ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2229/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Reclamanta A.V.A.S., a chemat în

judecată pe pârâta A.S.S.P. Săveni solicitând rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 2 septembrie 1996, restituirea acțiunilor cu

dreptul reclamantei de a reține sumele achitate și obligarea pârâtei la daune

interese constând în dobânzi, penalități, dividende încasate și alte daune

interese al căror cuantum se va stabili printr-o expertiză contabilă.

Tribunalul

București, prin Sentința comercială nr. 9883 din 26 septembrie 2008 a admis în parte

acțiunea, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, a

obligat pe pârâtă să restituie reclamantei 24.286 acțiuni, să plătească penalități

în sumă de 17.871,73 lei conform art. 4 lit. b) din contract, până la 31 martie

2008 și în continuare până la rămânerea definitivă a hotărârii, la 415,24 lei

dobânzi conform art. 4 lit. b) alin. (2)-(4) aferente ratelor 15-17, la 110.906,8

lei dividende și dreptul reclamantei de a reține suma de 66.537,40 lei achitată

de cumpărător și a respins celelalte pretenții.

Totodată

instanța a obligat pe pârâtă la 800 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de

fond a reținut în esență că prevederile contractului stipulau ca în caz de neîndeplinire

a obligației de plată a prețului, pârâta să fie obligată la dobânzi de 6% pe an

și penalități de 0,2% pe zi de întârziere din valoarea ratei neachitate, iar

prevederile art. 21 din O.G. nr. 25/2002, ca vânzătoarea să rețină plățile

executate în contul contractului.

În privința

daunelor interese determinate de art. 21 alin. (3) din ordonanța citată,

instanța a considerat că pârâta a înregistrat o scădere a valorii de piață

datorată procesului de lichidare în care a intrat astfel că nu poate fi

obligată la plata acestora.

Curtea de Apel

București, prin decizia comercială nr. 544 din 17 decembrie 2009 a respins ca

nefondat apelul reclamantei, considerând că prin raportul de expertiză nu s-a

putut identifica un prejudiciu care să impună obligarea pârâtei către A.V.A.S.

în condițiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.

În privința

cheltuielilor de judecată, instanța de apel a reținut că pârâta datorează numai

800 lei, ca onorariu de expertiză în sumă de 1.500 lei acordată în continuare de

către instanța de fond a fost plătită după pronunțarea hotărârii.

Împotriva

deciziei astfel pronunțată, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta

susține că în însăși cererea de apel a solicitat efectuarea unei noi expertize

prin care să fie determinat exact prejudiciul cauzat în raport de art. 21 alin.

(3) din O.G. nr. 25/2002 iar expertul desemnat nu a răspuns obiectivelor,

instanța preluând concluziile expertizei.

A mai susținut

recurenta că instanța de apel în mod greșit nu a acordat cheltuielile de

judecată suplimentare, reprezentând majorarea onorariului de expert încuviințat

de instanță.

Recursul este

fondat și va fi admis pentru considerentele ce se vor expune.

Expertiza

judiciară reprezintă mijlocul procesual pus la dispoziția instanței care

consideră necesară părerea unor specialiști pentru lămurirea unor împrejurări

de fapt.

Competența

dată de lege Înaltei Curți de Casație și Justiție, este aceea de a verifica aplicarea

corectă a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite de

instanțele de fond (art. 314 C. proc. civ.). De aceea nemulțumirea recurentei

față de concluziile celor două rapoarte de expertiză și a obiecțiunilor nu

poate constitui motiv de recurs în sensul celor delimitate de art. 304 C. proc.

civ.

În ce privește

însă, neacordarea cheltuielilor de judecată reprezentând suplimentarea

onorariului de expert la instanța de fond, curtea de apel nejustificat a

considerat că nu poate fi acordată suma de 1.500 lei întrucât aceasta a fost

plătită după pronunțarea sentinței tribunalului.

Instanța de

apel a observat că investit cu o cerere de majorare a onorariului de expertiză

la 16 aprilie 2008, tribunalul se pronunță admițând în parte cererea și

suplimentând onorariul de avocat la 26 septembrie 2008, odată cu încheierea

dezbaterilor și judecata pe fond a pricinii.

Față de

dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. instanța de apel avea îndatorirea

să constate că în apel se pot cere orice despăgubiri ivite după darea hotărârii

primei instanțe.

Așa fiind, în

temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și

Justiție va admite recursul declarat împotriva deciziei nr. 544 din 17

decembrie 2009 pe care o modifica în parte în sensul că va admite apelul

declarat împotriva Sentinței comerciale nr. 9883 din 26 septembrie 2008 a

Tribunalului București, va admite în parte sentința atacată în sensul că va

obliga pe pârâtă la 1.500 lei cheltuieli de judecată reprezentând suplimentarea

onorariului de expertiză și va menține restul dispozițiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 544 din 17 decembrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o modifică în

parte și în consecință:

Admite apelul

declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 9883 din 26 septembrie 2008 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în parte,

în sensul că obligă pârâta A.S.S.P. Săveni și la plata sumei de 1.500 lei

cheltuieli de judecată.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

iunie 2010.