excedează limitelor competenței constituționale atribuite prefectului" (p. 6, alin. (3) din decizie). Depunând cererea de chemare în judecată fără a avea competența de a o face, prefectul a dat dovadă de abuz de putere din decizie).

Contrar celor stabilite, cu autoritate de lucru judecat, de Înalta Curte, instanța de apel, prin decizia criticată, a reținut că "declanșarea unui litigiu (fie și în legătură cu un drept real) nu poate atrage, per se, răspunderea civilă delictuală, alta decât cea privind cheltuielile de judecată (...) simpla afectare a acestora (a drepturilor civile ale părții adverse) ca urmare a litigiului, dar fără ca declanșarea litigiului să fie abuz de drept, ci doar o declanșare eronată/greșită/neîntemeiată, nu poate constitui faptă ilicită (...)".

Potrivit dispozițiilor art. 15 C. civ.:

"Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe".

Reținând că, numai în cazul unui abuz de drept, se poate angaja răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a neglijat sau nu a observat constatările făcute de înalta Curte, prin decizia menționată. Aceasta, întrucât abuzul de putere constatat de instanță este inclus în noțiunea "abuzului de drept"; de vreme ce drepturile, ca atare, trebuie a fi exercitate "cu bună credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri" (art. 14 C. civ.), cu atât mai mult, lipsa acestor drepturi face imperativă abținerea de la orice păgubi pe altul.

Constatându-se, deci, cu autoritate de lucru deciziei înaltei Curți, că Prefectul nu a avut competența constituțională de a formula cererea a cărei judecare a produs un prejudiciu recurentei, această chestiune litigioasă, a existenței abuzului, odată rezolvată, se cuvenea a fi preluată ca atare de instanța de apel și analizată prin prisma condiției vinovăției pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

II. Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, referitoare la răspunderii civile delictuale, reglementate în dispozițiile art. 1349, 1357, 1364, 1385 alin. (3), cu referire la art. 14, 15, 16 C. civ.

Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a considerat că declanșarea unei proceduri judiciare și notarea litigiului în cartea funciară nu pot constitui, în sine, fapte ilicite, de natură să atragă răspunderea civilă, ci doar, eventual, răspunderea procesuală sub forma cheltuielilor de judecată.

În același timp, a reținut că Prefectului, în calitatea sa de reclamant în acțiunea de anulare a titlului de proprietate al recurentei, nu i se poate antrena răspunderea civilă, întrucât "el nu a urmărit (...) afectarea relațiilor reclamantei cu diverși chiriași/superficiari ai săi".

Pe de altă parte, notarea litigiului în cartea funciară "nu poate constitui un fapt ilicit cauzator de pagube, atât timp cât această notare nu blochează exercițiul drepturilor de proprietate".

A mai reținut instanța de apel că "presupusa legătură de cauzalitate (...) între aceste fapte și prejudiciul cauzat este vădit improprie".

Aceste constatări ale Curții de Apel încalcă dispozițiile C. civ., cu privire la condițiile antrenării răspunderii civile.

În primul rând, legea civilă română nu enumera, exhaustiv, faptele cauzatoare de prejudicii și natura lor; deci, orice interpretare restrictivă este contrară spiritului legii. Dispozițiile art. 1357 C. civ., referitoare la " condițiile răspunderii" se referă, generic, la fapta ilicită, săvârșită cu vinovăție, care cauzează altuia un prejudiciu.

În același timp, desfășurarea unei activități permise de lege (cum este dreptul de a intenta o acțiune judiciară) nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-și dea seama de caracterul ilicit al faptei sale, așa după cum prevăd dispozițiile art. 1364 C. civ.

Caracterul ilicit al unei fapte nu este, prin urmare, dat, în primul rând, de inexistența unei justificări legale a acțiunii, ci, mai ales, de modul în care este folosit dreptul de a acționa. Pentru a rămâne în sfera licitului, drepturile civile trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege sau a celor care decurg din bunele moravuri și cu bună-credință. In acest sens, art. 15 C. civ. dispune:

"Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". De asemenea, art. 14 alin. (1) C. civ. prevede:

"Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-și exercite drepturile (...) cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri".

