ÎCCJ, decizie (scj.ro #87030)

Arbitraj. Numirea arbitrilor potrivit voinței părților. Modificarea regulilor de procedură arbitrală după data încheierii clauzei compromisorii. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: acțiune în anulare

-hotărâre arbitrală

-clauză compromisorie

-numirea arbitrilor

C. proc. civ., art. 343, art. 364 lit. c)

Regulile de procedură arbitrală CCIR, art. 12

Principiul prevalenței normelor procedurale noi de la data intrării lor în vigoare nu poate afecta principiul disponibilității consacrat de Codul de procedură civilă, care este deopotrivă aplicabil în cursul procedurii arbitrale.

Astfel, modificarea fundamentală a regulilor de numire a arbitrilor (respectiv pierderea dreptului părților de a-și mai numi arbitrii) după încheierea convenției arbitrale nu atrage aplicarea noilor norme de procedură arbitrală în măsura în care acestea contravin voinței celor care au stabilit soluționarea diferendului conform regulilor de procedură arbitrale în vigoare la data încheierii convenției, de către arbitrii numiți, întrucât noile reguli nu pot altera voința părților și  denatura conținutul acesteia.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1614 din 8 mai 2014

Notă

: În decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod de procedură civilă.

Prin sentința arbitrală nr. 41 din 26.02.2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. xx2/2012 a fost admisă cererea de arbitrare înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Românie sub nr. 306 din 27.09.2012 formulată de reclamanta SC A.M.E.R. SRL împotriva pârâtei SC W.K.G. SRL și, pe cale de consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 118.678 lei debit restant pentru lucrările executate în baza contractului de subantrepriză în construcții nr. 020610 din 2 iunie 2010, precum și suma de 374.757,13 lei reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 5 decembrie 2010-10 februarie 2011. De asemenea, prin aceeași sentință arbitrală a fost obligată pârâta să plătească reclamantei și suma de 68.666,75 lei cheltuieli de arbitrare.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul arbitral a reținut următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. 306 din 27 septembrie 2012, reclamanta SC A.M.E.R. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC W.K.G. SRL la plata sumei de 118.678 lei reprezentând rest de plată pentru lucrările executate în baza contractului nr. 020610 din 2 iunie 2010, precum și la plata sumei de 374.757,13 lei reprezentând penalități de întârziere.

În ce privește competența și constituirea Tribunalului arbitral, s-a reținut că reclamanta și pârâta au convenit, prin art. 11.2 din contractul de subantreprenor în construcții nr. 020610/2 iunie 2010, ca toate disputele rezultând din contract, care se referă la validitatea, interpretarea, executarea și încetarea acestuia să fie soluționate conform Regulilor de arbitraj ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional a Camerei de Comerț și Industrie a României, de către trei arbitri .

Clauza compromisorie enunțată mai sus a fost apreciată de tribunalul arbitral ca validă.

Tribunalul arbitral s-a constituit cu respectarea Regulilor de procedură ale Curții de Arbitraj, respectiv în baza art. 36 din Regulile de procedură arbitrală prin desemnarea arbitrilor de către Autoritatea de nominare - Președintele Camerei Naționale.

În ce privește situația de fapt, s-a reținut, în esență, că reclamanta și pârâta au încheiat contractul de subantreprenor în construcții nr. 020610 din 2 iunie 2010. Obiectul contractului l-a reprezentat efectuarea de către reclamantă (antreprenor) a unor instalații mecanice și electrice aferente unui proiect din Sibiu.

Părțile au convenit, prin contract, ca lucrările de execuție să înceapă la 8 iunie 2010, iar data predării finale a fost stabilită pentru ziua de 16 iulie 2010.

Prețul paușal fix pentru executarea lucrărilor a fost convenit la 210.000 Euro + TVA, toate plățile urmând a fi executate de pârâtă în lei, la cursul de schimb valutar al BNR din ziua emiterii fiecărei facturi.

Ambele părți au stabilit ca întârzierile de plată să fie facturate cu 0,5% pe zi de întârziere din valoarea restantă, iar taxa pe valoarea adăugată (TVA) să figureze separat pe factura fiscală.

Reclamanta a executat integral lucrările, iar la 1 septembrie 2010 părțile au semnat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, în cuprinsul căruia s-a consemnat că execuția instalațiilor și montajul echipamentelor aferente au fost realizate conform prevederilor proiectului, caietului de sarcini și solicitărilor beneficiarului.

