ÎCCJ, decizie (scj.ro #133055)

Hotărâre arbitrală străină nerecunoscută de instanțele române. Efecte din perspectiva dispozițiilor art. 370

3

din Codul de procedură civilă din 1865

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic :

acțiune în despăgubiri

hotărâre arbitrală

exequatur

C. proc. civ. din 1865, art. 370

3

C. civ. din 1864, art. 969

Legea nr. 105/1992, art. 73, art. 180

Potrivit dispozițiilor art. 370

3

C. proc. civ., hotărârile arbitrale străine, pronunțate de către un tribunal arbitral competent, au forță probantă în fața instanțelor din România cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.

Pentru a avea forță probantă, însă, o hotărâre arbitrală străină trebuie să fie recunoscută în România, acest aspect reieșind neîndoielnic din topografia Capitolului XI al Cărții a IV-a Cod procedură civilă, capitol intitulat „Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine” și în care prevederile art. 370

3

sunt în subsecvența prevederilor referitoare la recunoaștere și produc efecte numai în caz de recunoaștere pe teritoriul României.

A admite altfel înseamnă a goli de conținut și a înfrânge normele legale care reglementează procedura de exequatur, întrucât instanțele naționale ar fi obligate să substituie propria activitate de judecată cu statuările dintr-o hotărâre arbitrală străină, care nu a îndeplinit condițiile impuse de dreptul intern pentru a fi recunoscută și pusă în executare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 620 din 29 martie 2016

Notă

: Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la 15 februarie 2013.

Prin cererea introdusă la 13 aprilie 2011 și înregistrată sub nr. x/30/2011 pe rolul Tribunalului Timiș, Secția a II-a civilă, reclamanta A. KFT, cu sediul în Budapesta, Ungaria a chemat-o în judecată pe pârâta SC B. SRL, cu sediul în Timișoara, și a solicitat ca instanța să o oblige pe pârâtă la plata sumei totale de 179.146,22 euro (echivalentul sumei de 750.067,31 lei), din care suma de 154.064,22 euro - debit principal - reprezintă despăgubiri pentru încălcarea contractului nr. 07M554 din 7 decembrie 2007, iar suma de 25.082 euro reprezintă dobândă calculată pe perioada 14 martie 2008 - 8 martie 2011, în conformitate cu prevederile legii engleze la care este supus contractul. Reclamanta a precizat că dobânda urmează să fie actualizată până la data plății întregului debit. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,  reclamanta a arătat, în esență, că a încheiat cu pârâta contractul nr. 07M554 (912502) din 7 decembrie 2007, contract supus legii engleze, în baza căruia pârâta s-a obligat să livreze reclamantei în luna decembrie 2007 1.000 tone metrice de floarea soarelui la un preț de 422 euro plus TVA pe tonă, prevederile contractului coroborându-se cu cele ale Condițiilor Standard FOSFA 11.

A susținut reclamanta că pârâta nu a respectat termenul inițial convenit, că acesta a fost prelungit prima oară până 21 ianuarie 2008 și a doua oară până la 8 februarie 2008, că la 23 ianuarie 2008 pârâta a livrat marfă, care a fost refuzată pentru că prezenta un miros neplăcut, că la 29 ianuarie 2008 pârâta a mai livrat două camioane de marfă, refuzate din cauza calității necorespunzătoare, iar în acest context, nefiind respectat nici cel de al doilea termen prelungit, prețul pe tonă s-a mărit cu 22 euro pe tonă, iar data livrării s-a prelungit până la 29 februarie 2008 și, prin actul adițional transmis prin intermediul brokerilor de produse agricole C., până la 14 martie 2008.

A arătat reclamanta că tot prin intermediul brokerilor de produse agricole i-a transmis pârâtei la 17 martie 2008 o notificare de încălcare a contractului, având în vedere că din cele 1.000 tone metrice au fost livrate doar 22 de astfel de tone.

În ceea ce privește determinarea prejudiciului, reclamanta a arătat că, făcând aplicarea clauzei „Condiții Generale” din contractul părților și a art. 27 din Condițiile FOSFA 11, a calculat paguba ca diferență între prețul pieței, furnizat de X la 17 martie 2008, și prețul inițial al contractului, rezultând suma de 154.064,22 euro, pentru care a emis factura nr. 700003 din 16 aprilie 2008, scadentă la 25 aprilie 2008, iar la această sumă se adaugă și dobândă în conformitate cu art. 13 din Condițiile Standard FOSFA 11.

În ceea ce privește competența instanțelor române, reclamanta a apreciat că aceasta este antrenată în considerarea faptului că hotărârea arbitrală pronunțată asupra aceleiași pretenții deduse judecății în cauza de față nu a fost recunoscută pe teritoriul României, fiind pronunțată în acest sens o hotărâre irevocabilă. În egală măsură, au fost invocate prevederile art. 148 și art. 169 din Legea nr. 105/1992, prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 și prevederile art. 3 C. civ.

A arătat reclamanta că a fost parcursă procedura concilierii prealabile, ținând cont de faptul că pârâta nu a răspuns convocării, deși a fost notificată în acest scop.

Cu privire la incidența legii engleze, reclamanta a invocat dispozițiile clauzei 28 din Condițiile Standard FOSFA 11 și dispozițiile art. 73 din Legea nr. 105/1992.

