ÎCCJ, decizie (scj.ro #133054)

Tribunalul are jurisdicție pentru audierea și deciderea asupra cererilor reclamantului pe fond și pentru audierea și deciderea asupra cererii reconvenționale a pârâtului pentru daune de întârziere,

Revizuiește Decizia CSL, emisă la data de 1 iulie 2010 și declară că punctul său 4, „Decizii Finale” este nul.

Termenul de prescripție cu privire la cererile reclamantului A1, A2, A3, A4, A5 și A6 a fost întrerupt la data de 15 ianuarie 2008 de recunoașterea, de către angajator, a acestor cereri și a început să curgă sub forma unui nou termen de prescripție, de trei ani, care a expirat la data de 15 ianuarie 2011, dată când cererile reclamantului A1, A2, A3, A4, A5 și A6, așa cum au fost specificate în prezentul document, au ajuns la termen de prescripție și sunt respinse, prin prezentul document.

Termenul de prescripție cu privire la cererile reclamantului B1, B2, B3 și B4 a curs neîntrerupt de la data de 31 decembrie 2007, cel mai târziu, și a expirat la data de 31 ianuarie 2010, astfel încât cererile reclamantului B1, B2, B3 și B4, așa cum este specificat prin prezenta, au ajuns la termenul de prescripție și sunt respinse, prin prezentul document.

Cererile reclamantului legate de dobânda pentru sumele cerute în cadrul tuturor cererilor A și B ale reclamantului sunt respinse, prin prezentul document, deoarece au ajuns la termenul de prescripție.

Decizia CSL II datată 6 iulie 2013 a fost transmisă valabil și este obligatorie. Decizia CSL II datată 6 iulie 2013 este susținută.

Cererea Reconvențională a pârâtului pentru daune de întârziere în sumă de 779.944,50 EUR este neîntemeiată și respinsă, prin prezentul document.

Tribunalul de Arbitraj decide cu privire la costurile acestei proceduri de arbitraj după cum urmează: o treime a costurilor procedurilor vor fi suportate de reclamant și două treimi vor fi suportate de pârât. De aceea, pârâtul va plăti reclamantului o treime a costurilor reclamantului alcătuite din: a) onorarii juridice - 16.667 EUR, b) 85.000 dolari SUA pentru costurile de arbitraj fixate de Curtea CIC în cadrul ședinței sale din 31 iulie 2014, c) costuri CSL - 77.141 RON și 1.666 EUR, și d) alte costuri - 2.673 RON și 27.393 HUF și 790 EUR. În total, pârâtul va plăti reclamantului următoarele sume în următoarele monede: 85.000,00 dolari SUA, 19.123,00 EUR, 79.814,00 RON și 27.393,00 HUF.

Toate celelalte cereri și pretenții au fost respinse. Tribunalul a mai menționat că locul de desfășurare a procedurii de arbitraj a fost la București, România, la data de 28 august 2014. Împotriva sentinței arbitrale finale pronunțată în data de 28 august 2014 de către Tribunalul Arbitral în dosarul nr. 17988/GZ/MHM înregistrat pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris au formulat acțiuni în anulare petentele SC A. SA și B. Ltd. Acțiunea în anulare formulată de SC A. SA a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă, sub nr. x/2/2014. Acțiunea în anulare formulată de B. Ltd a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2014. La termenul de judecată din 30 martie 2015, prin încheierea pronunțată la acea dată s-a admis cererea de conexare formulată de petenta SC A. SA, în sensul că s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2/2014 la dosarul nr. xx/2/2014, aflate pe rolul aceleiași instanțe. I. În motivarea acțiunii sale în anulare, petenta SC A. SA a arătat următoarele: Litigiul în care a fost pronunțată acțiunea în anulare a fost declanșat la data de 3 iunie 2011, moment la care erau în vigoare dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă. Pe cale de consecință, inclusiv acțiunea în anulare formulată împotriva unei sentințe arbitrale pronunțate într-un litigiu început într-o perioadă în care erau în vigoare dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă este reglementată de acest act normativ, în acest sens fiind și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care stabilește că „dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”. Referitor la obiectul prezentei acțiuni în anulare a precizat că nu înțelege să critice soluția Tribunalului Arbitral cu privire la