Prin același proces-verbal de recepție, părțile au ajuns la concluzia că lucrările corespund prevederilor normativelor în vigoare și cerințelor de calitate specifice, cu mențiunea că instalațiile au fost supuse probelor și încercărilor tehnice specifice și sunt în stare de funcționare.

După terminarea lucrărilor și efectuarea recepției, reclamanta a emis factura nr. 101 din 19 noiembrie 2010 pentru întreaga valoare a contractului de 210.000 Euro + TVA, în echivalent în lei, la cursul BNR din ziua emiterii facturii, adică pentru suma de 1.118.678 lei. Această factură a fost comunicată pârâtei la 25 noiembrie 2010.

Pârâta nu a efectuat plata la termenul stabilit prin contract, ci a efectuat doar plăți parțiale. Din totalul sumei datorate de pârâtă, a apreciat tribunalul arbitral, a rămas neachitată suma de 118.678 lei, pretinsă de reclamantă prin cererea de arbitrare.

În temeiul contractului încheiat de părți, reclamanta a fost obligată și la plata penalităților de întârziere în sumă de 374.757,13 lei, calculată pentru perioada 5 decembrie 2010 (data scadenței) - 10 februarie 2011.

Căzând în pretenții, pârâta a fost obligată, conform art. 274 C. proc. civ. și art. 3 din Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale să plătească reclamantei și cheltuielile de arbitrare constând în taxa arbitrală.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat acțiune în anulare petenta SC W.K.G. SRL, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Având în vedere nelegala constituire a tribunalului arbitral, reclamanta a solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 41/26.02.2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. xx2/2012.

Analizând sentința arbitrală prin prisma motivelor de anulare invocate prin acțiunea în anulare, a dispozițiilor legale aplicabile în cauză și a probelor administrate în cauză, Curtea de apel a apreciat că acțiunea în anulare este fondată și a fost admisă pentru următoarele considerente, ce vor fi redate în rezumat:

În cauză, convenția arbitrală a fost încheiată la data de 02.06.2010, fiind inserată clauza compromisorie în chiar contractul de antrepriză nr. 020610 din 02.06.2010.

Prin clauza cuprinsă în art. 11, pct. 11.2, părțile au stabilit :

„Toate disputele rezultând din prezentul contract, care se referă la validitatea, interpretarea, executarea și încetarea acestuia, se soluționează conform regulilor de arbitraj ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional a Camerei de Comerț și Industrie a României, de către trei arbitri numiți în conformitate cu aceste reguli.”

La data încheierii contractului (02.06.2010), regulile Curții de Arbitraj Comercial Internațional a Camerei de Comerț și Industrie a României prevedeau ca numirea arbitrilor să se facă de către părți.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional a Camerei de Comerț și Industrie a României (forma în vigoare la data de 02.06.2010), soluționarea litigiului aparține exclusiv tribunalului arbitral, care este format dintr-un arbitru unic sau, după caz, din totalitatea arbitrilor desemnați în conformitate cu regulile de procedură arbitrală ale Curții. În același sens, art. 5 din Regulile CACIR (în vigoare la data de 02.06.2010) stabileau că tribunalul arbitral este arbitrul unic sau, după caz, totalitatea arbitrilor investiți de părți prin convenția arbitrală ori investiți în conformitate cu regulile de procedură arbitrală.

De altfel, așa cum s-a arătat în mod constant în doctrină, marele avantaj al arbitrajului este posibilitatea părților de a-și constitui tribunalul arbitral, conform propriei lor voințe, deoarece în arbitraj părțile pot alege persoanele pe care le consideră cele mai potrivite, le pot selecta după pregătirea și experiența legală și tehnică necesare unui anumit domeniu legat de litigiul în discuție, pot decide cum să selecteze și să nomineze acești arbitri și dacă astfel, compunerea tribunalului arbitral este mai potrivită a se forma dintr-o persoană sau mai multe persoane.

De aceea, alegerea arbitrilor ce vor conduce procedura arbitrală și vor pronunța o sentință arbitrală este probabil cel mai important aspect de care părțile trebuie să țină seama în rezolvarea litigiului, deoarece abilitățile, experiența, profesionalismul, înțelepciunea, inteligența și pregătirea arbitrilor au un impact semnificativ asupra calității întregului proces, a derulării procedurii și sentinței arbitrale.