De aceea, declanșarea unui litigiu și notarea lui în cartea funciară nu pot fi excluse, ipso facto, din categoria faptelor ilicite, așa cum, greșit, a interpretat instanța de apel, motivând că, în felul acesta, s-ar "limita drastic principiul liberului acces la justiție". Dimpotrivă, acest acces trebuie conjugat cu ordinea publică, cu bunele moravuri, cu buna credința, altminteri și el se poate converti într-o faptă ilicită.

Cu atât mai mult, promovarea unei cereri de chemare în judecata, fără ca reclamantul să aibă dreptul procesual de a o promova, și, mai ales, notarea litigiului în cartea funciară - așa cum a acționat Prefectul județului Ilfov - pot antrena răspunderea delictuală, dacă sunt întrunite și celelalte condiții.

Din această perspectivă, și vinovăția Prefectului este evidentă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 1357 alin. (2) C. civ. stipulează, expres, că "autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Astfel, standardul de diligentă pe care legiuitorul îl impune pentru angajarea vinovăției unei persoane, în cadrul răspunderii civile delictuale, devine un standard de conduită deosebit de ridicat, de natură să responsabilizeze, în cel mai înalt grad, pe destinatarii normei legale și să îi oblige ca, în acțiunile lor sociale, să dea dovadă de o atitudine de o deosebită atenție și diligentă, pentru a evita prejudicierea intereselor celorlalți membri ai societății.

Nu se poate afirma, în cauza de față, că Prefectul a acționat cu această precauție absolută, cerută de lege pentru ca răspunderea lui să nu fie antrenată.

El a solicitat, fară a avea dreptul, anularea titlului de proprietate al recurentei, pentru întreaga suprafață de teren, de 181.956 mp (situată în mai multe locații din județele Ilfov, Prahova și Giurgiu), cu motivația că terenul ar fi cel pe care se afla fostul fort 6, de apărare a Capitalei (care, pe lângă faptul că este departe de proprietatea recurentei, în prezent, nu mai există), fort necesar în vederea pregătirii de război pentru apărarea Bucureștiului, într-un potențial conflict armat cu Ucraina.

La momentul declanșării litigiului, 12 septembrie 2014, reclamanta avea, în derulare, cele două contracte comerciale pentru cedarea folosinței a două suprafețe de teren, în schimbul unor chirii semnificative. Era întocmită, de asemenea, documentația pentru obținerea planului urbanistic zonal, act în baza căruia se puteau obține autorizațiile necesare edificării stațiilor de benzină pentru cei doi parteneri, așa cum se convenise în contractele respective.

La cererea Prefectului județului Ilfov din 12 septembrie 2014, litigiul a fost notat în C.F., la 19 septembrie 2014, situație care a paralizat derularea normală a contractelor încheiate și a multor alte demersuri adiacente.

Deși documentația a fost întocmită, P.U.Z.-uI nu a fost obținut, întrucât Consiliul Județean Ilfov - Direcția de Urbanism și Amenajare a Teritoriului a amânat autorizarea documentației pentru obținerea P.U.Z.-ului, așa după cum rezultă din adresa nr. x/22 aprilie 2015 a acestei instituții, "după definitivarea situației juridice a terenului, privind litigiul între Prefectura Ilfov și S.C. A. S.A.".

Prin sentința civilă nr. 3274/2 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cererea de chemare în judecată formulată de Prefectul județului Ilfov a fost respinsă ca inadmisibilă, constatându-se că acesta nu are calitate procesuală activă de a formula în justiție asemenea cereri.

Împotriva sentinței, Prefectul județului Ilfov a formulat recurs, iar, prin decizia nr. 2222/21 septembrie 2016, înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul formulat.