revizuirea deciziei DAB emisă la data de 1 iulie 2010 și declararea ca nul a punctului 4 din această decizie și nici respingerea pretențiilor reclamantei B., ca prescrise. Petenta a arătat că prin prezenta acțiune în anulare critică soluția Tribunalului Arbitral cu privire la obligarea petentei la suportarea cheltuielilor de judecată, respingerea cererii reconvenționale și constatarea existenței unei recunoașteri de către petentă a anumitor cereri ale reclamantei. Având în vedere că locul arbitrajului a fost București, petenta a arătat că rezultă în mod evident că pentru soluționarea prezentei acțiuni în anulare competența aparține Curții de Apel București. Referitor la nelegalitatea parțială a Sentinței Arbitrale Finale s-a invocat încălcarea art. 274 C. proc. civ. din perspectiva nelegalei obligări a petentei la plata cheltuielilor de arbitrare, în condițiile în care pretențiile ambelor părți au fost respinse. S-a arătat că această soluție este nelegală, contravenind flagrant normelor imperative care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată în dreptul român, respectiv a dispozițiilor art. 369, 369 1 și 369 2 C. proc. civ. și cele ale art. 341 alin. (2) C. proc. civ. A precizat petenta că din punct de vedere cantitativ, valoarea cumulată a litigiului a fost de 3.909.280,5 EURO, valoarea pretențiilor reclamantei B. reprezentând aproximativ 4/5 din valoarea totală, iar valoarea pretențiilor petentei reprezentând aproximativ 1/5 din total, împrejurare față de care, având în vedere respingerea pretențiilor ambelor părți, ar fi trebuit ca reclamanta B. să suporte 4/5 din costul total al procedurii de arbitraj, iar petenta 1/5, pe cale de consecință, B. fiind cea care ar fi trebuit să restituie petentei 4/5 din costurile suportate de petentă. Față de faptul că petenta a suportat costuri în cuantum de 255,000 dolari SUA și 405,083.42 RON, a apreciat că reclamanta B. ar fi trebuit obligată să plătească petentei 4/5 din aceste costuri, respectiv 204.000 dolari SUA și 324.066,73 lei. Cu privire la nelegala respingere a cererii reconvenționale petenta a susținut că, deși nu au fost negate nici datele la care au fost încheiate procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor și nici faptul că acestea au fost emise după expirarea perioadei contractuale, Tribunalul Arbitral a decis să respingă cererea petentei de acordare a penalităților, apreciind că lucrările au fost predate și respectiv preluate la data menționată în Raportul de recepție din data de 24 martie 2009. În ceea ce privește nelegala respingere a penalităților de întârziere, se susține că aceasta s-a făcut cu ignorarea dispozițiilor imperative care reglementează momentul la care o lucrare este considerată finalizată și poate fi preluată. Petenta a susținut că soluția Tribunalului Arbitral de respingere a penalităților de întârziere ignoră cu desăvârșire prevederile imperative ale legii române, din care reiese că aceste certificate de recepție nu pot, în nici un caz, să aibă ca efect consfințirea finalizării lucrărilor, acest efect fiind atribuit numai Procesului Verbal de Recepție la Terminarea Lucrărilor, act care a fost încheiat ulterior și care a fost semnat inclusiv de reprezentații antreprenorului. Petenta a criticat hotărârea Tribunalului Arbitral și în sensul că acesta a reținut în mod nelegal că prescripția dreptului la acțiune cu privire la cererile reclamantului de tip A s-a întrerupt la data de 15 ianuarie 2008. II. Petenta SC B. Ltd, prin motivele sale, a solicitat anularea parțială a Hotărârii Finale în sensul de a dispune: anularea parțială a Hotărârii Finale, respectiv cu privire la punctul 2 din dispozitivul acesteia, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. f) coroborat cu lit. g) și h) C. proc. civ.; anularea parțială a Hotărârii Finale, respectiv cu privire la pct. 3-5 dispozitivul acesteia, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., cu solicitarea de a trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Arbitral cu privire la aceste puncte din dispozitivul Hotărârii în conformitate cu prevederile art. 613 alin. (2) lit. b) C. proc. civ.; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, în baza art. 453 C. proc. civ. Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin sentința nr. 188 din 5 octombrie 2015, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în anulare formulată de petenta SC A. SA, excepție invocată de intimata SC B. Ltd, ca neîntemeiată. A respins acțiunea în anulare formulată de petenta SC A. SA, ca nefondată. A respins acțiunea în anulare formulată de petenta SC B. Ltd ca nefondată. A compensat cheltuielile de judecată efectuate de ambele părți. În fundamentarea acestei soluții instanța de anulare a avut în vedere următoarele argumente: Cu referire la excepția inadmisibilității acțiunii în anulare formulată de A., instanța a reținut că litigiul arbitral de față a fost declanșat anterior datei de 5 noiembrie 2011, adică anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă (la 15 februarie 2013), în raport cu actele depuse de petente care atestă acest lucru (inclusiv sentința arbitrală parțială pronunțată la data de 5 noiembrie 2012 cu privire la aceleași raporturi contractuale dintre cele două părți, dar asupra altor aspecte invocate de părți). Curtea a stabilit că în temeiul art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, legea procesuală civilă aplicabilă este vechiul Cod de procedură civilă, procesul fiind pornit sub imperiul vechii legi procesuale civile, respectiv anterior datei de 15 februarie 2013. În ceea ce privește acțiunea în anulare formulată de SC A. SA, aceasta a fost considerată nefondată, deoarece din analiza modului cum s-a judecat litigiul de către Tribunalul Arbitral și din probele administrate în cauză (înscrisurile depuse de părți în fața Curții de Apel București) s-a reținut că nu rezultă incidența vreunui motiv de anulare a sentinței arbitrale dintre cele invocate de această petentă. Astfel, motivul de anulare referitor la nelegala soluționare a capătului de cerere privind cheltuielile de arbitrare s-a considerat nefondat, din perspectiva susținerii privind încălcarea normelor de ordine publică și a normelor imperative, dat fiind faptul că Tribunalul Arbitral a soluționat cererile accesorii atât în raport de modul în care s-au soluționat pretențiile reciproce ale părților, cât și de modul cum au fost acceptate sau, după caz, înlăturate, apărările acestora. În ceea ce privește motivul de anulare constând în încălcarea normelor imperative în soluționarea cererii reconvenționale, în sensul respingerii acesteia atât sub aspectul penalităților de întârziere, cât și sub aspectul aplicării normelor privind prescripția extinctivă, inclusiv al recunoașterii, ca și motiv de întrerupere a termenului de prescripție în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, Curtea l-a apreciat nefondat, reținând, în esență, că evocatele norme nu au un caracter imperativ, ci dispozitiv. Cu privire la criticile vizând soluția privind prescripția, Curtea a avut în vedere că prin argumentația adusă în susținere petenta pretinde în realitate instanței de judecată să reanalizeze Raportul din 15 ianuarie 2008, să îl reaprecieze ca și dovadă, art. 366 C. proc. civ. nepermițând o atare analiză. În ceea ce privește acțiunea în anulare formulată de SC B. Ltd, Curtea a reținut, în esență, că aceasta este nefondată, deoarece din analiza modului cum s-a judecat litigiul de către Tribunalul Arbitral și din probele administrate în cauză nu a rezultat incidența motivelor de anulare invocate de această petentă. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele reclamante din acțiunea în anulare. I.Recurenta SC A. SA a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii în anulare astfel cum a fost formulată de recurentă, anulării în parte a sentinței arbitrale și, în urma rejudecării fondului pretențiilor, acordarea unui termen pentru soluționarea în parte a fondului pretențiilor formulate, admiterii cererii reconvenționale și obligarea B. la suportarea cheltuielilor arbitrale, cu obligarea intimatei B. la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu, inclusiv obligarea la suportarea în integralitate a cheltuielilor arbitrale. Cu titlu prealabil recurenta SC A. SA