Din conținutul clauzei arbitrale evocate rezultă că părțile au dorit ca regulile CACIR în vigoare la data încheierii contractului să fie parte integrantă din convenția arbitrală, astfel că, așa cum susține și petenta, voința părților a fost aceea de a avea posibilitatea alegerii, nominalizării arbitrilor care să soluționeze litigiul arbitral ivit.

În acest sens, cele reținute de tribunalul arbitral prin încheierea din 05.12.2012 în sensul că sunt aplicabile regulile de procedură ale Curții de Arbitraj de la data formulării cererii de arbitrare, iar nu regulile în vigoare la data încheierii convenției arbitrale apar ca fiind nelegale din perspectiva distincției dintre tribunalul arbitral constituit prin voința părților și instituția permanentă de arbitraj și a principiului autonomiei de voință a părților ce guvernează arbitrajul.

Sub acest aspect, Curtea de apel a apreciat că ceea ce este esențial în stabilirea regulilor de arbitraj aplicabile în ce privește numirea arbitrilor care constituie tribunalul arbitral în cauza de față este data încheierii convenției arbitrale, deoarece părțile au încheiat convenția arbitrală sub auspiciile reglementării în vigoare la acea dată, a regulilor aplicabile instituției de arbitraj de la data încheierii convenției, iar, în condițiile modificării ulterioare a acestor reguli, nu se poate ști dacă părțile ar mai fi încheiat o atare convenție.

De asemenea, în cauza de față s-a constatat că nu a fost parcursă procedura de numire de către părți a arbitrilor, considerându-se că sunt aplicabile Noile reguli de procedură, respectiv astfel cum fuseseră modificate în 16.01.2012 și, respectiv, 23 ianuarie 2012, în sensul că numirea arbitrilor să o facă exclusiv autoritatea de nominare din cadrul CACIR, sens în care tribunalul arbitral astfel constituit a respins excepția de nelegalitate privind compunerea tribunalului arbitral.

Apreciind că regulile privind numirea arbitrilor aplicabile în cauza de față sunt cele de la data încheierii convenției arbitrale, iar, pe de altă parte, principiul autonomiei de voință ce guvernează arbitrajul, Curtea a stabilit că este incident motivul de anulare a sentinței arbitrale reglementat de dispozițiile art. 364 lit. c) C.proc. civ.

În plus, Curtea a constatat că prin acest mod de aplicare a legii,  respectiv a Regulilor privind numirea arbitrilor, raportat la convenția arbitrală, tribunalul arbitral a încălcat chiar principiile originare ce guvernează arbitrajul voluntar, respectiv principiul libertății de voință a părților și principiul autonomizării arbitrajului față de instanțele judecătorești.

Altfel spus, avantajele unanim recunoscute de doctrina în materie pentru arbitraj, în raport cu judecata de drept comun de către instanțele de judecată, între care: posibilitatea alegerii arbitrilor; posibilitatea derogării prin convenția arbitrală de la normele generale; încrederea mai mare pe care o inspiră un „ judecător” pe care l-ai ales în funcție de criterii obiective sau subiective, deopotrivă, sunt înlăturate cu desăvârșire, prin aceea că instituția permanentă de arbitraj, prin modificarea propriilor reguli, înlătură aceste posibilități și restrânge în mod exagerat libertatea de voință a părților, în ce privește procedura de numire a arbitrilor.

De aceea, Curtea de apel, reținând incidența motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. c) din vechiul Cod de procedură civilă, cu referire la art. 341, la art. 347 și la art. 366 din același cod, prin sentința civilă nr. 57 din 21.06.2013, a admis acțiunea în anulare, a anulat sentința arbitrală și a fixat termen pentru judecata în fond a litigiului.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și respingerea acțiunii în anulare ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a învederat că hotărârea s-a dat cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de recurs a apreciat în mod greșit că regulile privind desemnarea arbitrilor aplicabile în cauză sunt cele de la data încheierii convenției arbitrale, cu toate că cererea de arbitrare a fost înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional la data de 27.09.2012.

S-a arătat și că, așa cum rezultă din art. 19 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR, acesta este de imediată aplicare, intrând în vigoare la data aprobării, respectiv la data de 16.01.2012.

Potrivit art. 36 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj, Autoritatea de nominare este cea care desemnează arbitrii, iar, conform art. 99 din aceleași reguli, acestea sunt de imediată aplicare, intrând în vigoare la data aprobării, adică la data de 16.01.2012.

S-a apreciat de către recurentă că procedura arbitrală este reglementată de Codul de procedură civilă, iar regulile de procedură sunt de imediată aplicare, așa cum prevede art. 725 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă.