În drept au fost invocate și dispozițiile art. 969-970 C. civ., ale art. 720

1

C. proc. civ. și ale art. 148-157 din Legea nr. 105/1992.

Prin sentința civilă nr. 88/LP/PI din 7 februarie 2014, Tribunalul Timiș, Secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată. A obligat-o pe reclamantă să plătească suma de 700 lei în contul Biroului Local de Expertize de pe lângă Tribunalul Timiș. A obligat-o pe pârâtă să plătească în același cont și cu aceeași destinație sumele de 800 lei și de 700 lei. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Suma pretinsă de reclamantă prin intermediul acțiunii pendinte reprezintă despăgubirea (incluzând dobânda) rezultată din pretinsa încălcare a contractului de către pârâtă, constând în aceea că aceasta nu a livrat produsul contractat, de calitate corespunzătoare, în termenele stabilite și care au fost succesiv prelungite.

Contractul care stă la baza raporturilor litigioase dintre părți - reține prima instanță - a fost încheiat la 07 decembrie 2007, obligația principală asumată de către pârâtă fiind aceea de a livra aproximativ 1000 tone metrice de semințe de floarea soarelui, în parametrii de calitate specificați în contract, în luna decembrie 2007, la prețul de 422 euro plus TVA/tona metrică.

A mai fost evidențiat faptul că, potrivit paragrafului intitulat „Condiții generale”, toți ceilalți termeni, condiții și reguli, care nu sunt în contradicție cu prevederile contractuale, conținute în Contractul FOSFA 11, de care părțile recunosc că au luat cunoștință și au fost notificate, se aplică și convenției semnate de părți, precum și faptul că, prin acte adiționale încheiate ulterior perfectării contractului, termenul de livrare a fost prelungit până la 29 februarie 2008 - Actul adițional încheiat la 12 februarie 2008, respectiv până la 14 martie 2008 - Actul adițional încheiat la 03 martie 2008.

Tribunalul a subliniat faptul că reclamanta a afirmat că prelungirile termenelor au fost cauzate de faptul că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de livrare a produsului în cantitatea și în condițiile de calitate prevăzute în contract, respectiv că aceasta din urmă ar fi propus spre vânzare marfă cu miros nespecific, pe care s-a văzut obligată să o refuze, ceea ce a făcut-o să înregistreze prejudiciul indicat în acțiune și care reprezintă diferența între prețul pe care l-ar fi plătit pentru marfa contractată și prețul pieții furnizat de X.

În ceea ce privește legea aplicabilă, prima instanță a notat că, potrivit art. 28 din Contracul FOSFA 11 - asumat de părți în considerarea clauzei sus-citate, contractul este supus legii engleze.

Au fost evocate prevederile art. 1 și art. 73 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat și s-a precizat că, reținându-se aplicarea legii engleze raporturilor litigioase deduse judecății, în temeiul Convenției europene în domeniul informației asupra dreptului străin de la Londra din 1968 instanța a formulat o cerere de informare asupra dreptului englez aplicabil în ce privește aspectele de relevanță în cauză - cele reglementate de lit. a)- c) ale art. 80 din Legea nr. 105/1992, sus-citate.

Sintetizând conținutul informării remise, tribunalul a reținut că urmările neaderării la o obligație contractuală depind de modul în care este clasificată obligația contractuală respectivă, că clasificarea obligațiilor contractuale relevante care au fost încălcate reprezintă prima atribuție pentru instanță

după

ce s-a stabilit faptul că a avut loc o încălcare a contractului și că, o dată stabilit acest fapt (încălcarea contractului), instanța are a analiza dacă aceasta vizează un termen care reprezintă o „condiție” - și care dă dreptul părții care nu a încălcat contractul să îl considere anulat - sau dacă reprezintă o „garanție”, în esență o înțelegere care este colaterală scopului principal al contractului.

S-a pus în evidență faptul că paragrafele următoare furnizează date despre caracterizarea termenilor încălcați ca fiind condiții sau garanții, efectele încălcării acestora și evaluarea pierderii suferite în ipoteza în care se constată astfel de încălcări și, în parcurgerea etapelor sus-enumerate, tribunalul a analizat cu precădere cerința-premisă a antrenării răspunderii: încălcarea contractului de către pârâtă.

Plecând de la susținerea reclamantei referitoare la două livrări necorespunzătoare ale mărfii contractate, tribunalul a apreciat că, de vreme ce este necontestat că pârâta a încercat să își îndeplinească obligațiile contractuale livrând marfă reclamantei, îi revine acesteia din urmă sarcina de a dovedi că a fost în drept să o refuze pe motiv că parametrii de calitate erau incompatibili cu condițiile prevăzute în contract.

Spre această finalitate, constată tribunalul, reclamanta a prezentat punctul de vedere al supraveghetorului angajat de aceasta - W - care a semnalat mirosul „neplăcut” al semințelor livrate, care a și stat la baza refuzului de a primi marfa și sub aspectul analizat a reținut că Contractul FOSFA 11, a cărui aplicabilitate este subînțeleasă pentru părți în considerarea sus-citatei clauze din alineatul „Condiții generale” din convenția semnată de acestea, reglementează în detaliu procedura de urmat pentru mostrarea și analiza semințelor în paragraful 17, aceasta oferind părților variante minuțios stabilite în vederea stabilirii calității produselor.

