ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 973/2016

Decizia nr. 973/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. 364 din 16 noiembrie 2012 reclamanta SC A. SRL București, a solicitat obligarea pârâtei

SC B. SRL Otopeni

la plata sumei de 227.509,76 RON reprezentând facturi emise și neachitate de pârâtă în baza contractului de locațiune din 25 martie 2008, a sumei de 21.245,70 euro plus TVA, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul suferit de reclamantă urmare a denunțării unilaterale abuzive a contractului de locațiune de către pârâtă, constând în contravaloarea chiriilor lunare datorate de pârâtă reclamantei începând cu data eliberării spațiului închiriat de către aceasta până la data la care chiriașul SC C. SRL a achitat prima chirie, și anume 21 octombrie 2010, a sumei de 171.738,72 euro plus TVA, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a denunțării unilaterale abuzive a contractului de locațiune de către pârâtă, constând în contravaloarea diferenței de chirie plus costuri aferente contractului de locațiune din 25 martie 2008 și chiria și costurile aferente plătite de chiriașul SC C. SRL, calculată până la momentul expirării de drept a duratei contractului de locațiune din 25 martie 2008, cu cheltuieli de arbitrare.

La data de 11 martie 2013 reclamanta SC A. SRL și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei

SC B. SRL

la plata sumei de 279.386,28 euro + TVA cu titlu de daune reprezentând diferență chirie și costuri de mentenanță și publicitate între contractul încheiat cu noul locatar în raport de sumele datorate, conform contractului din litigiu încheiat cu pârâta, depunând și notele de calcul a pretențiilor de despăgubiri de la capetele II și III din acțiunea arbitrală precizată, contractul de locațiune încheiat cu locatarul SC C. SRL la 29 iulie 2010, dovada schimbării denumirii reclamantei din SC D. SRL în SC A. SRL, raportări privind cifra de afaceri realizată de SC C. SRL pentru calcularea chiriei, facturi emise de reclamantă către SC C. SRL în intervalul 01 octombrie 2010-01 martie 2013.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a contestat modul de compunere a Tribunalului arbitral care, conform clauzei compromisorii [art. 30 alin. (2)] din contractul de locațiune în litigiu, susținând că acesta trebuia să fie constituit potrivit regulilor ICC - art. 12 alin. (4), iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii arbitrale ca neîntemeiată.

Odată cu întâmpinarea pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantei pârâte la restituirea sumei de 27.347,40 euro reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție emisă de E. Bank SA și executată fără temei de către reclamanta pârâtă.

Împotriva aceste soluții a formulat acțiune în anulare SC B. SRL solicitând

anularea sentinței arbitrale atacate, suspendarea efectelor acesteia, iar pe fond, respingerea acțiunii arbitrale ca neîntemeiate și admiterea cererii reconvenționale, în sensul obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 27.347,40 euro reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta-pârâta arbitrală SC B. SRL a învestit instanța cu o acțiune în anularea hotărârii arbitrale nr. 197 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, întemeiată pe dispozițiile art. 364 alin. (1) lit. c) și i) C. proc. civ.

- În dezvoltarea primului motiv de anulare reclamanta a invocat neconstituirea tribunalului arbitral conform convenției arbitrale arătând că astfel s-a încălcat libertatea părților de a desemna arbitrii consacrată de art. 341 alin. (2) C. proc. civ., principiul autonomiei părților fiind recunoscut ca prevalând în fața unor reguli arbitrale, sens în care este și Convenția de la New York, art. V lit. d)

.

Tribunalul arbitral a numit completul de 3 arbitrii potrivit regulilor sale arbitrale, cei trei arbitrii fiind numiți de Autoritatea de nominare, cu nesocotirea voinței părților de numire a arbitrilor.

- Dispoziția art. 1 alin. (2) din Regulile arbitrale CACI determină competența exclusivă a respectivei instituții conform Regulamentului și Regulilor de procedură arbitrală proprii și deși orice derogare de la această prevedere se consideră nescrisă, această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul impunerii cu titlul de lege aplicabilă părților, odată cu nominalizarea Curții de arbitraj drept instituția competentă a soluționa litigiul dintre părți. Regulile în discuție sunt aplicabile în această formă începând cu data de 01 ianuarie 2012, ele nefiind astfel în vigoare la momentul semnării contractului de locațiune între părți în anul 2008.

- Regulile de procedură arbitrală nu se impun părților cu titlul de lege procedurală aplicabilă, ci ele se aplică alături de legea procedurală și cea de drept material incidentă în măsura acceptării acestora de către părți, iar în cauză măsura acceptării a fost în sensul modalității de numire a arbitrilor prevăzută de Regulile ICC, iar nu de prezentele reguli.

- A mai arătat reclamanta că modalitatea de numire a arbitrilor a încălcat și principiul egalității de tratament ce guvernează procedura arbitrajului raportat la prevederile art. 358 și art. 364 lit. i) C. proc. civ.

- Voința părților în desemnarea arbitrilor a fost confirmată de reclamanta arbitrală care prin acțiunea arbitrală a indicat propunerea sa de numire a arbitrului a cărui persoană a nominalizat-o, conform prevederilor art. 8, 9, 10 din Regulile arbitrale. Prin întâmpinare, pârâta reclamantă a indicat și ea persoana arbitrului desemnat dar tribunalul arbitral a fost constituit cu respectarea numai a opțiunii reclamantei contrar principiului egalității de tratament.

