Decizia nr. 620/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1340/2014 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 decembrie 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. - C., anularea Deciziei președintelui C. nr. 1009/2013, prin care i s-a aplicat amenda în cuantum de 30.000 lei, pentru săvârșirea a trei contravenții, reglementate de art. 4 alin. (2), art. 6 și art. 8 din Decizia C. 77/2012.

Hotărârea Curții de apel; Prin sentința nr. 1340 din 29 aprilie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B., a anulat în parte Decizia C. nr. 1009/2013 în ceea ce privește constatarea contravențiilor și aplicarea amenzilor în cuantum de câte 10.000 lei, pentru nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) și, respectiv, art. 8 din Decizia C. nr. 77/2012 și a respins cererea de anulare a deciziei în ceea ce privește constatarea contravenției și aplicarea sancțiunii în cuantum de 10.000 lei pentru nerespectarea obligațiilor impuse de art. 4 alin. (2) din Decizia C. nr. 77/2012.

Recursurile exercitate în cauză; Împotriva sentinței primei instanțe au formulat recurs ambele părți, fiecare pentru partea defavorabilă. 3.1. Recursul declarat de reclamanta SC A. SRL; În recursul său, reclamanta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că s-ar fi impus admiterea integrală a acțiunii și anularea inclusiv a contravenției referitoare la nerespectarea obligațiilor impuse de art. 4 alin. (2) din Decizia C. nr. 77/2012. Sistematizând aspectele redate în memoriul de recurs, Înalta Curte reține că hotărârea fondului este criticată sub următoarele aspecte: - ignorarea dispozițiilor art. 16, 17 și 19 din O.G. nr. 2/2001, care sancționează cu nulitatea absolută actul constatator al contravenției care nu conține descrierea faptei, semnătura contravenientului și a agentului constatator; aceste dispoziții legale sunt aplicabile în temeiul art. 143 alin. (5) din O.U.G. nr. 111/2011; - nu i s-a cerut punctul de vedere, fiind sancționată fără a cunoaște aspectele imputate; nu i s-a adus la cunoștință posibilitatea de a contesta actul de constatare; - pe fondul cauzei, nu s-a observat că la data aplicării sancțiunii contravenționale: 4 noiembrie 2013, serviciul de interconectare era deja oferit SC D. SA (din 31 octombrie 2013) întârzierea înregistrată a fost determinată de lipsa resurselor tehnice, de propriile întârzieri ale C. în acordarea unui cod de semnalizare; de altfel, Decizia C. nr. 77/2012 nu prevede expres un termen pentru punerea la dispoziție a informațiilor, aprecierea autorității în sensul întârzierii nejustificate fiind subiectivă. 3.2. Recursul declarat de pârâta B. La rândul său, pârâta C. a declarat recurs invocând același motiv de casare: art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea casării sentinței și respingerii integrale a cererii de anulare a Deciziei președintelui C. nr. 1009/2013. Recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici: - referitor la încălcarea obligației prevăzute la art. 6 alin. (1) din Decizia C. nr. 77/2012, instanța de fond nu a avut în vedere finalitatea reglementării: aceea de a pune la dispoziția terților interesați de interconectarea propriilor rețele de comunicații cu rețeaua reclamantei a informațiilor necesare realizării efective a interconectării, prin instalarea legăturilor de interconectare, or, prin mesajul electronic transmis către SC D. SA la data de 13 august 2013, reclamanta s-a rezumat să comunice datele de identificare ale angajatului care urma să o însoțească la adresa de interconectare, deși, această locație era în proces de dezafectare, nemaifiind funcțională; acesta nu era singurul punct de acces câtă vreme serviciul de interconectare indirectă a funcționat permanent prin intermediul rețelei Net-Connect-Internet; - referitor la încălcarea prevăzută la art. 8 din Decizia președintelui C. nr. 77/2012, este combătut considerentul potrivit căruia faptele imputate ar reprezenta în realitate încălcarea obligației prevăzute la art. 7 din aceeași Decizie; recurenta afirmă că raportul dintre cele două texte este unul de tipul „gen” (art. 7) - „specie” (art. 8), în esență reproșându-i-se reclamantei numai refuzul de a oferi serviciul de interconectare printr-o anumită metodă, și anume interconectarea directă, iar nu refuzul absolut de a oferi SC D. SA Serviciul de interconectare.