A stabilit, în aceste condiții, că reprezentanții celor două părți ar fi trebuit să preleve un set de cinci mostre pe durata descărcării, să păstreze fiecare câte două astfel de mostre, iar una dintre ele să fie înfățișată unui analist membru al Federației și reprezentant la Secțiunea Oilseeds, care urma să efectueze analiza amestecului obținut din această mostră și câte una dintre cele reținute de fiecare dintre părți. A mai relevat și faptul că părțile ar fi avut, de asemenea, dreptul de a efectua o a doua sau a treia analiză, în procedura stabilită, că analizele urmau să fie efectuate în conformitate cu metodele specificate în Lista Metodelor Contractuale Standard ale Federației și că, de altfel, chiar și în contractul încheiat de părți se prevedea efectuarea controlului de calitate la livrare, analiza trebuind să fie efectuată la laboratorul FOSFA din Budapesta.

Tribunalul a apreciat că o concluzie în sensul încălcării unei obligații contractuale prin faptul că  nu s-a livrat în termenele contractuale marfa de calitate corespunzătoare, cu efecte drastice în sensul celor invocate de către reclamantă - desființarea contractului așa cum este înțeleasă în dreptul material aplicabil și repararea unui prejudiciu determinat de către reclamantă în modalitatea sus arătată -, nu poate fi reținută decât în contextul în care o procedură de control ca cea însușită de părți relevă că produsele livrate nu au respectat condițiile de calitate, ceea ce ar atrage răspunderea părții debitoare pentru nerespectarea contractului.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanta, departe de a dovedi că cele afirmate sunt rezultatul examenelor aplicate mărfii în condițiile contractuale, și-a fundamentat afirmațiile pe două buletine de control întocmite în afara procedurii contractual asumate, de către o societate pe care ea însăși a angajat-o și ale cărei concluzii sunt contrazise de procesele-verbale încheiate în împrejurări similare de către pârâtă prin supraveghetorul angajat de către aceasta, dar și de proba tehnică administrată în cauză și de depoziția martorului audiat.

Tribunalul a conchis astfel că, în contextul în care reclamanta nu a dovedit, în acord cu standardele asumate, că pârâta i-a livrat marfă de calitate necorespunzătoare și că astfel a încălcat contractul, ci doar că reclamanta este cea care a refuzat primirea mărfii fără a opune obiecții fundamentate, se impune a fi respinsă acțiunea formulată ca fiind nefondată.

Tribunalul a reținut că pârâta nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată pe cale accesorie și, întrucât la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezile privind achitarea integrală a onorariilor cuvenite experților, reclamanta a fost obligată să plătească suma de 700 de lei în contul Biroului Local de Expertize de pe lângă Tribunalul Timiș pentru lucrarea efectuată de către expert D., iar pârâta 800 de lei pentru raportul de expertiză întocmit de către expert E. și 700 de lei pentru expertiza efectuată de către expert D.

Împotriva acestei sentințe ambele părți au declarat apeluri, care au fost respinse prin decizia civilă nr. 618 din 25 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL, s-a reținut că s-a solicitat modificarea în totalitate a sentinței primei instanțe și a încheierii pronunțate la termenul de judecată din 21 octombrie 2011, în sensul admiterii excepției de necompetență a instanțelor române.

Curtea de apel a constatat că soluția pronunțată de tribunal, prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, îi este favorabilă pârâtei, însă aceasta este nemulțumită de soluția dată asupra excepției de necompetență a instanțelor române, excepție soluționată de instanța de fond prin încheierea civilă din 21 octombrie 2011, sens în care arată că părțile au prevăzut în contract o clauză de arbitraj internațional privat, clauză ce prevede că orice dispută decurgând din sau în baza contractului se soluționează la Londra de către arbitrajul instituit de Federation of Oils, Seeds and Fats Association Ltd. (FOSFA).

Soluționând excepția necompetenței instanțelor române, prin încheierea apelată, tribunalul a reținut că reclamanta a uzat de convenția arbitrală asumată de către părți și s-a adresat Federațion of Oils, Seeds and Fats Associațions LTD (FOSFA), care a pronunțat hotărârea arbitrală nr. 4066 din 16 iunie 2009, însă, adresându-se instanțelor române pentru recunoașterea hotărârii arbitrale, Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială, prin decizia civilă nr. 884/R din 22 iulie 2010, a respins cererea reclamantei.

Tribunalul a reținut că considerentele deciziei Curții de Apel Timișoara se impun ca și consecință a puterii de lucru judecat, conform art. 1201-1202 C. civ. și că soluționarea litigiului în procedura specială presupusă de clauza compromisorie nu este de natură să respecte drepturile procesuale ale părților, situație ce conduce la concluzia că respectiva clauză este inoperantă.

Curtea de apel a constatat că reclamanta A. a urmat mai întâi procedura în fața FOSFA, însă, întrucât hotărârea arbitrală nu a fost recunoscută în România, reclamanta s-a adresat instanțelor române cu acțiune în despăgubiri pe calea dreptului comun, conform clauzei 30 din Condițiile Standard FOSFA 11, care face parte integrantă din contract.

Curtea nu a primit apărarea pârâtei conform căreia instanța nu a statuat că respectiva clauză ar fi inoperantă, ci a refuzat recunoașterea hotărârii pronunțate de către tribunalul arbitral pentru nerespectarea dreptului la asistență juridică și că reclamanta trebuia să se adreseze cu aceeași cerere tribunalului arbitral, întrucât art. 30 din Condițiile Standard FOSFA 11, care prevede mecanismul de soluționare a diferendelor dintre părți, a fost respectat, adică reclamanta a urmat mai întâi procedura în fața FOSFA, procedură în baza căreia hotărârea arbitrală definitivă și executorie nu a fost recunoscută în România, iar ulterior a formulat acțiune în justiție pe drept comun.