precizează că prin prezentul recurs nu înțelege să critice respingerea acțiunii în anulare formulată de B., ci exclusiv modalitatea de soluționare a acțiunii în anulare pe care a formulat-o în ceea ce o privește, din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. O primă critică vizează încălcarea de către instanța de anulare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. și nelegala respingere a criticilor privind obligarea SC A. SA la plata cheltuielilor de arbitrare. Recurenta aduce în susținere următoarele argumente: Regula stipulată de dispozițiile legale procedurale din dreptul național este aceea că plata cheltuielilor de judecată este în sarcina părții căzute în pretenții. Instanța de fond a recunoscut caracterul imperativ al dispozițiilor care guvernează cheltuielile de judecată, însă a apreciat că Tribunalul Arbitral a soluționat în mod corect disputa referitoare la acordarea acestor cheltuieli, în condițiile în care au existat și soluționări favorabile ale cererilor formulate de reclamantă pe parcursul soluționării litigiului. Faptul că reclamantei i-au fost admise anumite cereri procedurale pe parcursul soluționării litigiului (precum cererea de pronunțare a unei sentinței arbitrale provizorii) nu înseamnă că aceasta nu a căzut în pretenții. Esențială în acest sens este soluția finală pronunțată de către Tribunalul Arbitral, prin care cererea formulată de reclamantă a fost respinsă ca prescrisă. Faptul că pe parcursul derulării litigiului a fost pronunțată o sentință provizorie în favoarea reclamantei nu înseamnă că aceasta a obținut câștig de cauză. În condițiile în care instanța ar fi avut în vedere exclusiv rezultatul final al litigiului ar fi trebuit să observe faptul că reclamanta B. a formulat pretenții de o valoare mult mai mare decât cea a pretențiilor formulate de SC A. SA, iar probatoriul administrat și argumentația invocată au fost îndreptate, în cea mai mare măsură, în vederea combaterii acestor pretenții. Spre deosebire de cererea principală, cererea reconvențională a constat într-o singură solicitare și anume de a fi obligată reclamanta B. la plata penalităților de întârziere în cuantum de 779.944,50 EURO, atât argumentația invocată de părți în susținerea, respectiv combaterea acestor pretenții, cât și volumul probelor administrate fiind mult mai redus, în comparație cu cele aferente cererii principale. Din punct de vedere cantitativ, valoarea cumulată a litigiului a fost de 3.909.280,5 EURO, valoarea pretențiilor reclamantei B. reprezentând aproximativ 4/5 din valoarea totală, iar valoarea pretențiilor SC A. SA reprezentând aproximativ 1/5 din total. Consideră această recurentă că, având în vedere respingerea pretențiilor ambelor părți, ar fi trebuit ca reclamanta B. să suporte 4/5 din costul total al procedurii de arbitraj, iar SC A. SA 1/5, pe cale de consecință, B. fiind cea care ar fi trebuit să restituie SC A. SA 4/5 din costurile pe care aceasta le-a suportat. Sub acest aspect, recurenta SC A. SA conchide în sensul că soluția instanței de fond, de a respinge criticile referitoare la soluția Tribunalului Arbitral, constând în obligarea recurentei să suporte 2/3 din costurile arbitrale este nelegală și nejustificată, având în vedere că pretențiile reclamantei B. au fost respinse în întregime, iar aceste pretenții au reprezentat cea mai mare pondere în cadrul cererilor deduse acestui arbitraj. A doua critică vizează respingerea criticii referitoare la modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale de către Tribunalul Arbitral. Această critică este susținută de următoarele argumente: Prin cererea reconvențională recurenta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 779.944,50 EURO reprezentând penalități calculate în conformitate cu prevederile contractuale, pentru nefinalizarea la termen a lucrărilor. Instanța de fond a respins critica cu privire la nelegalitatea sentinței Arbitrale Finale, apreciind că dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 nu constituie norme de ordine publică. Recurenta consideră incorectă această apreciere, arătând că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 