- Concluzia reclamantei-pârâta arbitrală, asupra primului motiv de anulare este în sensul doctrinei pe care o citează, că principiul autonomiei părților este parte a ordinii publice procedurale cu impact asupra valabilității sentinței arbitrale.

- A susținut reclamanta că prin sentința arbitrală s-a încălcat și principiul dreptului la apărare, motiv de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) - ordine publică, coroborat cu art. 358 C. proc. civ.

- În dezvoltarea celui de al doilea motiv de anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. raportat la modul de soluționare pe fond a litigiului arbitral, reclamanta a invocat respingerea apărărilor cu privire la teoria mandatului aparent fără o analiză temeinică și legală, respingerea cererii de probatorii și a apărării formulate pentru motivul lipsei vreunei dovezi în sensul solicitat, în sens larg, dreptul la apărare dând expresie întregului complex de garanții și drepturi procesuale instituite de lege.

- Tribunalul arbitral a încălcat și principiile răspunderii civile contractuale prin obligarea la plata despăgubirilor maxime solicitate în lipsa unei fapte ilicite contractuale și cu încălcarea art. 1453 C. civ. Fundamentarea hotărârii arbitrale din oficiu pe un alt temei decât cel invocat de reclamantă și fără a fi pus în discuția părților a încălcat principiul contradictorialității, al disponibilității procesului în sens larg și a dispozițiilor imperative ale art. 1453 C. civ. A încălcat, de asemenea și convenția părților cu privire la clauza penală acordând despăgubiri mai mari decât cele convenite de părți prin aceasta. A mai susținut reclamanta și încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc. prin obligarea la daune interese la care se adaugă TVA, daunele interese nefiind purtătoare de TVA.

Curtea de Apel București a respins acțiunea în anulare cu motivarea, în ce privește cauza de anulare întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. c) C. proc. civ., că, deși se confirmă susținerile reclamantei cu privire la invocarea excepției constituirii tribunalului arbitral, excepție care a fost invocată în termen și care se constituie în motiv de anulare, nu se reține temeinicia acestei cauze de anulare deoarece din istoricul litigios al părților rezultă inconsecvența reclamantei care, într-un alt litigiu arbitral în care aceasta a invocat necompetența, cu privire la aceeași clauză arbitrală reclamanta a avut o poziție diametral opusă, în sensul că modalitatea de numire a arbitrilor potrivit procedurii ICC trebuie considerată nescrisă, că litigiul arbitral este supus Regulamentului de la data promovării litigiului.

A mai arătat instanța că Regulamentul depus de reclamantă la termenul de judecată din 20 mai 2014, care abrogă prevederile art. 17, 18, 20 din Regulile de procedură arbitrală ale CACI, precum și orice alte dispoziții contrare care au stat la baza numirii tribunalului arbitral nu au relevanță în cauză, având în vedere că acestea au fost publicate în M. Of. nr. 328 din 06 mai 2014.

Cauza de anulare întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că, deși reclamanta nu se referă expres la art. 969 C. civ., dezvoltarea criticilor susține în fapt încălcarea acestor dispoziții. Or, art. 969 C. civ. nu are natura unei norme imperative din perspectiva art. 364 lit. i) C. proc. civ., nu impune o anumită conduită părții, ci reglementează un principiu cu privire la forța obligatorie iar nu facultativă a convențiilor legal făcut.

O interpretare contrară ar conduce la situația ca acțiunea în anulare să aibă caracterul unei căi de atac de reformare deoarece litigiile arbitrale izvorăsc din contracte, interpretare care excede rațiunii pentru care a fost reglementată acțiunea în anulare.

Reclamanta-pârâta arbitrală

SC B. SRL

a declarat recurs împotriva

sentinței nr. 27/F din 22 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă,

în temeiul art. 366 alin. (2) raportat la art. 299 C. proc. civ., art. 304

1

și art. 304 pct. 5, 7 și 9 din același cod solicitând, în principal, casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare, și, în subsidiar, modificarea sentinței, admiterea acțiunii în anulare și, pe fond, respingerea acțiunii arbitrale și admiterea cererii reconvenționale.

dmis recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL Otopeni împotriva sentinței nr. 27/F din 22 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut următoarele:

Categoriile de acte normative care reglementează organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera Națională (Camera de Comerț și Industrie a României) și procedura arbitrală sunt, distinct de codul de procedură civilă, cele instituite de art. 29 din Legea nr. 335/2007, Legea camerelor de comerț din România care o înființează, și anume: Regulamentul de organizare și funcționare al Curții de Arbitraj Comercial Internațional, precum și al colegiului acesteia aprobat de Colegiul de conducere al Camerei Naționale și Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional care se propun de către președintele Curții și se aprobă de către colegiul acesteia.

Ierarhia aplicării acestor acte normative funcție de forța lor juridică este stabilită tot de acest text de lege, în ordinea care urmează: prevederile Codului de procedură civilă, ale Regulamentului de organizare și funcționare și ale Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera Națională în desfășurarea activității de arbitraj.

Codul de procedură civilă reglementează arbitrajul în Cartea IV, iar în cap. I, Dispoziții generale, art. 341 alin. (1) instituie principiul că arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției părților, încheiată conform cu prevederile cap. II, aceasta însemnând conform alin. (2) și că părțile pot stabili prin convenția arbitrală, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor.