La 29 septembrie 2015, în timp ce dosarul se afla, în recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție, în procedura de filtru, reclamanta a solicitat Prefectului județului Ilfov să facă demersurile necesare pentru radierea notării litigiului din C.F., avertizându-1 că i s-a produs un important prejudiciu, pe care îl va recupera pe cale judiciară.

Prefectul nu numai că nu a dat curs sugestiilor amiabile ale recurentei, dar, prin adresa nr. x/26 octombrie 2015, i-a comunicat că demersul său procesual este pe deplin justificat și legitim, iar notarea în C.F. are drept scop asigurarea unor garanții procesuale, fiind exclus orice eventual abuz de drept.

De altfel, și după pronunțarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în demersul recurentei de a evita mărirea pagubei și de a respecta obligațiile asumate față de partenerii contractuali, a solicitat din nou, la 20 octombrie 2016, Prefectului să întreprindă măsurile pentru radierea notării litigiului, dar acesta nu a dat curs cererii.

Deci, faptul inițierii de către Prefect a unei proceduri judiciare, privind terenurile recurentei din mai multe locații, care nu aveau nicio legătură cu așa zisul fort 6, fără o documentare minimală pentru verificarea competenței sale, graba notării litigiului în C.F., recurarea hotărârii de fond, cu motive nelegale, refuzul repetat al radierii notării, în condițiile în care i s-a atras atenția, expres, că produce o pagubă importantă, toate acestea nu caracterizează o persoană foarte diligentă și cu grija de a nu produce altora pagube,

Cât privește legătura de cauzalitate între fapta Prefectului și prejudiciu, în mod nelegal, instanța de apel a ajuns la concluzia că aceasta nu există, că invocarea în cazul litigiului de față este "vădit improprie". S-a reținut că simpla solicitare de anulare a titlului și înscriere a litigiului în cartea funciară "nu blochează exercițiul efectiv al dreptului".

Concluzia instanței este greșită,

În cadrul derulării unor contracte comerciale, mai ales pentru cedarea folosinței terenurilor, în vederea exploatării acestora prin construirea unor stații de benzină, notarea unui litigiu în cartea funciară este de o importanță decisivă, întrucât avizarea documentației P.U.Z. pentru imobilul respectiv și eliberarea autorizației de construire pentru stațiile de benzină nu se pot face în condițiile existenței unui litigiu cu privire la proprietatea terenului, așa cum, de altfel, a comunicat și Consiliul Județean Ilfov, care avea competența să autorizeze aceste lucrări.

Pe de altă parte, dacă refuzul avizării documentației P.U.Z. și eliberării autorizațiilor de construire, cu motivarea că există un litigiu, ar fi la limita legii, așa cum lasă să se înțeleagă decizia Curții, aceasta nu înseamnă că recurentei nu i-a fost blocat exercițiul efectiv al dreptului. în atare condiții, obținerea avizării și autorizării presupunea declanșarea separată a unui alt litigiu, care, pe lângă soluția imprevizibilă, ar fi presupus și o durată mare de timp, costuri deosebite, ceea ce ar fi îngreunat și mai mult derularea contractelor comerciale.

În consecință, în mod nelegal a fost înlăturată răspunderea intimatei, care, prin procedeele folosite, i-a produs recurentei un important prejudiciu.

"Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care, în condiții obișnuite, el ar fi putut să-1 realizeze și de care a fost lipsit (...)", potrivit art. 1385 alin. (3) C. civ., text pe care instanța nu 1-a aplicat, reclamanta fiind pusă în imposibilitate de a obține câștigul pe care, în condițiile derulării celor două contracte comerciale, l-ar fi putut obține.

III. Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: Nelegal, instanța a constatat că recurenta a modificat cererea în faza de apel, contrar dispozițiilor art. 478 din același cod.

Curtea de Apel a apreciat că refuzul pârâtului intimat de a efectua radierea notării litigiului, ca urmare a solicitărilor reclamantei, nu constituie un element al faptei ilicite, întrucât acest motiv a fost indicat de parte abia în faza de apel, "fiind practic o modificare (adăugire) a cauzei juridice (completare a situației de fapt, așa cum ea este încadrată juridic) făcută direct în apel", interzisă de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Această concluzie a instanței de apel, prin care se înlătură, în mod nejustificat, unul dintre elementele faptei ilicite comise de Prefect, este nelegală.

