ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2229/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Reclamanta A.V.A.S., a chemat în judecată pe pârâta A.S.S.P. Săveni solicitând rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 2 septembrie 1996, restituirea acțiunilor cu dreptul reclamantei de a reține sumele achitate și obligarea pârâtei la daune interese constând în dobânzi, penalități, dividende încasate și alte daune interese al căror cuantum se va stabili printr-o expertiză contabilă.

Tribunalul București, prin Sentința comercială nr. 9883 din 26 septembrie 2008 a admis în parte acțiunea, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei 24.286 acțiuni, să plătească penalități în sumă de 17.871,73 lei conform art. 4 lit. b) din contract, până la 31 martie 2008 și în continuare până la rămânerea definitivă a hotărârii, la 415,24 lei dobânzi conform art. 4 lit. b) alin. (2)-(4) aferente ratelor 15-17, la 110.906,8 lei dividende și dreptul reclamantei de a reține suma de 66.537,40 lei achitată de cumpărător și a respins celelalte pretenții. Totodată instanța a obligat pe pârâtă la 800 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut în esență că prevederile contractului stipulau ca în caz de neîndeplinire a obligației de plată a prețului, pârâta să fie obligată la dobânzi de 6% pe an și penalități de 0,2% pe zi de întârziere din valoarea ratei neachitate, iar prevederile art. 21 din O.G. nr. 25/2002, ca vânzătoarea să rețină plățile executate în contul contractului. În privința daunelor interese determinate de art. 21 alin. (3) din ordonanța citată, instanța a considerat că pârâta a înregistrat o scădere a valorii de piață datorată procesului de lichidare în care a intrat astfel că nu poate fi obligată la plata acestora. Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 544 din 17 decembrie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantei, considerând că prin raportul de expertiză nu s-a putut identifica un prejudiciu care să impună obligarea pârâtei către A.V.A.S.

în condițiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002. În privința cheltuielilor de judecată, instanța de apel a reținut că pârâta datorează numai 800 lei, ca onorariu de expertiză în sumă de 1.500 lei acordată în continuare de către instanța de fond a fost plătită după pronunțarea hotărârii. Împotriva deciziei astfel pronunțată, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Recurenta susține că în însăși cererea de apel a solicitat efectuarea unei noi expertize prin care să fie determinat exact prejudiciul cauzat în raport de art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 iar expertul desemnat nu a răspuns obiectivelor, instanța preluând concluziile expertizei.

A mai susținut recurenta că instanța de apel în mod greșit nu a acordat cheltuielile de judecată suplimentare, reprezentând majorarea onorariului de expert încuviințat de instanță. Recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce se vor expune. Expertiza judiciară reprezintă mijlocul procesual pus la dispoziția instanței care consideră necesară părerea unor specialiști pentru lămurirea unor împrejurări de fapt. Competența dată de lege Înaltei Curți de Casație și Justiție, este aceea de a verifica aplicarea corectă a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite de instanțele de fond (art. 314 C. proc. civ.). De aceea nemulțumirea recurentei față de concluziile celor două rapoarte de expertiză și a obiecțiunilor nu poate constitui motiv de recurs în sensul celor delimitate de art. 304 C. proc.

civ. În ce privește însă, neacordarea cheltuielilor de judecată reprezentând suplimentarea onorariului de expert la instanța de fond, curtea de apel nejustificat a considerat că nu poate fi acordată suma de 1.500 lei întrucât aceasta a fost plătită după pronunțarea sentinței tribunalului. Instanța de apel a observat că investit cu o cerere de majorare a onorariului de expertiză la 16 aprilie 2008, tribunalul se pronunță admițând în parte cererea și suplimentând onorariul de avocat la 26 septembrie 2008, odată cu încheierea dezbaterilor și judecata pe fond a pricinii. Față de dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. instanța de apel avea îndatorirea să constate că în apel se pot cere orice despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat împotriva deciziei nr. 544 din 17 decembrie 2009 pe care o modifica în parte în sensul că va admite apelul declarat împotriva Sentinței comerciale nr. 9883 din 26 septembrie 2008 a Tribunalului București, va admite în parte sentința atacată în sensul că va obliga pe pârâtă la 1.500 lei cheltuieli de judecată reprezentând suplimentarea onorariului de expertiză și va menține restul dispozițiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 544 din 17 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o modifică în parte și în consecință: Admite apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 9883 din 26 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pârâta A.S.S.P. Săveni și la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.