Potrivit art. 343 alin. (1) C. proc. civ. din acest capitol, convenția arbitrală se încheie în scris sub sancțiunea nulității, fie sub forma unei clauze compromisorii, cazul în speță, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis, art. 343

1

dispunând că prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

Constituirea tribunalului arbitral este reglementată de cap. III din Codul de procedură civilă, care în art. 345 dispune: „Părțile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic, sau de doi ori de mai mulți arbitri. Dacă părțile n-au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea - supraarbitru - desemnat de cei cei doi arbitri” iar prin art. 347 alin. (1) se dispune imperativ: „Arbitrii sunt numiți, revocați sau înlocuiți conform convenției arbitrale”.

Clauza compromisorie asupra căreia părțile au convenit inclusă în contractul supus arbitrajului are următorul conținut: a. „În cazul apariției oricărei dispute în cursul executării prezentului contract, părțile vor soluționa o astfel de dispută prin consultări amiabile. În cazul în care disputa nu poate fi soluționată prin consultări amiabile, disputa va fi soluționată în mod final de către Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României conform regulamentului de arbitraj al acesteia, iar disputele privind problemele tehnice vor fi soluționate de un expert asupra căruia părțile vor conveni. b. Arbitrajul va avea loc în București (România) și se va desfășura în limba română. Tribunalul arbitral va fi format din 3 (trei) arbitri numiți conform regulilor de arbitraj ICC. Decizia Tribunalului Arbitral va fi finală și obligatorie pentru ambele părți. Cheltuielile de arbitraj și cele privind onorariile avocațiale vor fi suportate în conformitate cu regulamentul menționat”.

Înalta Curte a constatat că părțile au indicat prin clauza compromisorie numărul arbitrilor și modalitatea de numire a lor, fiind astfel respectate prevederile art. 341 alin. (2) și art. 343

1

C. proc. civ.

Modalitatea de numire a arbitrilor este conformă cu regulile de arbitraj ICC Paris care stabilesc că fiecare parte își va numi câte un arbitru, iar supraarbitrul va fi desemnat de cei doi arbitri, regulă care este identică cu dispoziția art. 345 C. proc. civ. și care, prin voința părților a fost încorporată convențional, dobândind valoare de normă convențională obligatorie pentru acestea în modul de numire al arbitrilor și opozabilă Curții de Arbitraj competente conform art. 341 alin. (2) C. proc. civ.

Conformitatea cu regulile ICC Paris sub aspectul numirii arbitrilor la care referă clauza compromisorie este limitată la asimilarea convențională a modalității de numire, convertind reglementarea la care trimite în norme privind constituirea tribunalului arbitral, ea neavând sub nicio formă valența unei implicări procesuale a emitentului acestor reguli, comportamentul procesual al reclamantei și al pârâtei arbitrale la învestirea arbitrajului fiind neechivoc sub aspectul aplicării normelor din convenția compromisorie relative la numirea arbitrilor.

Acesta este și motivul pentru care reclamanta arbitrală, intimata de față,

prin acțiunea cu care a învestit Curtea de Arbitraj competentă și-a desemnat arbitrul conform clauzei arbitrale, cu menționarea numelui și a coordonatelor personale ale acestuia și cu mențiunea respectării art. 30.1 lit. b) din contract la al cărui conținut referă, și tot în respectarea clauzei compromisorii pârâta arbitrală, prezenta recurentă, prin întâmpinare, și-a desemnat, la rândul ei, propriul arbitru, contestând compunerea „completului” de arbitri desemnat din oficiu de către autoritatea de nominare reprezentată de o singură persoană.

Nominalizarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României prin clauza compromisorie are efect asupra competenței arbitrajului instituționalizat. În ce privește constituirea tribunalului arbitral, alegerea arbitrilor de către părți, care reprezintă regula de aur în opțiunea părților pentru o justiție privată iar nu pentru justiția statală a cărui procedură nu permite alegerea judecătorilor funcție de criteriile pe care părțile le consideră relevante pentru soluționarea litigiului lor, normele din clauza compromisorie prevalează față de orice regulă arbitrală contrară emisă de curtea de arbitraj competentă.

Această realitate este confirmată chiar de art. 364 lit. c) C. proc. civ. care a instituit drept cauză de desființare a hotărârii arbitrale tocmai constituirea tribunalului arbitral altfel decât în conformitate cu convenția părților și pe care chiar Regulile arbitrale 2012, contestate și l-a asimilat, dispunând prin art. 81, contrar art. 1 alin. (1) și (2) raportat la art. 17 și 19 din aceste reguli, în sensul: „Sentința arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre motivele prevăzute în Codul de procedură civilă”.

Acest fapt o confirmă și noua reglementare a noului cod de procedură civilă, în vigoare cu data de 15 februarie 2013, care menține acest motiv de desființare și care, deși nu este aplicabilă speței, ea nu poate fi ignorată când se pune în discuție o problemă de interpretare a legii pe care o abrogă și asupra căreia dispune neechivoc.

Astfel, potrivit art. 558 alin. (1) din noul cod, „Arbitrii sunt numiți, revocați sau înlocuiți conform convenției arbitrale”, iar potrivit art. 617 alin. (2), „În caz de contrarietate între convenția arbitrală și regulamentul arbitrajului instituționalizat la care aceasta trimite, va prevala convenția arbitrală”.

În ce privește inconsecvența sau nu a recurentei-pârâtă arbitrală - în abordarea dispoziției din clauza compromisorie cu privire la numirea arbitrilor, este evident că, atât timp cât nu a avut ca efect modificarea clauzei, operează voința părților exprimată în clauza compromisorie, iar relevanță procesuală are atitudinea pârâtei arbitrale în prezentul litigiu arbitral fiind fără nicio consecință procesuală ceea ce această parte a afirmat sau nu în fața unui arbitraj instituționalizat declarat necompetent.