În ceea ce privește competența jurisdicțională, curtea de apel a constatat că art. 148 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat prevede că ,,instanțele judecătorești române sunt competente, în condițiile prevăzute de dispozițiile ce urmează, să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice’’, dispoziții ce sunt respectate în speță.

Pentru considerentele arătate, instanța a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Analizând apelul apelantei-reclamante, Curtea a reținut că aceasta critică hotărârea instanței de fond întrucât nu a avut în vedere prevederile art. 370

3

C. proc. civ., care prevăd că „Hotărârile arbitrate străine, pronunțate de către un tribunal arbitral competent, au forță probantă în fața instanțelor din România cu privire la situațiile de fapt pe care le constată” și nu a studiat hotărârea arbitrală emisă de FOSFA care i-a fost pusă la dispoziție, astfel că a ignorat cu desăvârșire constatările de fapt ale arbitrilor conținute în această hotărâre arbitrală, constatări care ar fi ajutat instanța la rezolvarea fondului litigiului dintre părți.

În legătură cu hotărârea arbitrală, curtea de apel a reținut că Legea nr. 105/1992 deosebește între recunoașterea hotărârilor judecătorești străine și executarea acestora, iar pe de altă parte există două feluri de recunoaștere: de plin drept și prin hotărâre judecătorească a instanței române.

Prin recunoaștere, hotărârea judecătorească străină beneficiază în România de autoritate de lucru judecat, întocmai ca o hotărâre judecătorească română. În acest sens, art. 167 din Legea nr. 105/1992 prevede că hotărârile judecătorești străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de putere de lucru judecat. În speță, însă, hotărârea judecătorească străină nu a fost recunoscută de statul român, conform deciziei civile nr. nr. 884/R din 22 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/30/2009, astfel că nu poate fi luată în considerare.

Dacă s-ar fi recunoscut această hotărâre, un alt litigiu nu mai era posibil, invocându-se autoritatea de lucru judecat în raport cu hotărârea arbitrală străină.

Văzând motivul de apel al apelantei-reclamante, conform căruia instanța de fond a analizat superficial cauza prin prisma probei cu expertiza administrată în cauză, curtea de apel a relevat faptul că, la cererea acestei părți, la termenul de judecată din 09 septembrie 2014 a dispus efectuarea în cauză a unei expertize în domeniul agricol și a unei expertize contabile.

Instanța de apel a prezentat în sinteză concluziile experților agricoli desemnați în cauză, însă nu a luat în considerare părerea exprimată, întrucât cei doi experți agricoli nu au avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare nr. 07M554 din 07 decembrie 2007, modificat prin actele adiționale la contract.

A constatat instanța de prim control judiciar că, în baza prevederilor contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți, acestea au stabilit parametrii de calitate ai mărfii și laboratorul competent a efectua analizele necesare pentru stabilirea calității mărfii, iar în termenii contractului analiza calității semințelor de floarea soarelui trebuia să fie efectuată de laboratorul FOSFA din Budapesta, în baza probelor prelevate de la locul de livrare, certificatele rezultatelor analizei urmând să fie livrate cel mai târziu în 20-30 zile.

S-a reținut de către curtea de apel că modul în care trebuia să fie analizată marfa este stabilit de art. 17 din Contractul pentru semințe de floarea soarelui, termeni CIF -FOSFA care se aplica în acest caz și a ales să opteze pentru opinia separată la raport, în care s-a consemnat că nici una din inspecțiile efectuate de părți nu este relevantă, întrucât acestea s-au limitat la controlul organoleptic, nu au efectuat nici una din analizele necesare pentru stabilirea parametrilor de calitate din contract, nici măcar analiza de umiditate ce ar fi putut fi efectuată pe loc, dura un minut și ar fi dat indici de depreciere a seminței. În aceeași ordine de idei, instanța de apel a apreciat ca judicioasă constatarea expertului care a redactat opinia separată în sensul că, dintre aceste analize, cea mai importantă era determinarea umidității, fără de care nu se poate afirma cu certitudine că produsul are „miros de mucegai, ușor rânced sau mucegai rânced”.

Instanța de prim control judiciar a trecut în revistă situația de fapt stabilită de expertul autor al opiniei separate, a constatat că și ceilalți doi experți agricoli au reținut faptul că buletinele de inspecție eliberate de inspectorul W nu au fost confirmate de inspectorul Y în certificatul nr. 6840 din 28 ianuarie 2008 pe care l-a întocmit și a apreciat că împrejurarea că acest inspector nu a contrazis buletinele de inspecție eliberate de inspectorul W nu profită reclamantei, câtă vreme instanța nu identifică existența faptei ilicite prin care se încalcă o anumită obligație de către pârâtă, săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, existența unui prejudiciu patrimonial și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Conchizând, instanța de apel a reținut că probele administrate în cauză nu au dovedit încălcarea de către pârâtă a vreunei clauze din contractul încheiat cu reclamanta pentru a se dispune angajarea răspunderii acesteia și implicit obligarea sa la despăgubirea (incluzând dobânda) rezultată din pretinsa încălcare a contractului încheiat de părți, în sensul că aceasta nu a livrat produsul contractat, de calitate corespunzătoare și în termenele stabilite de părți și a apreciat că, întrucât reclamanta nu a făcut dovada în cauză a prejudiciului solicitat, apelul declarat se impune a fi respins ca nefondat, hotărârea pronunțată fiind temeinică și legală, pronunțată în conformitate cu probatoriul administrat.

