ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 471/2016

Decizia nr. 471/2016

Asupra recursului de față;

Prin Hotărârea arbitrată pronunțată la data de 8 ianuarie 2014 de către Curtea de Arbitraj Internațional a Camerei Internaționale de Comerț în Dosarul nr. x/GZ/MHM, s-a decis că (filele 151 - 210 vol. 2):

1). Prima cerere prezentată de către reclamantul A. reprezentat de B. este admisă doar în măsura în care pârâtul, precum și reclamantul, au încălcat contractul;

2). A doua cerere prezentată de către reclamant este admisă în limita unei sume principale de 114.509,45 euro;

3). A treia cerere prezentată de către reclamant este lipsită de fond și este respinsă;

4). A patra cerere prezentată de către pârâta SC C. SA este lipsită de fond și este respinsă;

5). A cincea cerere prezentată de către pârât este admisă în limita unei sume principale de 77.470 euro, plus T.V.A. în sumă de 14.719,30 euro;

6). A șasea cerere prezentată de către pârât este admisă în limita unei sume principale de 64.004 euro;

7). Ca și consecință a compensării sumelor alocate reclamantului în baza pct. (2) de mai sus și a sumelor alocate pârâtului în baza punctelor (5) și (6) de mai sus, reclamantul este obligat la plata către pârât a sumei de 41.684,85 euro plus dobânda de 6% pe an începând cu data prezentei hotărâri și până la efectuarea plății în totalitate;

8). Jumătate (192.500 dolari SUA) din costurile totale de arbitraj stabilite de Curtea Camerei Internaționale de Comerț în ședința din 19 decembrie 2013 (385.000 dolari SUA) vor fi suportate de reclamant. Jumătate (192.500 dolari SUA) din costurile totale de arbitraj stabilite de Curtea Camerei Internaționale de Comerț în ședința din 19 decembrie 2013 (385.000 dolari SUA) vor fi suportate de pârât. Fiecare dintre părți își va suporta propriile cheltuieli de judecată și alte costuri;

9). Toate celelalte solicitări, cereri și cereri reconvenționale, așa cum au fost acestea prezentate Tribunalului arbitrai, sunt respinse.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Arbitraj Internațional a Camerei Internaționale de Comerț a reținut că, în ședința din data de 8 septembrie 2011, potrivit art. 14 alin. (1) din Regulile de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț în vigoare la data de 1 ianuarie 1998, a decis să stabilească locul arbitrajului în Bruxelles, Belgia.

S-a indicat, cu privire la natura contractului, că acesta a fost un contract orientat spre rezultat cu un onorariu maxim de plată pârâtului, nefiind identificate în documentațiile depuse de către părți, pledoariile scrise și verbale, declarațiile scrise ale martorilor sau audierile martorilor, niciun element decisiv care să susțină în mod convingător altă concluzie cu privire la aceste aspecte.

Referitor la neîndeplinirea contractului, s-a precizat că, după parcurgerea întregii documentații, inclusiv a declarațiilor verbale și scrise ale martorilor, și după evaluarea, din punct de vedere faptic, a susținerilor ambelor părți, așa cum au fost acestea dezvoltate în pledoariile scrise și verbale ale acestora, indiferent de posibila răspundere aferentă, scopul contractului nu era dus la îndeplinire în totalitate Ia data de 30 mai 2008.

În ceea ce privește răspunderea aferentă neîndeplinirii contractului, s-a reținut că Tribunalul arbitrai va repartiza compensațiile pentru dauna eligibilă pe o bază "cincizeci: cincizeci", cu alte cuvinte, fiecare dintre părți va compensa 50% (cincizeci de procente) din orice daună eligibilă suferită de cealaltă și va acoperi 50% (cincizeci de procente) din oricare dintre propriile daune eligibile.

Referitor la cererile formulate de reclamant, s-a decis că:

- de vreme ce s-a statuat că ambele părți sunt răspunzătoare concurent și egal pentru neîndeplinirea contractului, doar în această măsură se declară că pârâtul a încălcat contractul;

- suma de 67.495,11 euro a fost admisă în limita suinei a 33.737,55 euro;

- suma de 161.523,80 euro a fost admisă în limita sumei de 161.523,80 euro;

- suma de 291.106,29 euro a fost respinsă în totalitate;

- suma de 3.310.318,20 euro a fost respinsă;

- suma de 5.000 euro nu a fost acordată.