37 din Legea nr. 50/1991 prin pronunțarea sentinței atacate. Astfel, arată, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, „Lucrările de construcții autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor. Efectuarea recepției la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcții autorizate, inclusiv în situația realizării acestor lucrări în regie proprie. Recepția la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administrației publice, desemnat de emitentul autorizației de construire”. Consideră această recurentă că, analizând în integralitate dispozițiile art. 37 din Legea nr. 50/1991, se poate lesne deduce caracterul de ordine publică al acestor prevederi, legiuitorul înțelegând să stabilească interdicția intabulării în cartea funciară a construcțiilor pentru care nu a fost efectuată recepție la terminarea lucrărilor. Concluzionează recurenta că respectarea prevederilor privind emiterea autorizațiilor de construcție și, respectiv, încheierea procesului-verbal de recepție sunt prevăzute de norme de ordine publică, imperative, de la care părțile nu pot deroga, părțile neputând conferi unui alt act valoarea de proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor - act ce constată finalizarea lucrărilor pentru care s-a emis autorizația de construcție, fiind evident că dispozițiile art. 37 din Legea nr. 50/1991 sunt dispoziții de ordine publică, contrar celor reținute de instanța de fond, părțile neavând vreo posibilitate de a stabili un alt moment la care lucrările sunt finalizate și pot fi date în folosință, acest moment fiind indicat în mod expres de lege. A treia critică vizează nelegala respingere a criticii referitoare la neincidența vreunei întreruperi a prescripției dreptului la acțiune, la data de 15 ianuarie 2008, cu privire la cererile reclamantului de tip A. În acest sens, arată recurenta că, deși, în mod corect a respins ca prescrise pretențiile reclamantei B., Tribunalul Arbitral, în mod nelegal a stabilit că Raportul din data de 15 ianuarie 2008 constituie o „recunoaștere în sensul articolului 16”, în condițiile în care Raportul respectiv nu poate fi considerat în nici un caz o recunoaștere a pretențiilor reclamantei, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru ca respectivul document să poată fi considerat o recunoaștere. Arată recurenta că, pentru a putea fi în prezența unei recunoașteri, era necesar ca intenția părții în acest sens să rezulte în mod indubitabil din conținutul actului. Or, în cazul de față, această intenție nu rezultă din conținutul Raportului analizat, în care se menționează că sumele cuprinse nu reprezintă sume certe, ci doar estimări, iar eventuala recunoaștere a respectivelor sume era condiționată de transmiterea de către antreprenor a situațiilor de lucrări din care să rezulte că acele lucrări au fost efectuate, fiind necesar și ca respectivele situații de lucrări să fie certificate de către inginer. Subliniem că aceste condiții nu au mai fost îndeplinite, antreprenorul nereușind să prezinte situații de lucrări complete și corect întocmite, certificate de inginer, care să ateste că pretinsele lucrări suplimentare chiar au fost realizate. Concluzionează recurenta că, în aceste condiții, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1204 - 1206 C. civ., care reglementează mărturisirea, validând raționamentul Tribunalului Arbitral care a asociat efectele juridice ale mărturisirii unui act care nu îndeplinea condițiile legale pentru a putea fi considerat o mărturisire/recunoaștere a pretențiilor. II. Recurenta-reclamantă B. Ltd a solicitat: -în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre competentă rejudecare Curții de Apel București, Secția contencios administrativ, rejudecarea urmând a avea loc în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă din 2013; -într-un prim subsidiar, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, Secția civilă, rejudecarea urmând a avea loc în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă din 2013; -în al doilea subsidiar, modificarea sentinței recurate, admiterea acțiunii în anulare și anularea pct. 2 din dispozitivul Hotărârii