Față de această situație, Înalta Curte a constatat, ca nelegal în soluționarea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale motivul de desființare invocat de recurentă întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. c) C. proc. civ. a fost examinat de prima instanță din perspectiva dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Regulile de procedură arbitrală din 2012 raportat la art. 17 și 19, în vigoare la data sesizării curții de arbitraj, care instituie supremația normativă a Regulilor arbitrale proprii instituției permanente de arbitraj nominalizate nu numai cu privire la competența sa, dar și cu privire la procedura constituirii tribunalului arbitral, confirmând hotărârea arbitrală sub acest aspect, deoarece, în caz de conflict cu aceste reguli, conform dreptului procesual special al arbitrajului pe care-l include Codul de procedură civilă, sunt aplicabile dispozițiile din clauza compromisorie cu privire la numirea arbitrilor.

Dispozițiile din Regulile 2012 care impun numirea arbitrilor exclusiv de autoritatea de nominare sunt contrare nu numai dispozițiilor imperative din Codul de procedură civilă care reglementează constituirea tribunalului arbitral dar și principiilor care guvernează arbitrajul și care fac parte din ordinea publică arbitrală, principii general consacrate nu numai prin legislația primară internă și jurisprudența arbitrală relevantă dar și prin convențiile internaționale la care recurenta face trimitere. De altfel, nu este lipsită de relevanță împrejurarea că dispozițiile din Regulile de procedură arbitrală 2012/2013 care înlăturau caracterul convențional al constituirii tribunalului arbitral sunt singulare în istoria normativă a Curții de Arbitraj.

Distinct s-a constatat și inoperabilitatea lor, întrucât prin modul de elaborare și aprobare, de către Biroul de conducere al Camerei Naționale conform Rezoluției președintelui Camerei Naționale publicată în M. Of. nr. 97 din 07 februarie 2012, contrar prevederii art. 29 alin. (5) din Legea nr. 335/2007 care dispune în sensul că Regulile de procedură arbitrală se propun de către președintele Curții de Arbitraj și se aprobă de către colegiul acesteia, Regulile 2012 erau inoperante în întregul lor la momentul sesizării arbitrajului, în prezent fiind și abrogate, așa încât instanța de fond trebuia să se raporteze la precedentele Reguli, din 2010, înlocuite de acestea.

Ca atare, Înalta Curte a apreciat ca fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care s-a criticat greșita aplicare a legii cu privire la modul de soluționare a cauzei de anulare a hotărârii arbitrale întemeiată pe dispozițiile art. 364 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Înalta Curte a respins critica recurentei încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 1453 și 1066 C. civ. și, respectiv art. 969 C. civ. raportat la cauza de desființare întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., reținând că normele drept substanțial invocate sunt norme dispozitive, nu imperative, nefiind îndeplinită ipoteza normei legale de anulare pentru a se face aplicarea acesteia, în fapt reclamându-se o greșită apreciere jurisdicțională asupra răspunderii contractuale.

Totodată, s-a constatat că instanța de fond nu s-a pronunțat și nu a examinat motivul de anulare încadrat de reclamanta recurentă în dispozițiile art. 364 alin. (1) lit. i) și raportat la art. 358 C. proc. civ., aspect de asemenea criticat de recurentă și găsit întemeiat din perspectiva art. 304 pct. 5 din același cod, soluționarea cauzei cu nerespectarea garanțiilor procesuale atrăgând incidența art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea fiind prezumată.

Critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 364 lit. i) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc., a fost respinsă față de constatarea că litigiul dedus jurisdicției arbitrale este un litigiu de drept privat, nu de drept public, părțile litigante fiind pe poziții de egalitate procesuală, nu de subordonare, că textul menționat ar putea fi invocat și examinat în raport cu un subiect procesual de drept fiscal, public, nu privat, pe care prezentul cadru procesual nu îl identifică.

Totodată, instanța a reținut că art. 366 alin. (1) C. proc. civ. reglementează o procedură specială pe care, subsecvent admiterii acțiunii în anulare, trebuie să o urmeze prima instanță, în sensul că, prin aceeași hotărâre prin care a admis acțiunea în anulare se va pronunța și în fond, dacă litigiul este în stare de judecată, în limitele convenției arbitrale, dacă nu apreciază că se impune administrarea de probe, când, după administrarea lor, va pronunța și o hotărâre asupra fondului.

În acest caz, prima hotărâre, de anulare, nu se va putea ataca cu recurs decât odată cu hotărârea asupra fondului, recursul declarat numai împotriva sentinței prin care s-a admis acțiunea în anulare și s-a stabilit termen pentru fond, fiind inadmisibil.

În cauza de față, acțiunea în anulare nu a fost admisă, ci a fost respinsă, sentința asupra ei fiind atacată cu recurs conform art. 366 alin. (2), neintrându-se în cercetarea fondului litigiului arbitral conform procedurii reglementată de art. 366 alin. (1) C. proc. civ. așa încât chiar și în situația în care Înalta Curte ar fi găsit întemeiate numai motive care atrag modificarea, soluția ar fi fost de casare cu trimitere conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., nefiind nici în situația reglementată de art. 314 din același cod, când, în caz de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție poate hotărî asupra fondului pricinii, întrucât nu a fost stabilită nicio situație de fapt, litigiul arbitral nefiind examinat pe fond.

