ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4127/2010

Ședința publică de la 25 noiembrie 2010 Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâta AS S. P.A.S. și a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1995, reținerea sumelor achitate de pârâtă în contul contractului și obligarea acesteia la plata sumei de 2.166.809.573 lei daune interese reprezentând dobânda aferentă ratelor 3-14, dividendele încasate de cumpărător și alte prejudicii calculate în urma efectuării unei expertize. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că a încheiat cu pârâta un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni cu plata în 17 rate eșalonate în perioada 20 ianuarie 1997 - 10 ianuarie 2005, cu dobândă de 6% pe an și penalități de întârziere pentru neplată de 0,3% pe zi, pe care cumpărătorul nu l-a respectat așa încât sunt aplicabile dispozițiile art. 969, art. 1020 - 1021 C. civ.

și art. 21 din Legea nr. 506/2002. Tribunalul Sălaj, prin sentința civilă nr. 2969 din 29 decembrie 2006 a admis în parte acțiunea, a dispus rezoluțiunea contractului și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 119.116,40 lei valoarea acțiunilor, a obligat pe reclamantă la 26.160 lei către pârâtă, reprezentând sumele încasate în contul acțiunilor vândute și a respins celelalte capete de cerere. Instanța de fond a reținut în esență că pârâta nu și-a putut îndeplini obligațiile, notificând reclamantei imposibilitatea plății ratelor astfel încât contractul urmează a fi reziliat iar plata efectuată în contul acțiunilor restituită. În privința daunelor interese instanța a considerat că societatea a desfășurat o activitate nerentabilă care a condus la declanșarea procedurii falimentului.

Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 96 din 20 aprilie 2007 a admis apelul reclamantei, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe considerând că tribunalul nu a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune, nu a motivat capetele de cerere admise sau respinse și s-a pronunțat asupra restituirii către pârâtă a unor sume de bani fără ca aceasta să le fi cerut. Recursul reclamantei împotriva Deciziei nr. 96/2007 pronunțată de instanța de apel, a fost de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 893 din 5 martie 2008, casată hotărârea judecătorească atacată și trimisă cauza spre rejudecare curții de apel. Instanța supremă a reținut că în apel au fost greșit interpretate dispozițiile art. 297 C. proc.

civ., întrucât instanța de fond a motivat în fapt și în drept hotărârea pronunțată, s-a pronunțat asupra prescripției dreptului la acțiune și a examinat fondul cauzei, trimiterea spre rejudecare neasigurând dublul grad de jurisdicție. În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 184 din 13 octombrie 2008, a admis apelul pârâtei, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reclamantei ca prescrisă, considerând că ultima rată achitată, ce reprezintă ultimul act de executare a avut loc la data de 20 ianuarie 1997 iar termenul de prescripție este de 3 ani potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar contractul caracterizat ca fiind cu executare uno ictu.

Prin Decizia nr. 2174 din 29 septembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul A.V.A.S. a casat Decizia nr. 184/2008 atacată și a trimis cauza spre rejudecare, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantei. A reținut instanța de recurs că deși caracterul contractului este uno ictu, prescripția dreptului la acțiune trebuie să aibă în vedere momentul la care obligația a devenit exigibilă în raport cu termenele de plată. În rejudecarea apelului Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 15 din 15 februarie 2010, a admis excepția prescripției, a admis apelul pârâtei în sensul că a respins acțiunea reclamantei și a respins apelul acestei din urmă părți.

Instanța de apel a considerat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este acela la care vânzătorul a notificat că nu înțelege să-și mai onoreze obligațiile contractuale, independent de prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, calculul termenului pentru restituirea prestațiilor și despăgubiri începând de la data când creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Împotriva deciziei astfel pronunțată, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale O.G.

nr. 25/2002, contractul de vânzare-cumpărare fiind cu executare dintr-o dată a cărui executare presupunea plata prețului și, contrar celor reținute privind aplicarea prevederilor art. 3 și 12 din actul normativ citat a considerat că termenul de prescripție curge de la data de 10 iulie 1997, fără a analiza clauza nr. 4 lit. b) din contract care stabilea data ultimei eșalonări de plată a prețului 10 ianuarie 2005. Mai susține recurenta că instanța de apel nu a analizat termenul de prescripție în raport cu normele instituite de legislația specială în materia controlului post privatizare, respectiv art. 3 lit. e) din O.G. nr. 25/2002 potrivit cărora perioada de derulare a contractului include și dreptul A.V.A.S.

de a pretinde cumpărătorilor aducerea la îndeplinire a obligațiilor izvorâte din contract. Recursul este fondat și va fi admis. Prescripția extinctivă este sancțiunea care constă în stingerea dreptului material la acțiune pentru neexercitarea lui în termenul prescris de lege, iar rațiunea ei, de a menține o ordine de drept deja stabilită, în condițiile lipsei de diligență a creditorului. Data la care începe să curgă termenul de prescripție are în vedere natura raportului juridic, așa încât acesta diferă după cum raportul obligațional e de natură contractuală sau delictuală. Astfel, stabilirea raportului contractual între părți, cu clauze ce atrag răspunderea post privatizare a cumpărătorului, nu mai poate pune în discuție ca moment al nașterii dreptului la acțiune data când păgubitul a cunoscut paguba sau cel care răspunde de ea, cum în mod greșit a fost motivată, în subsidiar, hotărârea atacată.

Stabilirea termenului la care obligația devine exigibilă este dată de acordul de voință al părților, ce au hotărât în comun momentul exigibilității obligației de plată. Iar în acest sens instanța de recurs, prin Decizia nr. 2174 din 29 septembrie 2009, a dezlegat problema de drept privind prescripția extinctivă, de care instanța de apel nu a ținut cont, nesocotind dispozițiile art. 315 C. proc. civ. În mod greșit curtea de apel a considerat momentul scadenței obligației dată la care debitorul a notificat imposibilitatea de plată și soluționarea amiabilă a rezoluțiunii contractului. Principiul simetriei actelor juridice guvernează raporturile sinalagmatice între părți, așa încât numai un acord de voință (sau o hotărâre judecătorească) puteau pune capăt relațiilor contractuale, nicidecum manifestarea de voință a debitorului.

Instanța de casație revine cu aceeași îndrumare dată instanței fondului, de a analiza raportul obligațional de plată socotind momentul obiectiv la care acesta a devenit exigibil, cu atât mai mult cu cât corespondența privind o soluție amiabilă sau judecătorească de încetare a efectelor contractului nu a existat. Raportarea la situația de fapt nu este atributul instanței de recurs, dar chiar actele evocate în apel - filele 57-59 ale dosarului tribunalului - dau nota falsei interpretări a simetriei actelor juridice (mutuum conssensus - mutuum dissensus) expusă într-un silogism greșit. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 15 din 15 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj pe care o va casa și o va trimite aceleiași instanțe, ce are obligația de a se conforma considerentelor expuse privind dezlegarea problemei de drept deduse judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva Deciziei civile nr. 15 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.