arbitrale finale, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului arbitral cu privire la pct. 3-5 din dispozitivul Hotărârii arbitrale finale; -obligarea A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. Recurenta-reclamantă B. își circumscrie criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1, 3, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Din perspectiva art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. recurenta B. invocă nelegala aplicare a dispozițiilor abrogate ale Codului de procedură civilă 1865 și incidența dispozițiilor procedurale cuprinse în Codul de procedură civilă 2013. În susținerea acestei critici recurenta aduce următoarele argumente: Într-o interpretare nelegală a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 176/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prima instanță a reținut că legea procedurală aplicabilă soluționării acțiunilor în anulare ce fac obiectul cauzelor conexate nr. xx/2/2014 și nr. x/2/2014 este reprezentată de dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865. Interpretarea primei instanțe, reflectată în încheierile de ședință din 15 decembrie 2014, 30 martie 2015, 4 martie 2015, 30 martie 2015, precum și în sentința nr. 188 din 5 octombrie 2015, este una profund eronată și vine în contradicție atât cu dispozițiile legale neechivoce în vigoare, cât și cu jurisprudența instanțelor de judecată și cu literatura de specialitate. Astfel, noțiunea de proces urmează a fi înțeleasă, explicată și aplicată în contextul celorlalte dispoziții ale Legii nr. 176/2010, precum și ale Codului de procedură civilă. În acest context, dispozițiile art. 5-28 C. proc. civ. relevă faptul că prin proces urmează a se înțelege cererile deduse judecății înaintea instanțelor judecătorești, iar nicidecum înaintea altor organe jurisdicționale ori jurisdicții alternative. Aceste aspecte rezultă fără dubiu din referirile exprese la „judecători” și „instanțe judecătorești”. Prevederile alin. (2) din art. 192 C. proc. civ. care stabilesc o linie clară de demarcație a momentului la care debutează procesul, respectiv momentul începerii procesului este cel la care este sesizată instanța judecătorească prin înregistrarea cererii de chemare în judecată. Concluzionează recurenta că întregul proces s-a judecat înaintea primei instanțe sub imperiul unor dispoziții legale abrogate, ceea ce antrenează nulitatea tuturor actelor de procedură, a încheierilor de ședință, precum și a sentinței civile nr. 188 din 5 octombrie 2015, situație care ar impune casarea încheierilor de ședință din 15 decembrie 2014, 30 martie 2015, 4 martie 2015, 30 martie 2015, precum și a sentinței recurate față de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. 1865 [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Cea de-a doua critică, circumscrisă motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1 și 3 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de anulare a normelor de competență funcțională. Consideră recurenta B. că, în speță, competența funcțională în soluționarea pricinii aparține Secției de contencios administrativ. În susținerea acestui motiv de recurs, arătă faptul că obiectul dedus judecății derivă dintr-un raport contractual de drept administrativ, împrejurare față de care solicită instanței să constate incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, să caseze sentința nr. 188/2015 a Curții de Apel București, trimițând cauza spre rejudecare secției de contencios administrativ. Cu privire la fondul cauzei recurenta B. reproșează instanței de anulare că, printr-o interpretare proprie și o motivare lacunară, prima instanță a apreciat că Tribunalul arbitral în mod corect s-ar fi pronunțat cu privire la un capăt de cerere care nu a fost solicitat de niciuna din părțile disputei, respectiv nulitatea pct. 4 din Decizia CAD din 1 iulie 2010, în viziunea instanței, pronunțarea Tribunalului cu privire la anularea pct. 4 din Decizia CAD din 1 iulie 2010 fiind rezultatul necesității unei clarificări față de susținerile părților din litigiul arbitral (pct. 2.1 din sentința civilă nr. 188/2015). O altă critică