În motivarea hotărârii instanța a reținut următoarele:

Față de prevederile exprese din decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 315 C. proc. civ., curtea a reținut că nu mai poate reanaliza primul motiv de anulare invocat, respectiv nelegala constituire a tribunalului arbitral, motiv fondat pe art. 364 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care a fost considerat întemeiat și care a arătat expres că în primul ciclu procesual curtea a făcut o greșită soluționare a acestuia.

Deși motivele de acțiune în anulare sunt prevăzute de legiuitor ca atrăgând, fiecare în parte, aceeași consecință principală [anularea hotărârii arbitrale conform art. 366 alin. (1) C. proc. civ.] și, deci, admiterea chiar și doar a unuia trebuie să conducă la o astfel de soluție, față de casare în întregime dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție cu obligarea de analizare și judecare unitară, curtea va indica motivat și soluțiile ce trebuie reținute pe celelalte motive invocate.

Astfel, ca și o consecință logică a admiterii motivului fondat pe nelegala constituire a tribunalului arbitral, dar și pentru a da relevanță argumentului Înalta Curte de Casație și Justiție care precizează că normele din clauza compromisorie (indicate ca fiind în sensul posibilității de alegere a câte un arbitru de fiecare dintre părți) ar trebui să prevaleze față de regulamentul instanței de arbitraj rezultă că și cel de-al doilea motiv al acțiunii în anulare, respectiv încălcarea egalității de tratament cu raportare la modul de desemnare al arbitrilor [art. 364 lit. c) coroborat cu art. 364 lit. i), ambele C. proc. civ.] este fondat, din moment ce prin modalitatea de desemnare s-a ținut cont de opțiunea uneia dintre părți, fără a se lua în considerare și opțiunea celeilalte părți.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv al acțiunii în anulare respectiv încălcarea dreptului la apărare prin raportare la art. 364 lit. i) și art. 358 C. proc. civ., Înalta Curte a considerat că acesta nu a fost analizat de curte în primul ciclu procesual, dispunând cercetarea sa.

Din punctul de vedere al curții, argumentele prezentate în acțiunea în anulare nu pot conduce la concluzia nerespectării principiului dreptului la apărare. Astfel, instanța arbitrală avea libertatea de apreciere asupra utilității sau concludenței probelor, simpla respingere a unei teze probatorii (și implicit a unor probatorii) propuse de pârâtă neconducând la încălcarea dreptului la apărare al acesteia; ulterior faptul de a considera sau nu dovedită o relație de reprezentare sau o relație contractuală nu poate infirma respectarea dreptului la apărare al pârâtei, putând semnifica, cel mult, o greșită coroborare sau apreciere a materialului probator, aspect ce nu intră sub incidența art. 364 lit. i) C. proc. civ.; sub imperiul acestui articol legea procesuală civilă nu pune la dispoziția instanțelor, în limitele cenzurării de drept prevăzute de acțiunea în anulare verificarea pertinenței deducțiilor probatorii ale tribunalului arbitral, fie că aceste deducții se referă la pertinența unor probe, fie că se referă la aprecierea lor ulterioară, la momentul deliberării. Pentru aceste motive considerăm că acest motiv al acțiunii în anulare trebuia respins, cu această motivare.

Cât privește al patrulea motiv al acțiunii în anulare - încălcarea principiilor răspunderii civile contractuale - Înalta Curte de Casație și Justiție a indicat că în acest caz se reclamă, de fapt, o greșită apreciere jurisdicțională asupra răspunderii contractuale, astfel încât recursul a fost respins sub aspectul greșitei aprecieri de către instanța de fond a acestui motiv; deci, și acest motiv al acțiunii în anulare urmează a fi respins.

Legat de al cincilea motiv al acțiunii în anulare - încălcarea dispozițiilor art. 137 C. fisc. - opinia majoritară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este cea care intră în puterea lucrului judecat și ține instanța de rejudecare, în condițiile art. 315 C. proc. civ. a fost că „în lipsa considerentelor proprii ale instanței de fond care să permită instanței de recurs să verifice, la rândul său, legalitatea sentinței, fiind avută în vedere și soluția pronunțată, de casare a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, se apreciază, în majoritate, că instanței de fond în revine obligația de a analiza în integralitate criticile recurentei din cadrul acțiunii în anulare, inclusiv, deci, a criticii referitoare la încălcarea dispoziției art. 137 C. fisc.”.

Sub acest aspect curtea a considerat, în analiza acestui argument drept motiv de acțiune în anulare că modul în care tribunalul arbitral a interpretat natura obligațiilor invocate de părți, sau a echivalentului prestațiilor considerate neexecutate, impuse prin hotărârea arbitrală, nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor imperative a legii, în sensul art. 364 lit. i) C. proc. civ.; faptul că această interpretare ar fi condus la o categorisire greșită a naturii obligațiilor impuse prin sentință, cu consecință asupra calculării TVA-ului asupra lor, reprezintă un aspect eminamente de fond, o critică adusă pe fondul raționamentului logic al soluției arbitrale ce nu poate fi încadrată într-unul din cazurile de acțiune în anulare, și care, implicit, a fost respinsă ca argument al acțiunii în anulare; curtea va analiza natura obligațiilor pretins neexecutate și posibila consecință a acestei naturi în măsura în care acest lucru va fi necesar (în măsura dovedirii existenței și neexecutării lor), cu ocazia judecării fondului pretențiilor.

Față de admiterea oricăruia dintre motivele prevăzute la art. 364, care atrage anularea hotărârii arbitrale, precum și față de faptul că aceasta s-a produs în principal pentru nelegalitatea modului de constituire a tribunalului arbitral, reținând necesară discutarea contradictorie a probatoriului ce se va propune și analizarea admisibilității acestuia curtea a admis acțiunea în anulare, a anulat sentința arbitrală atacată și a fixat termen la 26 mai 2015, cu citarea părților pentru punerea în discuție, în contradictoriu, a probatoriului și administrarea acestuia.