Împotriva acestei decizii au declarat în termen legal recursuri motivate ambele părți litigante, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 31 august 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă

a criticat decizia pronunțată la 25 iunie 2015, precum și încheierile de amânare a pronunțării din 11 și 18 iunie 2015, parte integrantă a deciziei de apel, susținând

în primul rând

că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cade, astfel, sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ.

Argumentând această critică, recurenta-reclamantă a evocat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că decizia recurată cuprinde o motivare superficială, care nu sprijină concluzia că opinia a doi dintre cei trei experți desemnați trebuie înlăturată.

Recurenta-reclamantă a evocat paragraful 7 din pagina 16 a deciziei și a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat din raportul de expertiză că doi din cei trei experți agricoli nu au avut în vedere prevederile contractului în analiza pe care au efectuat-o. S-a susținut că în expertiza agricolă s-a menționat că există două etape în recepția mărfii, conform practicii comerciale și contractului.

Privitor la aceeași expertiză, a fost citat paragraful 2 din pagina 18 a deciziei și s-a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat că buletinele de inspecție ale inspectorului W. nu au fost confirmate sau contrazise de inspectorul Y, după cum a reținut eronat și concluziile expertizei agricole. Recurenta-reclamantă a făcut comentarii referitoare la raportul de inspecție emis de W. la 15 ianuarie 2008 și la procesul-verbal nr. 6839 emis de Y la 25 ianuarie 2008, conchizând că primul proces-verbal emis la 25 ianuarie 2008 a fost emis în afara cadrului contractual.

Referitor la aceleași rapoarte de inspecție, recurenta-reclamantă a conchis că reluarea constatărilor W. este de fapt o confirmare a acestora de către inspectorul Y.

A mai susținut recurenta-reclamantă că în mod superficial instanța de apel a reținut doar parțial mențiunile din expertiza agricolă, în condițiile în care, într-o logică simplă, dacă inspectorul Y avea o părere diferită la momentul inspecției comune din 28 ianuarie 2008, această opinie ar fi fost exprimată în procesul-verbal încheiat de acesta, iar lipsa unei opinii contrarii echivalează acord la analiza efectuată de W.

În cadrul aceleiași prime critici s-a susținut că instanța de apel, ignorând prevederile contractului, și-a motivat convingerea pe principiul răspunderii civile prevăzut de legea română și în plus nu a respectat obligația de a analiza și de a se pronunța cu privire la toate argumentele invocate de reclamantă în cadrul apelului, privând-o de dreptul la un proces echitabil și încălcând dispozițiile art. 6 paragraf 1 din CEDO și principiul dreptului la apărare.

A reiterat recurenta-reclamantă susținerile referitoare la lipsa motivelor care au condus la îmbrățișarea opiniei separate din expertiză și la înlăturarea opiniei majoritare, susținând că instanța de apel s-a mărginit la a prelua concluziile exprimate de cel de-al treilea expert, fără o motivare bazată pe un raționament propriu.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susținut în cadrul acestui prim motiv de recurs că instanța de apel a analizat superficial prevederile contractului și practica comercială invocată de expertiza agricolă, bazându-și hotărârea pe eroarea vădită de analiză și de interpretare a împrejurărilor de fapt din partea expertului care a întocmit opinia separată.

Al doilea motiv de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 teza a  II-a C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că decizia cuprinde motive contradictorii.

Au fost invocate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și s-a susținut în primul rând că instanța de apel prezintă o motivare contradictorie cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 370

3

C. proc. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel constată, pe de o parte, că hotărârea arbitrală nr. 4066 din 16 iunie 2009 emisă de FOSFA nu a fost recunoscută în România, iar, pe de altă parte, trage concluzia că, dacă această hotărâre arbitrală ar fi fost recunoscută, nu s-ar mai fi putut da curs solicitării recurentei-reclamante de a se avea în vedere situația de fapt reținută în hotărârea arbitrală și în prezenta speță, pentru că litigiul de față nu ar mai fi fost posibil ca urmare a invocării autorității de lucru judecat.

S-a susținut că, urmându-se logica eronată a instanței de apel, s-au ignorat cu desăvârșire constatările de fapt ale arbitrilor expuse în hotărârea arbitrală, constatări care ar fi ajutat instanța să dezlege problema existenței unei încălcări a contractului din partea intimatei-pârâte.

A mai susținut recurenta-reclamantă că prevederile art. 370

3

C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile în cauză, întrucât legiuitorul nu condiționează forța probantă a hotărârii arbitrale cu privire la situațiile de fapt pe care le constată de recunoașterea acesteia, singura condiție impusă de legiuitor fiind ca hotărârea arbitrală să fi fost pronunțată de un tribunal arbitral competent. În aceeași ordine de idei, s-a arătat și că procedura de recunoaștere a hotărârilor arbitrale străine nu exclude aplicarea prevederilor art. 370

3

C. proc. civ. în ceea ce privește forța probantă a acestei hotărâri, procedura de recunoaștere având doar rolul de a transpune dezlegarea dată de tribunalul arbitral într-un act care face posibilă executarea silită a hotărârii arbitrale pe teritoriul României.