vizează faptul că soluția primei instanțe validează încălcarea unor dispoziții de ordine publică, pct. 3-5 al dispozitivului Hotărârii arbitrale finale încălcând dispozițiile imperative ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ 1865 față de sentința civilă recurată. Sub acest aspect, recurenta B. subliniază că, prin criticile formulate în acțiunea în anulare, a avut în vedere exclusiv elemente de nelegalitate privind, pe de o parte, înțelegerea eronată a situației deduse judecății, limitele în care a fost Tribunalul arbitral învestit, consecințele pronunțării Hotărârii arbitrale parțiale și cauza juridică distinctă a pretențiilor B. din CAD și din Sentința arbitrală parțială, iar, pe de altă parte, aplicarea fundamental greșită a dispozițiilor imperative ale Decretului privind prescripția extinctivă. Consideră recurenta B. că în mod nelegal prima instanță nu a intrat în analiza criticilor, Curtea de apel mărginindu-se la a respinge de plano acțiunea în anulare sub acest aspect sub pretextul evitării unei reinterpretări a probelor, devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865. Recurenta SC A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului B., ca nefondat. Recurenta B. Ltd a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de SC A. SA. La termenul de astăzi apărătorul recurentei SC A. SA a invocat excepția tardivității recursului formulat de B. Ltd. I. Înalta Curte, examinând sentința recurată din perspectiva criticilor formulate de recurenta SC A. SA, a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Motivul de anulare referitor la nelegala soluționare a capătului de cerere privind cheltuielile arbitrale a primit o corectă dezlegare din perspectiva temeiului de drept invocat, art. 364 lit. i) C. proc. civ. Aceasta întrucât pretinsa încălcare a art. 274 și art. 276 C. proc. civ. a fost examinată riguros de către instanță, în condițiile în care sintagma de culpă procesuală a fost analizată în contextul complex al elementelor ce au prezentat relevanță sub acest aspect în derularea procesului arbitral, respectiv pretențiile reciproce ale părților, modul în care s-au soluționat cererile - principală și accesorie -, complexitatea apărărilor formulate de părțile din acțiunea arbitrală. Astfel, dacă optica recurentei A. se bazează exclusiv pe un algoritm de calcul, elaborat în baza unui raționament pur matematic, analiza instanței are ca premisă o abordare procesuală complexă, ce conferă noțiunii de culpă procesuală atributele pe care legiuitorul le-a avut în vedere la edictarea normelor cuprinse în art. 274 - 276 C. proc. civ. De altfel, invocarea încălcării prevederilor art. 274 C. proc. civ. prin hotărârea arbitrală și nelegalitatea sentinței recurate, care a menținut această soluție, nu intră sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, conform art. 341 alin. (2) C. proc. civ., părțile pot stabili prin convenția arbitrală normele de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv în ceea ce privește repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale. Or, atâta vreme cât părțile au agreat soluționarea disputelor în baza Regulilor ICC, acestea au agreat și normele de stabilire a costurilor arbitrale conform acestor Reguli. Ca atare, tribunalul arbitral a aplicat, în concret, art. 31 alin. (3) din Regulile ICC, nu prevederile Codului de procedură civilă din 1865, astfel că nu poate fi invocată, ca normă imperativă încălcată de tribunalul arbitral, dispoziția art. 274 C. proc. civ. Cea de-a doua critică este, de asemenea, nefondată, în condițiile în care instanța de anulare a făcut o corectă analiză a normelor înscrise în art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991. În speță, izvorul juridic al pretențiilor din acțiunea arbitrală l-a constituit contractul de antrepriză, obiect al disputei dintre părți fiind executarea și efectele contractului de antrepriză, tribunalul arbitral fiind chemat să interpreteze clauzele contractuale. Prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 și ale H.G. nr. 273/1994, chiar dacă ar avea caracter imperativ, sunt inaplicabile în raportul juridic dedus