A respins cererea reconvențională a pârâtei SC B. SRL Otopeni, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional SC A. SRL, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de cheltuieli de judecată a pârâtei și a obligat reclamanta la plata sumei de 23.000 RON, cu acest titlu.

În rejudecare, curtea a reținut următoarele:

Părțile în litigiu au afirmat o situație de drept diferită pe care fiecare parte și-a întemeiat pretențiile: astfel reclamanta-pârâtă a neagat existența valabilă a unui act modificator al contractului principal, denumit de partea adversă „acord de încetare” și pe care aceasta din urmă îl consideră un act valabil, care produce efecte juridice, și modifică în mod esențial raportul juridic dintre părți. Pentru corecta stabilire a drepturilor și obligațiilor reciproce, raportat la obiectul cererii fiecăreia dintre părți, instanța a reținut că este necesară analizarea existenței valabile a actului și a efectelor acestuia.

Din probele administrate în speță a rezultat că intenția pârâtei-reclamante de modificare/încetare a contractului de închiriere cât mai repede posibil (data inițial solicitată fiind 31 octombrie 2009) a fost transmisă reprezentanților reclamantei-pârâte încă de la 13 octombrie 2009; prin procesul-verbal din 30 octombrie 2009, F. și G., acționând ca reprezentanți ai reclamantei (ce funcționa la momentul respectiv sub denumire SC D. SRL) au arătat expres că locatorul nu își asumă nicio obligație de acceptare a ofertei. Ulterior acestui moment corespondența via mail purtată cu G., în vederea stabilirii unei întâlniri cu reprezentanții D. a reprezentat un prim indiciu în sensul comportamentului acestuia în calitate de prepus al societății, însă, la acest moment, referirea la puterea de reprezentare (implicit de a accepta o modificare a contractului din partea reclamantei) vizează alte persoane decât cele două care au semnat procesul verbal preindicat, ce par a acționa drept simpli intermediari/comunicatori ai manifestării de voință a acestora.

La 17 noiembrie 2009 G. a trimis prin mail actul adițional de încetare al contractului de închiriere, ce prevedea încetarea acestuia începând cu data de 31 decembrie 2009, prin care s-a menționat de asemenea că îmbunătățirile rămân locatorului, precum și obligația de plată a 50% din totalul a 6 luni de chirie până la data eliberării spațiului, cel târziu 31 iunie 2010. Conform unei corespondențe mail din ziua precedentă (16 noiembrie 2009), de pe aceeași adresă de mail a lui G. acest „act adițional” fusese supus separat analizei și lui H. Acest act adițional a fost acceptat de societatea pârâtă-reclamantă, care a notificat partea adversă în acest sens.

Or, în aceste condiții, dacă e-ar accepta că actul adițional a fost legal încheiat, începând cu data de 31 decembrie 2009, între părți nu-și poate produce efecte decât acesta, iar nu prevederile contractului inițial din 25 martie 2008, astfel că deși actul în cauză nu a fost încheiat de reprezentanții reclamantei-pârâte înscriși în O.R.C. la acel moment (apărare principală a acesteia cu privire la existența valabilă a unui astfel de acord), în speță funcționează teoria mandatului aparent ce derivă din regulile art. 1546 C. civ. din 1864, coroborată cu regulile dreptului civil cu profesioniști, ce implică atât celeritate, cât și diligență cu privire la acordarea dreptului de reprezentare.

Curtea a reținut că, în ciuda faptului că întrebările părții adverse aveau legătură directă cu capacitatea de reprezentant a celor cu care comunica pârâta-reclamantă (sau, cel puțin cu lipsa culpei unui terț în a se încrede în această capacitate), reclamanta pârâtă a refuzat practic sistematic prin răspunsurile la interogatoriu date să indice care erau atribuțiile lui F. și G. în SC D. Management Services SRL (pe care a acceptat-o însă ca fiind membră a grupului de societăți D., menționând însă de fiecare dată că un astfel de aspect nu este relevant pentru speță (apreciere ce depășește însă rolul procesual al părții; astfel, instanța a considerat relevant a se ști dacă cele două persoane erau angajate D. Management Services și dacă această societate avea sarcini de a negocia/manageria o parte din contractele/modificări de contracte ale altor societăți din grup; dacă astfel stăteau lucrurile, întrebările la care reclamanta-pârâtă a refuzat implicit a răspunde apar drept vădit pertinente, iar acest refuz poate fi reținut ca un început de dovadă în sensul celor afirmate de partea adversă).

Din materialul probator administrat direct în fața curții coroborat cu cel deja depus în dosarul arbitral, instanța a reținut că, de fapt, la conducerea D. Management Services (și cu drept de reprezentare pentru operațiunile acesteia) se succedau aceleași persoane ca la conducerea D. SRL (actuala reclamantă-pârâtă). Astfel contractul de prestări servicii din 01 septembrie 2007 a fost încheiat între D. Management Services și D. SRL prin reprezentanții săi I. și respectiv J., pentru ca cel din 01 aprilie 2008 să fie încheiat între D. Management Services și D. SRL prin reprezentanți J. (de data aceasta pentru prestator) și K. În aproximativ aceeași perioadă, în contractele cu B. reprezentanți erau K. sau I. (actele adiționale din 25 martie 2008, depuse chiar de reclamantă). Deci, într-un interval de aproximativ 6-7 luni, I. și J. au reprezentat fie pe D. Management Services, fie pe reclamantă.