S-a arătat că hotărârea arbitrală emisă de FOSFA nu a fost anulată, că aceasta nu a fost recunoscută în România întrucât s-a considerat că a fost dată cu încălcarea ordinii publice de drept internațional român, dar că instanța de apel trebuia să țină cont de constatările arbitrilor cu privire la situația de fapt, întrucât tribunalul arbitral a aplicat legea străină incidentă raportului juridic, iar situația de fapt a fost corect calificată juridic în raport cu legea engleză aplicabilă.

Subsumat aceluiași motiv de recurs s-a arătat că instanța de apel a prezentat o motivare contradictorie cu privire la aplicabilitatea prevederilor contractului, sens în care au fost examinate comparativ paragrafele 7 din pagina 16, paragrafele 3, 6 și 17 din pagina 17 a deciziei, trăgându-se concluzia că instanța de apel a făcut o gravă confuzie între termenii „organoleptic” și „olfactiv”.

Al treilea motiv de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest sens, a fost evocat paragraful 2 din pagina 18 a deciziei, în care instanța a reținut că nu se identifică elementele care să conducă la concluzia că se impune antrenarea răspunderii civile, recurenta-reclamantă susținând că au fost nesocotite dispozițiile art. 28 din Condițiile Standard FOSFA 11, care prevăd incidența legii engleze asupra raportului juridic dedus judecății.

Urmând logica enunțată, recurenta-reclamantă a evocat certificatul de legislație emis de Ministerul de Justiție din Anglia, conform căruia în speță sunt aplicabile prevederile „Actului privind Vânzarea Bunurilor 1979”, act în care semnificativă este secțiunea 55 alin. 1, recurenta-reclamantă susținând că această secțiune consacră același principiu ca principiul de drept român exprimat în adagiul

pacta sunt servanda.

După ce a evocat prevederile art. 27 din Condițiile Standard FOSFA 11 recurenta-reclamantă a conchis că instanța de apel și-a format o convingere greșită, ignorând sau interpretând greșit prevederile contractuale conform cărora inspecția calității mărfii se face la livrare, practica comercială menționată de expertiza agricolă, concluziile acestei expertize exprimate de cei doi experți cu privire la încălcarea contractului de către intimata-pârâtă, precum și concluziile raportului de expertiză contabilă.

Al patrulea motiv de recurs

este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că decizia pronunțată este lipsită de temei legal și este dată cu aplicarea greșită a legii.

În susținerea acestei critici s-a reluat referirea la paragraful 2 din pagina 18 a deciziei recurate, s-a reiterat faptul că contractul părților este supus legii engleze, răspunderea intimatei-pârâte fiind una contractuală, și nu delictuală și s-a susținut că, în conformitate cu opinia legală emisă de societatea de avocatură F. LLP din Londra, este un principiu acceptat al legii engleze ca în cazul în care există o încălcare a contractului dintre părți, cealaltă parte să aibă dreptul la despăgubiri.

Recurenta-reclamantă a susținut că aprecierea făcută de instanța de apel conform căreia nu identifică fapta ilicită este total nefondată și a fost emisă prin ignorarea istoricului contractual existent între părți și a practicii comerciale și cu privire la livrările de floarea-soarelui, iar în acest context prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă trebuia calculat așa cum a fost expus și în expertiza contabilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat menținerea parțială a deciziei cu privire la competența instanțelor române în soluționarea pricinii.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă

a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii excepției de necompetență a instanțelor române, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând în primul rând că în cauza dedusă judecății a pus în discuție necompetența generală a instanțelor judecătorești față de faptul că în contractul încheiat de părți s-a stabilit competența arbitrajului FOSFA, nu necompetența instanțelor judecătorești române.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut că reclamanta a urmat mecanismul de soluționare a diferendelor stabilit de părți prin contract, întrucât a apelat mai întâi la tribunalul arbitral, iar subsecvent refuzului de recunoaștere a hotărârii arbitrale a apelat la formularea unei acțiuni în despăgubiri pe dreptul comun, care intră în competența instanțelor judecătorești.

A susținut recurenta-pârâtă că, în ciuda celor reținute de instanța de apel, mecanismul de soluționare a diferendelor nu permite introducerea aceleiași cereri de două ori, o dată în fața tribunalului arbitral și ulterior în fața instanțelor judecătorești, singurul caz în care era admisibilă o astfel de cerere era situația în care sentința arbitrală ar fi fost anulată de către instanțele române.

În sprijinul acestei susțineri au fost invocate dispozițiile art. 180 din Legea nr. 105/1992 și s-a arătat că ipotezele reglementate de acest text de lege sunt limitativ prevăzute și că niciuna dintre ele nu este aplicabilă în speță. Cu referire la speță, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de exequatur nu a statuat că ar fi inoperantă convenția arbitrală, ci a refuzat recunoașterea hotărârii arbitrale pentru nerespectarea dreptului la asistență juridică, că invaliditatea clauzei arbitrale nu a fost constatată nici de tribunalul arbitral și nici de o instanță judiciară și că, pentru a fi atrasă competența instanțelor de drept comun, nu hotărârea arbitrală trebuie să fie inoperantă, ci clauza compromisorie.