În ceea ce privește cererile pârâtului, s-a reținut că:

- suma de 1.201.660 euro a fost respinsă;

- sumele de 184.378,60 euro și 189.825,20 euro au fost admise în limita sumei de 141.474 euro (fără T.V.A.) (adică 77.470 euro + 64.004 euro).

S-a mai indicat ca, după compensarea sumelor alocate reclamantului și a celor alocate pârâtului, reclamantul este obligat la plata către pârât a sumei de 41.684,85 euro plus dobânda de 6% pe an începând cu data pronunțării hotărâri și până la efectuarea plății în totalitate.

Referitor la costuri, s-a reținut că jumătate (192.500 dolari SUA) din costurile totale de arbitraj stabilite de Curtea Camerei Internaționale de Comerț în ședința din 19 decembrie 2013 (385.000 dolari SUA) vor fi suportate de reclamant, iar jumătate (192.500 dolari SUA) din costurile totale de arbitraj stabilite de Curtea Camerei Internaționale de Comerț în ședința din 19 decembrie 2013 (385.000 dolari SUA) vor fi suportate de pârât, fiecare dintre părți suportându-și propriile cheltuieli de judecată și alte costuri.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acțiune în anulare reclamantul A., reprezentat de B., solicitând admiterea acțiunii în anulare, anularea punctelor 5, 6 și 7 din dispozitivul hotărârii arbitrale și, pe fond, respingerea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată.

În motivare s-a arătat că, potrivit art. 2 alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 6/2013, H.G. nr. 43/2013, pct. 2 al articolului unic din Legea nr. 195/2013 și art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 6/2013, calitatea procesuală aparține A., iar reprezentarea acestuia se face prin B., în baza mandatului legal prevăzut de art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 6/2013, astfel cum a fost completat prin O.U.G. nr. 107/2013.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. și celelalte prevederi legale menționate în cuprinsul cererii.

La data de 8 septembrie 2014, prin Serviciul Registratură, intimata-pârâtă SC C. SA a depus la dosar un memoriu prin care a invocat inadmisibilitatea acțiunii în anulare.

În motivare s-a susținut că arbitrajul a avut loc la Bruxelles (Belgia), iar potrivit art. 5 parag. 1 lit. e) din Convenția de la New York numai instanțele din Bruxelles (Belgia) ar fi competente să anuleze hotărârea arbitrată.

S-a menționat că, potrivit Codului judiciar Belgian, termenul limită pentru depunerea contestațiilor este de 3 luni de la data notificării hotărârii arbitrale părților.

S-a indicat că acest termen a expirat, astfel că hotărârea arbitrată este definitivă.

S-a apreciat că împrejurarea că legea care reglementează contractul este legea română nu afectează aspectele prezentate mai sus deoarece sediul arbitrajului este cel care contează.

S-a mai învederat că Ministerul Justiției și Instanțele din România au fost clienți ai intimatei - pârâte și parte adversă în cazul respectiv, astfel că ar exista un conflict de interese și Curtea de Apel nu ar putea soluționa cauza.

La cererea petentei - reclamante, Curtea de Apel a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 23 aprilie 2015, Curtea de Apel a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii în anulare invocată de SC C. SA.

Prin sentința civilă nr. 76 din 6 mai 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă acțiunea în anularea

Hotărârii arbitrale pronunțată la data de 8 ianuarie 2014 de către Curtea de Arbitraj Internațional a Camerei Internaționale de Comerț în Dosarul nr. x/GZ/MHM (locul arbitrajului Bruxelles, Belgia) formulată de petentul - reclamant A. reprezentat de B., în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC C. SA, ca nefiind de competența instanțelor române.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

S-a constatat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia.

Totodată, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, (...) înainte de intrarea în vigoare a C. proc. civ. rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.

Acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale are natura juridică a unei căi de atac împotriva soluției prin care instanța arbitrală a judecat cauza în fond, deoarece:

- prin art. 364 C. proc. civ. de la 1865 sunt prevăzute restrictiv cazurile în care poate fi desființată o hotărâre arbitrală pe calea acțiunii în anulare;

- art. 365 C. proc. civ. de la 1865 stabilește competența de soluționare a acțiunii în anulare în favoarea instanței superioare celei ce ar fi fost competentă să soluționeze în primă instanță cauza, în lipsa convenției arbitrale, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

În acest sens este și Decizia nr. 1 din 25 mai 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în recurs în interesul legii.

Prin urmare, având natura juridică a unei căi de atac împotriva soluției pronunțate de instanța arbitrală, pentru stabilirea legii aplicabile acțiunii în anulare trebuie avută în vedere data la care a fost formulată cererea de arbitrare, întrucât acesta este momentul la care a fost declanșat procesul care a condus la pronunțarea hotărârii arbitrale.

Cererea de arbitrare a fost formulată la data de 31 mai 2011 (fila 183 vol. 2), anterior intrării în vigoare a N.C.P.C. și a Legii nr. 76/2012 (15 februarie 2013).

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012.

Conform art. 137 C. proc. civ. de la 1865 "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de fond, precum și asupra celor de procedură, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, intimata - pârâtă SC C. SA a susținut că, având în vedere că locul arbitrajului a fost în Bruxelles (Belgia), potrivit Convenției pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine de la New - York din 1958, instanțele de judecată române nu sunt competente să judece acțiunea în anulare care face obiectul prezentei cauze.

Potrivit art. 1 din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine de la New - York din 1958 (ratificată de România prin Decretul nr. 186/1961), reprezintă hotărâri arbitrale străine:

- sentințele arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decât acela unde se cere recunoașterea și executarea sentințelor și rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice

- sentințele arbitrale care nu sunt considerate ca sentințe naționale în Statul unde este cerută recunoașterea și executarea lor.

Conform art. 165 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat.

Totodată, potrivit art. 370 C. proc. civ. de la 1865, prin hotărâre arbitrală străină se înțelege o hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre națională în România.

Așa cum rezultă din hotărârea arbitrală atacată, Curtea Internațională de Arbitraj a decis, în ședința din data de 8 septembrie 2011, potrivit art. 14 alin. (1) din Regulile de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț în vigoare la data de 1 ianuarie 1998, să stabilească locul arbitrajului în Bruxelles, Belgia (filele 183, 210 vol.2).

în aceste condiții, raportat la dispozițiile art. l din Convenția de la New -York din 1958, art. 165 din Legea nr. 105/1992 și art. 370 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea arbitrală atacată este o hotărâre arbitrală străină întrucât a fost pronunțată pe teritoriul Belgiei (Bruxelles).

În ceea ce privește competența de a judeca acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale străine, din interpretarea dispozițiilor art. 5 parag. 1 lit. e) și art. 6 din Convenția de la New - York din 1958, rezultă că anularea unei astfel de hotărâri arbitrale se poate dispune de autoritatea competentă a țării în care, sau după legea căreia, a fost dată sentința.

Raportat la aceste dispoziții legale, Curtea de Apel București a constatat că acțiunea în anulare care face obiectul cauzei nu este de competența instanțelor române.

Întrucât hotărârea arbitrală a fost pronunțată în Belgia (Bruxelles), rezultă că instanțele belgiene sunt competente să soluționeze acțiunea în anulare potrivit criteriului autorității competente din țara în care a fost dată sentința.

În ceea ce privește criteriul autorității competente a țării după legea căreia a fost dată sentința, așa cum rezultă din cap. VI al hotărârii arbitrale atacate, legea aplicată a fost legea română, conform art. 9.1 din condițiile speciale ale contractului de prestări servicii din 30 noiembrie 2006 (filele 89 - 92, 189 verso vol. 2).

Conform art. 365 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

Având în vedere că arbitrajul a avut loc în Belgia (Bruxelles), rezultă că și potrivit legii române soluționarea acțiunii în anulare care face obiectul prezentei cauze este tot de competența instanțelor belgiene și nu a celor române.

Nu există nicio dispoziție în legislația românească prin care să se prevadă că o instanță de judecată română este competentă să soluționeze acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale atunci când locul arbitrajului nu a fost în România.