în cererea de chemare în judecată, la pagina 4, alin. (2)., se regăsesc motivele privind refuzul Prefectului de a solicita radierea notării din C.F., recurenta redând paragrafele semnificative, în acest sens, din cerere.

Așadar, acest element al faptei ilicite a fost înlăturat, greșit, de către instanță, cu nesocotirea flagrantă a dispozițiilor procedurale.

Recurenta a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea, în tot, a hotărârii recurate, admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Intimatul Prefectul județului Ilfov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

S-a întocmit raport privind admisibilitatea, în principiu, a recursului, cu privire la care recurenta a depus punct de vedere.

Recursul a fost admis în principiu la termenul din 5 decembrie 2019.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

I. În cadrul acestui motiv de recurs, se arată, în esență, că instanța de apel, considerând că demersul Prefectului județului Ilfov, privind anularea titlului de proprietate al recurentei, nu constituie un abuz de drept, a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2222/21 septembrie 2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin ignorarea considerentelor acestei hotărâri, conform cărora acțiunea declanșată de Prefect a excedat limitelor constituționale de competență, atribuite acestuia, constituind un abuz de putere. Recurenta mai susține că abuzul de putere, astfel constatat, constituie un abuz de drept, dar și că lipsa dreptului ar trebui să determine persoana în cauză să se abțină de la orice acțiune care ar vătăma ori păgubi pe altul. Mai departe, recurenta a menționat ca aspectul litigios, astfel tranșat în litigiul anterior, trebuia valorificat în speța de față, din perspectiva îndeplinirii vinovăției pârâtului, ca element al răspunderii civile delictuale.

În realitate, aceste susțineri vizează două motive de casare, distincte, care urmează a fi examinate ca atare. Astfel, prima dintre critici se referă la încălcarea de către instanța de apel a unei chestiuni tranșate definitiv într-un proces anterior și care are legătură cu soluționarea litigiului de față, deci nerespectarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Art. 430 C. proc. civ. se referă, generic, la autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, problema punctată de recurentă punând, însă, în discuție încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul funcției sale pozitive, chestiune ce se regăsește în art. 431 alin. (2).

Aceste afirmații vor fi verificate în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 7, încadrare dată de recurentă.

Încălcarea autorității de lucru judecat, reglementată în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se referă la funcția negativa a lucrului judecat, prevăzută în art. 431 alin. (1) din același cod, potrivit căruia o acțiune nu poate fi judecată, în mod definitiv, decât o singură dată, fiind interzisă reluarea judecății, în condițiile identității de părți, obiect și cauză. în caz de admitere a unui asemenea motiv de recurs, soluția prevăzută de art. 497 C. proc. civ. este cea a casării, cu consecința finală a respingerii acțiunii, ca inadmisibile.

În ipoteza în care se invocă, ca în speța de față, nerespectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, constând în tranșarea, într-un alt dosar, a unei chestiuni litigioase care are legătură cu procesul pendinte, efect reglementat în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibile, este de neconceput. Aceasta, întrucât, în cazul invocării aspectului pozitiv al lucrului judecat, se are în vedere natura probatorie a hotărârii din primul proces, care a rezolvat, în mod definitiv, chestiunea relevantă pentru litigiul ulterior, interesând soluția pe fond ce se va da în cel din urmă. Ca atare, într-o asemenea ipoteză, nu se pune problema că, între cele două procese, există identitate de părți, obiect și cauză, astfel încât să devină operantă funcția negativă a lucrului judecat, cu consecința respingerii acțiunii, ca inadmisibile, ci valorificarea în litigiul pendinte, sub aspect probator, a dezlegării definitive date în primul proces.