Procedura derulată în recurs; Ambele părți litigante au formulat întâmpinări la recursul celeilalte, solicitând, corespunzător, respingerea căii de atac ca nefondate. Prin întâmpinarea C. s-a susținut că recursul reclamantei reiterează pur și simplu argumente din cererea de chemare în judecată, neconținând critici propriu-zise la adresa sentinței. Cât privește neregularitățile procedurale, s-a arătat că în conformitate cu art. 145 din O.U.G. nr. 111/2011, decizia de constatare și sancționare a contravenției trebuie să cuprindă anumite elemente obligatorii, această normă aplicându-se cu prioritate față de normele generale în materie din O.G. nr. 2/2001. Anterior aplicării sancțiunii, partea adversă a fost notificată prin Notificarea din 23 octombrie 2013, solicitându-i-se inclusiv formularea unui punct de vedere. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă afirmă că toate criticile trebuie înlăturate câtă vreme, deși a cunoscut încă de la 13 februarie 2013 despre necesitatea deținerii anumitor resurse tehnice în vederea interconectării cu SC D. SA, precum și a tipului de resurse tehnice necesare interconectării (acestea fiind menționate expres în cererea solicitantului), nu a întreprins nicio măsură în vederea obținerii acestora, fiind evidentă intenția de tergiversare, corect remarcată de judecătorul fondului. Prin întâmpinarea sa, SC A. SRL a susținut că și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Decizia președintelui C. nr. 77/2012, neputându-i-se pune în sarcină aspecte exterioare, cum ar fi faptul că furnizorul său de servicii de colocare a intrat în procedura insolvenței ori că SC D. SA nu s-a prezentat la data de 1 octombrie 2013 pentru realizarea vizitei locației SC A. SRL. Cât privește obligația instituită prin art. 8 din decizia indicată, se arată că reglementarea nu conține nici un termen pentru îndeplinirea acesteia, așa încât 8 luni nu reprezintă un interval de timp excesiv; termenul de 65 de zile lucrătoare stabilit de C. nu îi este aplicabil, fiind stabilit numai în cazul altor operatori, respectiv principalii operatori de telefonie fixă din România. De asemenea, ambele părți au formulat răspuns la întâmpinare, reiterând, în esență, aspectele invocate în calea de atac. Prin încheierea pronunțată la data de 4 decembrie 2015 s-au admis în principiu ambele recursuri, dispunându-se soluționarea cauzei în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurente, Înalta Curte constată că se impune reformarea parțială a acesteia, pentru argumentele expuse în continuare. Recurenta-reclamantă SC A. SRL a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută de art. 145 alin. (4) din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice, Decizia președintelui C. nr. 1009/2013 prin care a fost sancționată contravențional cu amendă în cuantum total de 30.000 lei, câte 10.000 lei pentru fiecare dintre cele trei contravenții, constând în încălcarea obligațiilor prevăzute la art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1) și art. 8 din Decizia C. nr. 77/2012. Prin această din urmă decizie, recurenta-reclamantă a fost desemnată furnizor cu putere semnificativă pe piața de terminare a apelurilor la puncte fixe în propria rețea publică de telefonie, instituindu-se în sarcina sa mai multe obligații. Astfel, dispozițiile amintite stabilesc următoarele: Art. 4. (2) Operatorul are obligația de a pune la dispoziția solicitanților toate serviciile și informațiile necesare pentru realizarea interconectării cu rețeaua publică de telefonie pe care o operează, în vederea terminării apelurilor la puncte fixe, în aceleași condiții, inclusiv în ceea ce privește calitatea, cu cele oferite pentru propriile servicii sau pentru serviciile furnizate persoanelor din același grup. Art. 6. - (1) Operatorul are obligația de a face publice, inclusiv pe pagina sa de internet, denumirea și adresele tuturor comutatoarelor unde se realizează sau se poate realiza interconectarea cu rețeaua publică de telefonie pe care o operează, în vederea terminării apelurilor la puncte fixe, în termen de 10 zile lucrătoare de la data comunicării prezentei decizii, precum și de a actualiza aceste informații ori de câte ori este necesar. Art. 8. - Operatorul are obligația să ofere Beneficiarilor serviciul de