A fost făcută trimitere și la opinia întocmită de către profesorul G. din cadrul NY University.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La termenul din 29 martie 2016, instanța a pus în discuție excepția de nulitate a recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă.

Examinând cu prioritate excepția invocată, în conformitate cu dispozițiile art. 316, raportat la art. 298 și la art. 137 C. proc. civ., instanța supremă a apreciat-o ca întemeiată și a admis-o pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Examinând cererea de recurs depusă de recurenta-pârâtă,

se constată că strict formal aceasta îndeplinește cerința legală sus-amintită, întrucât autoarea căii de atac a indicat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cele pretins încălcate sau greșit aplicate, anume dispozițiile art. 180 din Legea nr. 105/1992.

Se constată, în egală măsură, că recurenta și-a argumentat critica, expunând raționamentul logico-juridic pe care aceasta se fundamentează.

Un examen atent relevă, însă, faptul că în memoriul de recurs recurenta-pârâtă reia quasi

ad litteram

critica referitoare la aplicabilitatea în speță a clauzei considerente specifice, care nu au fost contestate în prezentul recurs. Din acest punct de vedere, este de domeniul evidenței că în recurs nu există o critică nouă, care să vizeze anume hotărârea instanței de apel, hotărâre ce formează obiectul recursului. Pentru aceste considerente, se constată că reiterarea criticii deja dezlegate de instanța de apel, cu o motivație identică nu este aptă să răspundă cerinței art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica în care recurenta-pârâtă face referire la aplicabilitatea prevederilor art. 168 din Legea nr. 105/1992, precum și argumentul întemeiat pe opinia legală exprimată de profesorul G., instanța supremă constată că acestea nu au fost aduse în discuție și nu au fost supuse controlului judiciar în apel, constituind așadar motive invocate

omisso medio

.

În concluzie, instanța supremă apreciază că este în fața unui recurs nul, câtă vreme un motiv de recurs este formulat identic celui dedus judecății în apel, fără niciun element de noutate, iar alte două critici sunt formulate direct în recurs, instanța de recurs neputând păși la analiza lor pe fond în aceste condiții.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost constatat nul.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs este nefondat.

Preliminar, Înalta Curte constată că prin critica dezvoltată sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. recurenta-reclamantă încearcă să supună analizei în calea de atac a recursului modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra probelor, nemulțumirea purtând asupra opțiunii pe care o face instanța de apel în favoarea opiniei separate exprimate de unul din cei trei experți desemnați.

Principial, instanța supremă reamintește faptul că recursul trebuie să vizeze motive de nelegalitate, expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar modalitatea în care instanțele de fond apreciază asupra probelor nu poate fi circumscrisă niciunuia din cazurile prevăzute de textul legal invocat, fiind un aspect de temeinicie care scapă controlului judiciar în această fază a procesului.

Singura critică pe care instanța supremă o poate lua în analiză în cadrul acestui prim motiv de apel este cea care vizează lipsa sau insuficiența motivării în fundamentarea opțiunii pentru o variantă a raportului de expertiză, critica dovedindu-se a fi nefondată câtă vreme instanța de apel a reținut că opinia majoritară nu respectă clauzele contractuale.

De asemenea, instanța supremă reține că poate fi analizată în cadrul recursului, dar prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica privitoare la nesocotirea prevederilor contractuale și la aplicarea principiului răspunderii civile delictuale.

Această critică este nefondată, nicăieri în considerentele deciziei recurate neregăsindu-se argumente referitoare la răspunderea delictuală, ci doar la lipsa probei elementelor răspunderii civile, această mențiune nefiind vătămătoare pentru părți câtă vreme recurenta-reclamantă însăși afirmă la pagina 15 a motivelor de recurs că principiul forței obligatorii a contractelor (așadar, conchide instanța supremă, și principiul răspunderii contractuale) din legea română și din cea engleză sunt identice.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Examinarea argumentelor aduse în susținere relevă faptul că, în realitate, recurenta-reclamantă este nemulțumită în esență tot de modul în care instanța de apel apreciază asupra forței probante a unui înscris, în concret asupra unei hotărâri arbitrale străine nerecunoscută în România.

Constată instanța supremă că, sub pretextul unei motivări contradictorii, recurenta-reclamantă se plânge de faptul că instanța de apel nu dă eficiență și nu își însușește situația de fapt reținută în evocata hotărâre arbitrală, ci procedează la stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat nemijlocit.

În acest context, se cuvine subliniată conduita inconsecventă a recurentei-reclamante înseși, care, pe de o parte, învestește instanța judecătorească cu prezentul litigiu, propune și administrează probe în susținere și în apărare, conștientă de faptul că nu poate pune în executare o hotărâre arbitrală străină nerecunoscută, iar, pe de altă parte, nemulțumită de modul în care probele au fost apreciate, susține că instanța avea obligația de a prelua ca atare situația de fapt stabilită de tribunalul arbitral.

În condițiile reținute, instanța supremă apreciază că această critică dezvoltată în cadrul celui de al doilea motiv de recurs este prin ea însăși speculativă, venind în contradicție completă chiar cu demersul judiciar demarat de reclamantă în fața instanțelor române. Se poate conchide că recurenta-reclamantă, deși a sesizat instanțele române cu litigiul de față, tinde în mod nepermis a reduce activitatea de judecată la preluarea

tale quale

a situației de fapt stabilite printr-o sentință arbitrală străină, nerecunoscută de instanțele române.