Punându-se problema nerespectării funcției pozitive a lucrului judecat, reglementate în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deci, a unor dispoziții de ordin procedural, motivul de casare incident este cel prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, care sancționează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Celelalte critici subsumate motivului de recurs prezentate în cadrul pct. -ului I al cererii se referă la împrejurarea că abuzul de putere reprezintă un abuz de drept, care, mai departe, ar fi trebuit avut în vedere de către instanța de apel, ca și condiție a vinovăției pârâtului, îndeplinită în cauză.

De asemenea, cum s-a arătat deja, partea supune dezbaterii și "lipsa dreptului" pârâtului în formularea acțiunii în nulitate, cu consecințe în ceea ce privește abținerea de la exercitarea unui asemenea demers.

Or, aceste susțineri se referă la raționamentul Curții de Apel, privind interpretarea dispozițiilor art. 15 C. civ., care reglementează abuzul de drept, la asimilarea abuzului de putere cu instituția reglementată în textul de lege enunțat, la implicațiile juridice pe care le presupune lipsa dreptului, și, în final, la concluziile trase de instanța în legătură cu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Toate aceste aspecte pun în discuție norme de drept substanțial;

criticile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pornind de la aceste premise, înalta Curte constă că alegațiile recurentei nu sunt întemeiate sub aspectul încălcării aspectului pozitiv al lucrului judecat, derivând din cele statuate prin decizia nr. 2222/21 septembrie 2016, dar sunt, parțial, corecte în ceea ce privește chestiunile de fond, mai precis, în legătură cu "lipsa dreptului" Prefectului în exercitarea acțiunii în nulitate, ce a format obiect al litigiului anterior, și cu consecințele juridice pe care le implică, în domeniul răspunderii civile delictuale, acest demers.

Sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., privind funcția pozitivă a lucrului judecat prin decizia menționată mai sus, critica nu poate fi primită, întrucât instanța de apel nu a negat, în niciun fel, cele reținute în considerentele deciziei nr. 2222/21 septembrie 2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că acțiunea în nulitatea titlului de proprietate al reclamantei, promovate de Prefect, reprezintă o depășire "a limitelor competenței constituționale atribuite acestuia", "deschizând calea abuzului de putere, prin acceptarea imixtiunii prefectului în acte emise de alte autorități publice sau în acte de drept privat, ceea ce este inadmisibil". Nu sunt întrunite, în consecință, cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, concluzia instanței de apel, în sensul că demersul pârâtului din prezentul litigiu, în legătură cu anularea titlului de proprietate, nu constituie o faptă ilicită, este greșită.

Sub acest aspect, raționamentul Curții conține, în realitate, două erori de judecată.

Prima dintre acestea vizează raportarea demersului pârâtului la abuzul de drept, care, presupune, în mod necesar, existența unui drept subiectiv, exercitat, însă, în mod abuziv, în condițiile art. 15 C. civ., fără ca instanța de apel să verifice dacă, raportat la cele constatate prin decizia pronunțată în litigiul anterior, Prefectul se afla în situația abuzului de drept sau în cea a inexistenței dreptului de promovare a acțiunii în nulitate.

Cea de-a doua greșeală de judecată se referă la concluzia că, numai în cazul abuzului de drept, declanșarea unui litigiu reprezintă o faptă ilicită.

Sub primul aspect, lipsa dreptului și abuzul de drept sunt două instituții distincte, deci, care nu se confundă.

În cazul abuzului de drept, ale cărui criterii sunt reglementate în art. 15 C. civ., există dreptul subiectiv, care, deși exercitat în limitele sale externe, depășește limitele interne, de vreme ce s-a produs o deturnare de la scopul pentru care dreptul subiectiv a fost recunoscut de lege.

În accepțiunea dispozițiilor art. 15 C. civ., abuzul de drept, ca formă de încălcare a conceptului de bună-credință, reglementat de art. 14 din același cod, semnifică exercitarea cu rea-credință a unui drept subiectiv, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil. În ambele situații, autorul abuzului de drept deturnează dreptul de la finalitatea sa economică și socială, adică de la limitele sale firești, denumite limite interne.