interconectare în vederea terminării apelurilor la puncte fixe la oricare dintre punctele sale de acces, potrivit solicitării acestora.” Referitor la recursul C.; Instanța de fond a apreciat că prin comunicarea adresei corecte a comutatorului atât în relația directă cu SC D. SA, cât și pe site-ul propriu, reclamanta și-a îndeplinit obligația impusă de art. 6 alin. (1) din decizie, neputându-i-se cere comunicarea anticipată a unor locații, incerte la momentul respectiv chiar și pentru aceasta. Fără a contesta logica acestei argumentații, Înalta Curte observă că finalitatea urmărită prin textul indicat nu constă în asigurarea informării terților cu privire la adresele unde recurenta-reclamantă avea instalate comutatoarele, ci punerea la dispoziția acestora a datelor necesare pentru realizarea efectivă a interconectării. Or, în mod evident, acest lucru nu se putea realiza în situația comunicării unei locații valabile scriptic dar nefuncționale din punct de vedere tehnic. Singura situație în care recurenta-reclamantă ar putea fi exonerată de răspundere ar fi aceea în care locația comunicată era singurul său punct de acces la rețea. Autoritatea a demonstrat însă că, de vreme ce traficul de voce între SC D. SA și SC A. SRL prin intermediul rețelei Net-Connect-Internet nu a suferit nicio întrerupere în perioada respectivă, est clar că recurenta-reclamantă nu a publicat toate adresele comutatoarelor, fiind exclusă funcționarea serviciului de interconectare indirectă în ipoteza unui unic punct de acces nefuncțional. Ca urmare, s-a reținut corect în sarcina SC A. SRL săvârșirea acestei contravenții. În ceea ce privește contravenția referitoare la încălcarea prevederilor art. 8 din Decizia C. nr. 77/2012, instanța de fond a apreciat că sancționarea reclamantei pentru nerespectarea prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeași decizie exclude aplicarea unei noi sancțiuni pentru aceeași faptă, fiind incident principiul non bis in idem. De asemenea, s-a mai argumentat în sensul încadrării eronate a încălcării imputate la art. 8 din decizie, iar nu la art. 7, sediul materiei obligației de a oferi serviciul de interconectare. Recurenta-pârâtă a explicat însă convingător că nu i s-a reproșat celeilalte recurente refuzul oferirii serviciului de interconectare în sine (când ar fi fost incident art. 7 din decizie), ci, punctual, refuzul oferirii serviciului de interconectare directă cu rețeaua SC D. SA, care intră în sfera de reglementare a art. 8, corect reținut în decizia atacată. Pe de altă parte, nu există suprapunere între obligațiile prevăzute la art. 4 alin. (2) și art. 8 din decizie, câtă vreme primul text are în vedere furnizarea unor informații utile pentru realizarea interconectării iar celălalt chiar oferirea către terți a serviciului de interconectare directă, ceea ce presupune luarea tuturor măsurilor tehnice și organizatorice pentru ca utilizatorii finali să poată comunica între ei. Așa fiind, în mod legal s-a reținut în sarcina SC A. SRL și săvârșirea acestei contravenții. Referitor la recursul SC A. SRL; În această privință, soluția curții de apel este la adăpost de orice critică. În considerentele sentinței s-a arătat că potrivit art. 145 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 111/2011 „(1) Constatarea contravențiilor prevăzute la art. 142 pct. 3, 6, 34, 41, 51 și 53 - 55 și aplicarea sancțiunii corespunzătoare se fac prin decizie emisă de către președintele C.. (2) Decizia prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă următoarele elemente: datele de identificare a contravenientului, data săvârșirii faptei, descrierea faptei contravenționale și a împrejurărilor care pot fi avute în vedere la individualizarea sancțiunii, indicarea temeiului legal potrivit căruia se stabilește și se sancționează contravenția, sancțiunea principală și eventualele sancțiuni complementare aplicate, termenul și modalitatea de plată a amenzii, termenul de exercitare a căii de atac și instanța de judecată competentă.” Așadar, norma specială conține dispoziții derogatorii în ceea ce privește actul de sancționare și conținutul acestuia, motiv pentru care prevederile art. 16 și 19 din O.G. 2/2001 care se referă al modalitatea de întocmire a unui proces verbal de contravenție nu sunt aplicabile. Contrar