judecății tribunalului arbitral. Astfel, pretențiile A. au vizat penalități de întârziere, pretins datorate în temeiul unei clauze contractuale, respectiv art. 8.7 din Convenție, raportat la dispozițiile sub-clauzelor 8.2 și 10.1. Prin urmare, durata de execuție și dreptul reclamantei la penalități pentru nerespectarea acestui termen s-au raportat la data emiterii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor emis de către inginer, iar nu la procesul-verbal de recepție emis în temeiul Legii nr. 50/1991 și H.G. nr. 273/1994. Aceste din urmă acte normative au menirea de a institui un control al statului în ce privește autorizarea executării lucrărilor de construcții, amenajarea teritoriului, urbanism etc., nerespectarea acestora atrag sancțiuni administrative, contravenționale etc., însă nu nasc drepturi în privința unor părți legate de un contract, răspunderea contractuală fiind guvernată de principiul forței obligatorii a convenției. Clauza penală inserată de părți în contractul de antrepriză, atâta vreme cât nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri, nu poate fi interpretată prin raportare la o normă de drept administrativ. Astfel, instanța, în analiza motivului de anulare întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., a făcut un examen corect și pertinent al naturii normei pretins a fi încălcate. Ce de-a treia critică este, de asemenea, nefondată. Aceasta întrucât, prin argumentele aduse în susținerea criticii referitoare la neincidența vreunei cauze de întrerupere a prescripției, recurenta A. a readus în discuție interpretarea probatoriului, aspect ce nu poate fi supus analizei instanței de anulare, în raport de dispozițiile art. 364 C. proc. civ. și a motivelor restrictive prevăzute de lege. II. Recursul reclamantei B. Ltd Ungaria este tardiv formulat. În susținerea excepției tardivității formulării recursului B. recurenta A. a depus raportul sumar furnizat de Poșta Română din care rezultă că expedierea cu nr. VA 09987381050 - număr care se regăsește menționat pe plicul în care au fost comunicate recursul B. și actele anexe s-a efectuat la data de 19 ianuarie 2016. Prealabil analizei excepției tardivității recursului, se impune a stabili care este legea procesuală civilă aplicabilă, întrucât termenul de exercitare a căii de atac este diferit în cele două legi succesive (Codul de procedură civilă din 1865 și Legea nr.134/2010 - Noul Cod de procedură civilă). Contrar celor susținute de această recurentă, apreciem că, în speță, sunt incidente prevederile Codului de procedură civilă din 1865. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012, dispozițiile noii legi se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare. Or, în cazul de față, procesul arbitral a fost inițiat anterior intrării în vigoare a Noului Cod, respectiv la 3 iunie 2011, fiindu-i exclusiv aplicabile dispozițiile legii vechi. Nu poate fi luată în considerare opinia recurentei, potrivit căreia se consideră că procesul a început la data înregistrării acțiunii în anulare pe rolul instanței judecătorești, câtă vreme această acțiune are o natură juridică mixtă (atât de acțiune principală, cât și de cale de atac - Decizia nr. 1 din 25 mai 2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii). Or, nu este posibil ca procesul arbitral să fie reglementat de dispozițiile unei legi procesuale, iar controlul de legalitate al hotărârii arbitrale să se desfășoare conform prevederilor altei legi. Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ., termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul. Termenul de recurs este un termen de procedură, imperativ, nerespectarea lui având drept consecință decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac. Recurentei B. i s-a comunicat sentința recurată la data de 28 decembrie 2015, aceasta formulând recurs la data de 19 ianuarie 2016, data expedierii poștale, deci după expirarea celor 15 zile prevăzute de evocatele dispoziții legale. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul reclamantei SC A. SA, iar, raportat la art. 301 C. proc. civ., a respins, ca tardiv declarat, recursul B. Ltd Ungaria.