Abuzul de drept implică, însă, exercitarea dreptului în limitele sale externe, determinate de lege, respectiv să fie întrunite condițiile legale pentru exercițiul dreptului. Pentru a fi în prezența abuzului de drept și pentru a se angaja răspunderea în temeiul acestuia, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, printre care și cea ca autorul faptei să fie titularul dreptului subiectiv, adică să aibă folosința și exercițiul dreptului.

Depășirea limitelor externe, materiale sau juridice, de exercitare a dreptului excede sferei abuzului de drept, interesând materia răspunderii civile delictuale pentru săvârșirea unei fapte ilicite.

În alți termeni, dacă titularul acțiunii depășește limitele sale externe, stabilite prin acte normative, el nu comite un abuz de drept, ci o faptă ilicită.

În speță, fapta ilicită invocată constă în promovarea unei acțiuni nelegale, astfel încât problema delimitării între abuzul de drept și lipsa dreptului se transpune în plan procesual.

Abuzul de drept procesual, fiind o formă specifică de manifestare a exercițiului abuziv al unui drept substanțial, are aceeași fizionomie juridică, cu acesta din urmă și, ca atare, chestiunea delimitării se pune în aceeași modalitate ca și în dreptul material.

Pornind de la dispozițiile art. 12 C. proc. civ., condițiile abuzului de drept procesual presupun, în mod cumulativ, ca autorul actului să fie titularul dreptului procesual în cauză și să aibă capacitatea procesuală de a-1 exercita; dreptul procesual să fie exercitat în limitele sale externe, fixate de lege; dreptul să fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege; să fie exercitat cu rea credință, titularul său urmărind producerea unui rezultat vătămător părții adverse prin exercitarea actului de procedura respectiv; exercitarea abuzivă a dreptului procesual să fi produs consecința încălcării drepturilor procesuale ale unei alte părți.

În concluzie, abuzul de drept, atât în plan substanțial, cât și procesual, presupune, în mod necesar, existența dreptului, iar nu absența lui. Indiferent că se pune problema unei depășiri a legalității, a unei fapte nelegale, a încălcării legalității, în toate aceste cazuri, a încălcării limitelor externe ale dreptului, ne aflăm în prezența unei simple fapte ilicite, iar nu a abuzului de drept.

În speță, în considerentele deciziei civile nr. 2222/21 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că acțiunea în nulitatea titlului de proprietate al reclamantei, formulată de Prefect, "excedează limitelor competenței constituționale atribuite prefectului, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului în teritoriu, cu drept de tutelă administrativă". " (...) în măsura în care ar fi extinsă tutela administrativă dincolo de granițele stabilite de legiuitor, s-ar deschide calea abuzului de putere, prin acceptarea imixtiunii prefectului în acte emise de alte autorități publice sau în acte de drept privat, ceea ce este inadmisibil".

Pentru a ajunge la această concluzie, înalta Curte a constatat că problema relevantă, în litigiul demarat de Prefect, vizează competența constituțională și legală a părții menționate de a ataca, în fața instanței de contencios administrativ, și acte administrative emise de alte autorități publice decât cele ale administrației publice locale, în raport de dreptul de tutelă administrativă pe care îl exercită potrivit art. 123 alin. (5) din Constituția României și art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Coroborând textul constituțional cu dispozițiile enunțate mai sus din Legea contenciosului administrativ, dar și cu art. 19 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului, instanța de recurs a stabilit că Prefectul, în baza dreptului său constituțional de tutelă administrativă, poate sesiza instanța de contencios administrativ, în vederea verificării legalității numai a actelor administrative emise de autoritățile administrației publice locale, nu și actele emise de autorități ale administrației publice centrale, cum este cazul în speță (actul contestat fiind emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale).

În consecință, prin decizia nr. 2222/21 septembrie 2016, înalta Curte a respins recursul declarat de Prefectul județului Ilfov, ca nefondat, menținând, astfel, hotărârea primei instanțe, de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă.