Întrucât, în opinia recurentei, la data înregistrării cererii de arbitrare erau în vigoare dispozițiile art. 36 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții, iar tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu aceste reguli, se impunea respingerea acțiunii în anulare.

În dovedirea motivelor de recurs recurenta a depus la dosar înscrisuri.

Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.

Analizând sentința recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Problema de principiu care se cere a fi rezolvată de către instanța de control judiciar este aceea de a stabili dacă o clauză compromisorie validă, stabilită de părți cu respectarea art. 12 din Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj și art. 343 C. proc. civ. de la 1865, atrage constituirea tribunalului arbitral în baza regulilor de procedură ale curții în vigoare la data încheierii contractului de către părțile litigante sau la data înregistrării cererii de arbitrare.

Pentru a răspunde acestei chestiuni, Înalta Curte a analizat specificul arbitrajului, ca și limitele principiului disponibilității părților în această procedură.

Așa cum s-a subliniat în doctrină, arbitrajul, una dintre cele mai vechi forme de justiție, poate fi definit în mod sintetic ca un mod convențional de soluționare a unor litigii determinate, de către persoane particulare, învestite de părțile litigante cu puterea de a judeca.

Pe lângă marea flexibilitate a procedurii arbitrale, în care libertatea de voință a părților este îngrădită numai de necesitatea respectării ordinii publice, a bunelor moravuri și a normelor legale imperative, unul dintre avantajele acestei proceduri este posibilitatea părților de a-și desemna „judecătorii”, respectiv de a alege persoane care au o experiență relevantă și cunoștințe aprofundate în materia vizată, în a căror opinie au încredere ca fiind pertinentă și convingătoare în caz de litigiu.

Având deci o origine contractuală și o funcție jurisdicțională, arbitrajul pronunță o sentință obligatorie numai în baza învestirii primite de la părți.

O asemenea învestire nu poate avea loc, în opinia Înaltei Curți, decât având în vedere conținutul clauzei compromisorii așa cum a fost aceasta inserată în contractul părților.

Întrucât în prezenta cauză, la momentul încheierii contractului, Regulile de procedură arbitrală în vigoare prevedeau posibilitatea ca părțile să-și constituie propriul tribunal arbitral, iar părțile au prevăzut că

aceste

reguli  fac parte din convenția arbitrală, instanța constată că nominalizarea arbitrilor de către părți este singurul criteriu ce corespunde principiului autonomiei de voință a părților, desemnarea arbitrilor de către Autoritatea de nominare, conform noilor reguli de procedură arbitrale, nefiind conformă voinței celor aflați în litigiu.

De altfel, în cadrul convenției arbitrale, părțile au făcut referire expresă la

arbitrii numiți

, iar art. 5 din Regulile CACIR în vigoare la data încheierii convenției prevedeau că tribunalul arbitral este constituit din arbitrul unic sau din totalitatea arbitrilor învestiți de părți prin convenția arbitrală sau în conformitate cu regulile de procedură arbitrală, excluzând posibilitatea ca desemnarea arbitrilor să fie delegată unei alte persoane sau autorități.

Modificarea fundamentală, în premieră, a regulilor de numire a arbitrilor (respectiv pierderea dreptului părților de a-și mai numi arbitrii) după încheierea convenției arbitrale nu atrage aplicarea noilor norme de procedură arbitrală în măsura în care acestea contravin voinței celor care au stabilit soluționarea diferendului conform regulilor de procedură arbitrale în vigoare la data încheierii convenției, de către arbitrii numiți, întrucât noile reguli nu pot altera voința părților și  denatura conținutul acesteia.

Principiul prevalenței normelor procedurale noi de la data intrării lor în vigoare nu poate afecta principiul disponibilității, consacrat de Codul de procedură civilă și care este deopotrivă aplicabil în cursul procedurii arbitrale.

În sens material, disponibilitatea semnifică posibilitatea părții de a dispune de obiectul litigiului, iar, în sens procedural, posibilitatea de a dispune de toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, precum: introducerea cererii de arbitrare, numirea arbitrului, soluționarea litigiului pe cale amiabilă etc.

De altfel, între regulile esențiale ale arbitrajului enumerate de Codul de procedură civilă se regăsește și cea a

învestirii de către părți

a arbitrilor. De aceea, limitarea principiului disponibilității nu poate fi realizată prin Regulile de procedură arbitrală, ci numai prin convenția părților.

Față de considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că nu subzistă nici un motiv de modificare a sentinței recurate, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865.