susținerilor recurentei, autoritatea i-a transmis Notificarea din 23 octombrie 2013, în temeiul art. 141 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2011, aducându-i la cunoștință încălcările constatate și sancțiunea aplicabilă, precum și posibilitatea acesteia de a formula un punct de vedere, la care, de altfel, a formulat răspuns (filele 24-33, vol. I dosar fond). În fine, descrierea faptelor contravenționale se regăsește pe larg în anexa la decizie atacată, fiindu-i comunicată recurentei odată cu aceasta, iar posibilitatea de contestare i s-a indicat expres în art. 6 din decizie. Oricum, în cauză nu s-au invocat incidente legate de regularitatea învestirii instanței de judecată, această critică fiind lipsită de orice finalitate. Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a reiterat două susțineri: că nu i se poate imputa (exclusiv) întârzierea în furnizarea informațiilor și că la data sancționării contravenționale serviciul de interconectare era deja oferit. Fără a antama chestiunile de fapt minuțios și coerent prezentate de judecătorul fondului - dat fiind specificul acestei căi de atac - Înalta Curte reține că recurenta a avut o conduită orientată în mod vădit spre tergiversarea implementării contractului de interconectare cu SC D. SA, semnat la data de 1 februarie 2013. Practic, cel puțin în ceea ce privește codurile de semnalizare, atitudinea complet neprofesionistă (formularea unor cereri informe la C., reveniri cu întârziere, etc.) nu a fost în nici un mod justificată, aceeași fiind situația și în privința codului de rutare ș.a.m.d. Este real că Decizia C. nr. 77/2012 nu prevede expres un termen în interiorul căruia trebuie îndeplinite obligațiile enumerate și că termenul de 65 zile lucrătoare a fost stabilit de C. pentru alți furnizori (SC D. SA, SC E. SA și SC F. SA, prin Decizia C. nr. 107/2012). Această situație nu poate conduce însă la concluzia că recurenta avea posibilitatea să amâne oricât furnizarea informațiilor respective, ci, dimpotrivă, că avea obligația de a le comunica de îndată sau de a face demersuri pentru obținerea lor. În mod judicios a reținut instanța de fond că instituind obligația de furnizare a tuturor serviciilor și informațiilor necesare interconectării, C. a avut în vedere o varietate de servicii și informații, furnizarea acestora urmând să se realizeze în raport de conținutul concret al serviciilor și informațiilor respective. Dată fiind această varietate era firesc ca emitentul actului să nu stabilească un termen concret aplicabil oricărui serviciu sau informație ce se impun a fi furnizate. Nici în ceea ce privește critica referitoare la aplicarea sancțiunii după îndeplinirea integrală a obligațiilor ( când „serviciul era deja oferit”), susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite. Potrivit dispozițiilor art. 146 din O.U.G. nr. 111/2011, evocat și de judecătorul fondului, „C. poate dispune aplicarea sancțiunii contravenționale prevăzute la art. 143 alin. (1) chiar dacă încălcarea constatată a fost remediată, cu respectarea termenului acordat furnizorului în conformitate cu art. 141 alin. (1)”. Prevederea legală citată reprezintă transpunerea în legislația națională a dispozițiilor art. 10 § 5 din Directiva nr. 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice, care prevăd că „Sancțiunile și penalitățile, care sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare, se pot aplica pentru a acoperi perioada oricărei încălcări, chiar dacă încălcarea a fost ulterior remediată." Totuși, împrejurarea că după comunicarea notificării, recurenta a intrat în legalitate s-a reflectat în etapa individualizării sancțiunii, pentru că sancțiunea prevăzută la art. 143 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2011 pentru contravențiile reținute este amenda cuprinsă între 5.000 și 60.000 lei, în unele circumstanțe putând crește chiar până la 100.000 lei, însă recurentei i s-a aplicat câte o amendă orientată către minim: 10.000 lei pentru fiecare contravenție. Pentru toate argumentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va fi admis recursul autorității, cu consecința casării sentinței și respingerii integrale a acțiunii formulate, ca nefondate. Totodată va fi respins ca nefondat recursul declarat de SC A. SRL.