Considerentele deciziei instanței de recurs relevă, în esență, că pârâtul din prezentul dosar nu era titularul acțiunii promovate, deci, a încălcat dispozițiile legale care nu-i permiteau, în baza dreptului de tutelă administrativă, să conteste un act al administrației publice centrale, ci doar un act aparținând autorității publice locale, cu alte cuvinte, a încălcat limitele externe ale dreptului său la acțiune.

Folosirea, în cuprinsul acestei decizii, a conceptului de "abuz de putere" nu relevă identitatea cu "abuzul de drept", cele două instituții fiind diferite prin prisma a cel puțin două elemente, chiar dacă, în principiu, ambele tipuri de abuz produc aceleași efecte, în sens de consecințe negative asupra destinatarului abuzului și ambele sunt sancționate, deopotrivă, de lege. In cadrul raportului generat de săvârșirea unui abuz de drept, se poate observa că părțile se află într-o oarecare poziție de echilibru, "forța" este distribuită în mod egal între participanți, în schimb, în cazul abuzului de putere, una dintre părțile raportului juridic se află într-o poziție de inferioritate față de cealaltă, acesta fiind unul dintre elementele esențiale de diferențiere între cele două noțiuni. Un alt element de diferențiere între abuzul de drept și abuzul de putere constă în aceea că interesul/dreptul ocrotit, prin sancționarea abuzului de drept, este unul privat, în timp ce interesul ocrotit, prin sancționarea abuzului de putere, este un interes general, public. În realitate, referirea instanței de recurs, în decizia nr. 2222/2016, la "abuzul de putere" configurează ideea de nelegalitate a acțiunii în nulitate promovată de pârât, cu depășirea competențelor legale și constituționale atribuite acestuia.

În situația dată, având în vedere argumentele expuse în precedent, privind diferența între exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv, inclusiv a celui procesual, și absența dreptului, înalta Curte constată că acțiunea Prefectului nu îmbracă forma abuzului de drept, ci a lipsei dreptului, care conturează săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite, respectiv a unei acțiuni contrare legii, care are ca rezultat încălcarea sau vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim al unei persoane (în speță, dreptul de proprietate al recurentei și exercițiul liber al acestui drept), fiind îndeplinită această condiție a răspunderii civile delictuale, prevăzută în art. 1357 alin. (1) C. civ.

Din această perspectivă, în mod greșit, instanța de apel a considerat că declanșarea unui litigiu poate atrage răspunderea părții căzute în pretenții, în speță, Prefectul care a pierdut în acțiunea în nulitate, doar în ceea ce privește cheltuielile de judecată. Problema suportării propriilor cheltuieli de judecată sau a obligării la plata lor către partea adversă se pune, exclusiv, în procesul în care s-au avansat sume de bani cu acest titlu și în care partea a pierdut, fără, însă, ca efectele declanșării unui proces, cu nerespectarea dispozițiilor legale, să se limiteze la această problemă.

Cum s-a arătat deja, exercitarea unui demers procesual nelegal poate genera și alt tip de litigii, inclusiv prin care să se antreneze răspunderea civilă delictuală, sub rezerva îndeplinirii tuturor condițiilor acestui tip de răspundere, astfel cum sunt reglementate în art. 1357 C. civ.

Cea de-a doua greșeală, în raționamentul Curții, a vizat afirmația că declanșarea procesului, fără drept, de către pârât reprezintă o faptă ilicită doar în cazul abuzului de drept. Delictul civil nu este condiționat de exercitarea unui drept, care presupune, în mod necesar, existența acestuia, ci de săvârșirea unei fapte contrare legii, așa cum este cazul și în litigiul de față.

II. Pe lângă argumentele expuse în precedent, conform cărora demersul procesual al Prefectului reprezintă o faptă ilicită, Înalta Curte constată că, din perspectiva aceluiași element al răspunderii civile delictuale, este întemeiată și critica recurentei privind interpretarea greșită a instanței de apel, care a considerat că acțiunea pârâtului nu poate fi calificată astfel, întrucât s-ar limita drastic principiul liberului acces la justiție.