Critica este, de altfel, și nefondată, întrucât raționamentul instanței de control judiciar este perfect logic. Astfel, în mod corect apreciază instanța de apel că, pentru a avea forță probantă, o hotărâre arbitrală străină trebuie să fie recunoscută în România, acest aspect reieșind neîndoielnic din topografia Capitolului XI al Cărții a IV-a Cod procedură civilă, capitol intitulat „Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine” și în care prevederile art. 370

3

, invocate de recurenta-reclamantă, sunt în subsecvența prevederilor referitoare la recunoaștere și produc efecte numai în caz de recunoaștere pe teritoriul României. A admite altfel înseamnă a goli de conținut și a înfrânge normele legale care reglementează procedura de exequatur, întrucât instanțele naționale ar fi obligate să substituie propria activitate de judecată cu statuările dintr-o hotărâre arbitrală străină, care nu a îndeplinit condițiile impuse de dreptul intern pentru a fi recunoscută și pusă în executare.

Instanța supremă apreciază că motivarea instanței de apel referitoare la incidența autorității de lucru judecat este corectă și nu intră în contradicție cu considerentele anterior examinate, întrucât în caz de triplă identitate de obiect, părți și cauză, dacă hotărârea străină ar fi recunoscută, un nou litigiu, chiar dedus judecății unei instanțe judecătorești, ar fi paralizat de autoritatea de lucru judecat, dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă producând efecte doar în cauzele în care s-ar putea pune problema puterii, nu a autorității de lucru judecat.

Ultima critică dezvoltată în cadrul aceluiași motiv de recurs este nefondată, instanța de apel nefundamentându-și hotărârea pe argumente care să țină de proprietățile organoleptice sau olfactive ale mărfii livrate, ci, în esență, pe concluzia extrasă din opinia separată la raportul de expertiză în sensul că modul în care a fost analizată marfa livrată nu a respectat prevederile art. 17 din contractul părților, relevante sub acest aspect fiind considerentele expuse la pagina 17 a deciziei atacate.

În concluzie, analiza deciziei recurate nu relevă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este nefondat.

Preliminar, Înalta Curte reamintește că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt incidente ori de câte ori instanța, realizând o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, schimbă natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Ipoteza textului de lege enunțat nu este îndeplinită în cauză.

Pe de o parte, se constată că nicăieri în cuprinsul considerentelor instanța de apel nu procedează la o interpretare a dispozițiilor art. 28 din Condițiile Standard FOSFA, ca urmare, cu atât mai puțin se poate vorbi despre o interpretare greșită a acestei prevederi contractuale.

Pe de altă parte, din dezvoltarea criticii formulate reiese că în fapt recurenta-reclamantă critică faptul că instanța de apel ar fi nesocotit voința părților cu privire la legea aplicabilă contractului, care în speță este legea engleză, dar acest motiv de recurs cade sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 969 C. civ. și la art. 73 din Legea nr. 105/1992.

Critica este nefondată, întrucât examinarea considerentelor deciziei de apel nu confirmă că instanța de apel a aplicat contractului legea română în detrimentul legii engleze convenite de părți.

În plus, instanța supremă constată lipsa de substanță a criticii față de modul în care recurenta-reclamantă însăși afirmă, așa cum s-a reținut la analiza primului motiv de recurs, că legea română și legea engleză recunosc în mod uniform principiul

pacta sunt servanda

și nu s-a făcut dovada (nici măcar nu s-a pretins) că legea engleză reglementează diferit condițiile răspunderii contractuale. Pe cale de consecință, în mod legal și temeinic a reținut instanța de apel că nu s-a dovedit încălcarea de către pârâtă a vreunei clauze contractuale care să fundamenteze antrenarea răspunderii sale contractuale.

Ultima critică dezvoltată în cadrul aceluiași motiv de recurs este nefondată, întrucât în considerentele hotărârii atacate nu se regăsește interpretarea pretins greșită a dispozițiilor contractuale privind inspecția calității mărfii la livrare. În plus, celelalte aspecte vizând ignorarea sau greșita interpretare nu cad sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu poartă asupra

actului juridic dedus judecății

, ci asupra practicii comerciale și asupra concluziilor celor două expertize efectuate în cauză.

Al patrulea motiv de recurs este nefondat.

Instanța supremă constată că instanța de apel nu și-a fundamentat soluția plecând de la analiza condițiilor răspunderii delictuale, ci dimpotrivă, de la contract. În acest context, referirea la fapta ilicită nu este de natură a conduce la concluzia că temeiul juridic avut în vedere a fost răspunderea delictuală, câtă vreme neîndeplinirea unei obligații contractuale poate fi definită la rândul ei drept o faptă ilicită, vorbindu-se astfel despre ilicitul contractual sau despre fapta ilicită contractuală.

În plus, instanța de apel nu neagă, ci, dimpotrivă, afirmă dreptul la despăgubiri pentru creditorul obligației neîndeplinite, subliniind, însă, că în speță un astfel de drept nu poate fi recunoscut câtă vreme nu s-a dovedit încălcarea unei obligații contractuale. Lipsind premisa, respectiv încălcarea contractului, determinarea prejudiciului nu poate fi luată în analiză.

Prin prisma acestor argumente, instanța supremă apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Toate acestea au format convingerea Înaltei Curți că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, întrucât nu este incident niciunul dintre motivele de recurs invocate, de aceea l-a respins cu această motivare în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.