În aceste condiții, s-a apreciat că, calitatea societății D. Management Services, de a fi o interfață, cel puțin la nivel de negociere, pentru reclamantă este destul de evidentă și că organele de conducere ale societății reclamante au avut cel puțin cunoștință de negocieri și cel puțin au acceptat/ratificat rezultatul lor, chiar dacă acesta ar fi depășit limitele inițiale ale mandatului acordat negociatorilor (care erau proprii angajați, în funcții pe care reclamanta a considerat oportun să nu le prezinte organelor chemate să stabilească adevărata situație juridică dintre părți). Or ,o astfel de ipoteză se încadrează vădit atât în teoria mandatului aparent (persoanele respective fiind persoanele obișnuite cu care se negocia pentru administrarea afacerilor respectivului grup, fiind greu de crezut că pentru un grup de peste 20 de societăți - doar în România - se putea mereu discuta cu administratorii), cât și în ideea ratificării unei eventuale depășiri a limitelor mandatului, din moment ce imediat după încheierea acordului de încetare, timp de peste 3 luni, pârâtei nu i s-au mai facturat de către reclamantă debitele ce ar fi reieșit din contract în forma sa inițială.

De altfel, deși ulterior a arătat că nu știa de discuțiile purtate în vederea încetării contractului, s-a observat că inițial, în procesul verbal de conciliere din 28 mai 2010 reclamanta arată doar că la momentul purtării discuțiilor societatea era preluată de grupul L., administratorii fiind schimbați; or, simpla schimbare a administratorilor nu poate valora pentru un terț care crede cu bună-credință și în condiție de eroare comună că tratează cu cel ce poate reprezenta societatea (pentru că acestea erau persoanele obișnuite de contact), o modificare care să îi infirme fie buna sa credință, fie să înfrângă ideea de eroare comună. Mai mult, în aceleași susțineri făcute cu ocazia concilierii, ca și ulterior, reclamanta nu a arătat de ce acele persoane nu puteau fi considerate în mod pertinent, cu bună-credință, reprezentanții săi, ci doar că nu erau administratori ceea ce nu infirmă însă aserțiunile părții adverse.

Faptul că ulterior reclamanta s-a răzgândit asupra acordului modificator și nu l-a mai recunoscut nu poate avea nicio consecință juridică, cât timp, fie și ca urmare a încheierii acestuia ca urmare a manifestării de voință a unui mandatar aparent, acesta o ține din punct de vedere juridic.

În aceste condiții, pretențiile reclamantei întemeiate în întregime pe contractul inițial dintre părți (facturile emise ulterior actului modificator - pct. 1, daunele interese constând în chiriile datorate de la data eliberării spațiului până la închirierea către C. - pct. 2, daunele interese constând în contravaloarea diferenței de chirie și a costurilor aferente față de cele plătite de noul chiriaș (C.) - pct. 3), au fost respinse ca neîntemeiate.

În ceea ce privește cererea reconvențională, care privește executarea (ce se afirmă drept nelegală) a scrisorii de garanție, constituită de pârâta-reclamantă în favoarea reclamantei-pârâte în baza art. 14 din contractul de locațiune, s-a apreciat că, potrivit art. 14.2 din contractul încheiat de părți, locatarul avea dreptul de a retrage direct din garanție orice sumă datorată și neplătită de către locatar. Acest articol contractual se aplică relațiilor dintre părți și așa cum au fost ele modificate prin „acordul de încetare”, acesta reprezentând o veritabilă modificare a contractului dintre părți, modificare care însă menținea anumite drepturi și obligații corelative. Or, chiar și conform aserțiunilor pârâtei valoarea sumelor pe care le-ar datora conform acordului de încetare depășește valoarea garanției încasate direct de locator. În aceste condiții, încasarea garanției nu reprezintă o plată nedatorată, iar executarea acesteia nu reprezintă o încălcare a prevederilor contractuale, din moment ce aceasta se putea face pentru orice sumă datorată și neplătită de locatar. Trebuie precizat faptul că sumele ce rezultă din acordul de încetare sunt datorate în baza acordului părților, facturarea/nefacturarea lor neputând influența caracterul cert al unei creanțe între părțile dintr-un act bilateral ce prevede limitele exacte ale creanței respective.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, s-a reținut că în conformitate cu art. 294 C. proc. civ. acestea sunt datorate în funcție de culpa procesuală și că, dată fiind respingerea atât a cererii principale, cât și a cererii reconvenționale, culpa procesuală cea mai importantă (pe cererea principală), aparține reclamantei-pârâte, dar și pârâtei reclamante (față de respingerea unei părți din pretențiile sale, cele formulate pe cale reconvențională) a avut o parte din culpa procesuală, cât privește propria învestire a instanței, Curtea, în baza art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ., a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată a pârâtei și a obligat reclamanta la plata sumei de 23.000 RON, cu acest titlu (10.582,04 RON taxa judiciară de timbru plătite în fața Curții de Apel București pentru cererea principală, 11.373,41 RON taxa de timbru plătită în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru cererea de recurs, iar diferența de 1.045 RON onorariu de avocat datorat față de diferența de culpă procesuală dintre intentarea acțiunii principală, socotită drept neîntemeiată, și formularea cererii reconvenționale, de asemenea neîntemeiată).