Acest principiu, astfel cum este reglementat în art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă regula esențială potrivit căreia orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, fără ca exercitarea unui asemenea drept să poată fi îngrădită de vreo lege. După cum rezultă din chiar conținutul său, principiul liberului acces la justiție are o componentă determinantă, și anume legitimitatea drepturilor și intereselor apărate. Or, în cauză, pârâtul nu era titularul dreptului la acțiune, demersul său procesual fiind exercitat cu depășirea dispozițiilor legale, astfel încât nu se poate pune problema suprimării ori restrângerii, în persoana sa, a dreptului de acces Ia justiție, întrucât, prin acțiunea formulată, Prefectul județului Ilfov nu apăra un drept sau interes legitim personal.

Cât privește împrejurarea că pârâtul nu a urmărit, prin acțiunea în nulitate, deteriorarea relațiilor contractuale dintre recurentă și terții cocontractanți, deci, nu ar avea caracter ilicit, raționamentul Curții este eronat, deoarece raportează condiția faptei ilicite la abuzul de drept, prin prisma criteriului ilicit al scopului exercitării dreptului, abuz de drept care, pentru motivele deja arătate, nu este incident în cauză. In alți termeni, nu este relevant, pentru definirea faptei ilicite, ca, prin declanșarea litigiului în nulitatea titlului de proprietate al reclamantei, Prefectul să fi urmărit un astfel de scop, legat de raporturile juridice ale părții adverse cu terții. Semnificativ este că, prin acțiunea formulată, pârâtul a încălcat dispozițiile legale și constituționale care nu-i permiteau un asemenea demers, aducând atingere dreptului de proprietate al recurentei sau, cel puțin, exercitării libere a acestui drept, inclusiv prin derularea unor contracte care i-ar fi facilitat acesteia din urmă punerea în valoare a terenului, obiect al dreptului de proprietate contestat de pârât. Contestarea dreptului de proprietate de către Prefect, în baza unei acțiuni nelegale, respinse ca atare prin hotărâre judecătorească definitivă, produce consecințe negative asupra dreptului însuși și a exercițiului său nestingherit, prin faptul că, supunându-I unei dezbateri contradictorii, dar incorecte din punct de vedere juridic, îi afectează însuși conținutul. Un astfel de demers este de natură să distorsioneze încrederea celorlalte subiecte de drept participante la realitatea juridică, mai ales a celor interesate de stabilirea unor raporturi contractuale în legătură cu bunul care privește dreptul de proprietate contestat, în legitimitatea acestui drept, ceea ce, fără dubiu, creează efecte negative asupra titularului dreptului în discuție.

Referitor la notarea litigiului în cartea funciară, argumentele instanței de apel, vizând lipsa caracterului ilicit al unui asemenea demers, sunt pur generice, fără corespondent în cele susținute de recurentă, în legătură cu blocarea exercitării efective a atributelor dreptului de proprietate, susțineri care ar fi impus o examinare a celor relatate în raport de situația concretă, prezentată de parte.

În mod neîndoielnic, notarea litigiului în evidențele de publicitate imobiliară nu configurează, în sine, caracteristicile unei fapte ilicite, rolul notării fiind cel de avertizare a terților cu privire la existența unui litigiu în legătură cu un anumit bun sau drept.

Pe de altă parte, pornind de premisa greșită că exercitarea acțiunii în nulitate nu reprezintă o faptă ilicită, instanța de apel nu a verificat raportul dintre o acțiune promovată nelegal și notarea unei astfel de acțiuni în registrul de publicitate imobiliară, adică modul în care influențează, din perspectiva îndeplinirii condiției faptei ilicite în ce privește operațiunea de carte funciară, demersul procedural al acțiunii în nulitate, nelegal efectuat. în rejudecare, instanța de apel urmează să examineze acest aspect.

Sub un alt aspect, condițiile răspunderii civile delictuale trebuie întrunite în mod cumulativ pentru a fi atrasă o asemenea răspundere în persoana pârât