Simplul fapt că reclamantul dintr-un litigiu arbitrai a fost o persoană juridică română nu poate conduce la concluzia că instanțele române sunt competente să soluționeze acțiunea în anulare formulată împotriva hotărârii arbitrale în cazul în care arbitrajul nu a avut loc pe teritoriul României.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul-recurent A., reprezentat de B., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prima încălcare a legii constă în calificarea memoriului depus de către pârâta SC C. SA ca fiind întâmpinare, astfel încât nici excepția inadmisibilității nu a fost invocată în condițiile art. 115 ale C. proc. civ. din 1865.

În opinia recurentului-reclamant, art. 5 din Convenția de la New-York privind recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, nu reglementează o procedură de urinat pentru anularea unei hotărâri arbitrale ce intră sub incidența Convenției, dar stabilește, în mod indirect, o competență materială/teritorială alternativă, această competență aparținând fie autorității competente din țara unde a fost pronunțată hotărârea, fie în fața autorității competente din țara după legea căreia a fost pronunțată hotărârea.

Prin urmare, lit. e) a art. 5 din Convenție lasă la latitudinea părții interesate în anularea hotărârii arbitrale să aleagă locul unde va introduce acțiunea în anulare, fie la instanța/autoritatea din țara unde a fost pronunțată hotărârea, fie la cea după legea căreia a fost pronunțată hotărârea.

Din cuprinsul contractului, rezultă că legea română a fost cea care guverna problemele care nu au fost prevăzute în contract, recurentul-reclamant invocând o serie de articole din contract, precum art. 9.1 din Condițiile speciale, art. 6 alin. (1) din Condițiile generale, art. 7.1, art. 12.5, art. 21, art. 25.2, art. 34.5.

S-a mai susținut că însuși Tribunalul Arbitrai și-a însușit acest raționament, reținând în considerentele hotărârii incidența legii române, invocând acte normative românești, precum O.G. nr. 9/2000.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica privind greșita calificare a memoriului depus de intimata-pârâtă SC C. SA la data de 8 septembrie 2014, ca fiind întâmpinare, nu poate fi reținută, Curtea de Apel București menționând faptul că acest document reprezintă un memoriu, însă la data de 23 aprilie 2015 a fost pusă în discuția părților această excepție, recurentul-reclamant având posibilitatea de a formula apărări cu privire la acest aspect.

Nu se poate reține nici critica referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în anulare.

Recurentul-reclamant face o confuzie între normele de procedură care se aplică litigiului și normele de drept substanțial aplicabile pentru soluționarea, pe fond, a litigiului.

Faptul că instanța arbitrală a reținut că legea românească este aplicabilă disputei, nu înseamnă că legea procesuală românească este cea aplicabilă disputei ci doar normele de drept substanțial.

Țara noastră, prin semnarea Convenției pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York la 10 iunie 1958, prin Decretul nr. 186/1961, a acceptat ca norme de procedură, Regulamentul de arbitraj, astfel încât procedura de contestare a hotărârii arbitrale trebuie apreciată doar potrivit prevederilor acestui regulament.

Prin prezentarea litigiului pentru arbitraj, în conformitate cu regulamentul, părțile se angajează să pună în aplicare oricare sentință, fără întârziere și se presupune că au acceptat ca împotriva hotărârii arbitrale să exercite căile de atac prevăzute de legea de procedură civilă din țara în care s-a pronunțat sentința arbitrală.

În raport de prevederile art. 165 din Legea nr. 105/1992, hotărârea arbitrală ce face obiectul prezentei cauze apare ca fiind o hotărâre străină, situație în care regulile de procedură, inclusiv sub aspectul căilor de atac, sunt cele ale curții alese, în speță ale Curții de Arbitraj Internațional a Camerei Internaționale de Comerț, respectiv ale legii de procedură civilă din Belgia.

Ca atare, în speța de față nu sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. român, aspect sub care acțiunea în anulare, analizată prin punctul de vedere al acestui cod, este inadmisibilă, admisibilitatea acestei acțiuni putând fi analizată doar în țara și potrivit legislației din țara în care s-a pronunțat hotărârea arbitrală, respectiv Belgia.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. reprezentat de B. împotriva sentinței civile nr. 76 din 6 mai 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 3 martie 2016.