A. Prin recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 69 din 28 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, întemeiat pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat modificarea acesteia, în sensul respingerii acțiunii în anulare formulate de SC B. SRL Otopeni, cu consecința menținerii ca legale a sentinței arbitrale nr. 197 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în Dosarul nr. x/2012.

După o prezentare a situației de fapt, recurenta a susținut în esență următoarele:

- în mod nelegal a reținut Curtea de Apel București că tribunalul arbitral nu ar fi fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală în raport de dispozițiile art. 30.1 din contractul de locațiune din 25 martie 2008, care exprimă voința părților și că modificarea legilor arbitrajului ulterior finalizării litigiului nu îi este imputabilă societății sale, astfel că C.C.I.R. nu putea să aplice decât regulile în vigoare la momentul declanșării litigiului.

- instanța nu a analizat apărarea invocată de societatea sa, conform căreia prin atitudinea sa anterioară declanșării litigiului,

SC B. SRL Otopeni, a renunțat la beneficiul desemnării tribunalului arbitral potrivit principiului disponibilității părților, fapt ce a dus la o modificare implicită, tacită a clauzei compromisorii, în sensul că prevederile sale au devenit neoperante, ele fiind înlocuite implicit cu Regulile de procedură arbitrală ale C.C.I.R., care presupunea desemnarea acestora de autoritatea de nominare. Față de această situație a concluzionat că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este nemotivată, invocând în acest sens jurisprudența C.E.D.O.

B. Prin recursul declarat

împotriva sentinței civile nr. 124 din 30 iunie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, întemeiat pe art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea lui, în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost precizată și menținerea dispoziției de respingere a cererii reconvenționale ca neîntemeiată.

- A susținut că față de rezilierea contractului de locațiune la inițiativa locatarului SC B. SRL Otopeni, acesta a înțeles să facă aplicarea art. 23.5 și art. 14.2 din contractul de locațiune și a executat scrisoarea de garanție, pe care a reținut-o cu titlu de daune interese.

În cauză, creanța pretinsă de societatea sa este certă, lichidă și exigibilă, fiind întrunite condițiile răspunderii civile contractuale pentru ca instanța arbitrală să oblige pârâta la plata acesteia, edificatoare în acest sens fiind expertiza contabilă judiciară întocmită de expertul M.

Consideră că instanța nu a motivat în fapt și în drept soluția de respingere a primului capăt de cerere în condițiile în care pretențiile sale au fost întemeiate pe facturile ce vizează perioada în care aceasta a folosit efectiv spațiul închiriat.

- Sentința recurată este lipsită de temei legal, întrucât a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii, reținându-se greșit că nu este vorba de o denunțare abuzivă a contractului de locațiune și că părțile ar fi încheiat un acord de încetare a contractului, acord care nu există.

A susținut că judecătorul fondului s-a erijat în apărător al pârâtei

SC B. SRL invocând în sprijinul acesteia un aspect neinvocat care nu a fost pus nici în discuția părților, respectiv acela că pârâta s-ar fi aflat într-o eroare comună, atunci când a negociat și semnat acordul de încetare a contractului de locațiune cu persoane complet străine de societatea D., încălcând astfel principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

- Hotărârea recurată a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1546 C. civ., întrucât s-a reținut că în speță este aplicabilă teoria mandatului aparent, în condițiile în care nu există nici o dovadă în acest sens, iar la momentul purtării negocierilor și a transmiterii pretinsului act adițional de încetare a contractului de locațiune, D. își schimbase complet acționariatul, fiind preluată de grupul de investiții L., aspecte înregistrate la O.R.C.

Față de această situație, pe care o prezintă în amănunt, a precizat că, în mod eronat a reținut instanța că părțile ar fi încheiat actul adițional de încetare a contractului de locațiune, în contra tuturor probelor administrate, făcând aplicarea teoriei mandatului aparent. A arătat că în speță nu s-a făcut nici dovada bunei credințe a pârâtei B. SRL, nici a faptului că această societate s-ar afla într-o eroare comună și nici a faptului că reclamanta a ratificat acest act de încetare a contractului de locațiune, prezentul litigiu făcând această dovadă pe deplin.

- Avându-se în vedere că între părți nu s-a încheiat nici un acord de încetare a contractului de locațiune, acesta încetând ca urmare a denunțării unilaterale și abuzive de SC B. SRL Otopeni, apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile acordării despăgubirilor potrivit art. 24.7 din contract, respectiv a faptei ilicite, a prejudiciului, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate dintre acestea.

În opinia sa fapta ilicită care a cauzat prejudiciul constă tocmai în denunțarea unilaterală de locatar a contractului de locațiune, în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 24.7 din contract, această modalitate de încetare a contractului era în mod expres interzisă părților, cu atât mai mult cu cât în raport de art. 969 C. civ., convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante.

Recurenta a susținut că prejudiciul suferit de reclamantă urmare a denunțării unilaterale a contractului de locațiune de către pârâtă, constă în contravaloarea chiriilor lunare datorate de pârâtă începând cu data eliberării spațiului închiriat de către aceasta până la data la care locatarul SC C. SRL a achitat prima chirie, la 21 octombrie 2010; diferența de chirie plus costurile aferente contractului de locațiune și costurile aferente plătite de locatarul SC C. SRL, calculată până la momentul expirării de drept a duratei contractului de locațiune și contravaloarea chiriilor lunare datorate începând cu data eliberării spațiului închiriat de SC B. SRL, până la data la care locatarul SC C. SRL a achitat prima chirie, 21 octombrie 2010 și diferența de chirie plus costurile aferente contractului de locație, p