ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 205/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 205/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC A.

SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC E.L. SRL București, ca prin hotărârea pe

care o va pronunța instanța de judecată să o oblige la plata sumei de 28.446,84

lei reprezentând contravaloare chirie și utilități datorate de pârâtă, la plata

sumei de 100.000 de lei reprezentând contravaloare distrugeri provocate din

culpa sa spațiului închiriat și cheltuieli de judecată.

Prin sentința

comercială nr. 3210/2011 din 21 martie 2011, Tribunalul București, secția a

Vl-a comercială, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat-o

pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 16.991 lei cu titlu de chirie

pentru lunile iunie și parțial iulie 2010, la plata sumei de 39.69 lei cu titlu

de utilități, precum și la plata sumei de 5.930 lei despăgubiri, cu 3.122 lei

cheltuieli de judecată.

Tribunalul a

reținut că între părți a fost încheiat un contract de închiriere pentru

perioada 2000 - 2003, care a fost prelungit până în 2004, spațiul în suprafață

de 260 m.p. fiind predat în bună stare pe bază de proces verbal.

Un alt contract

a fost încheiat pentru perioada 1 martie 2004 - 31 decembrie 2004 pentru o

suprafață de 240 m.p. care a fost predată pe bază de proces verbal,

ulterior urmând prelungiri succesive până la 31 decembrie 2009, chiria fiind

modificată la 1.200 euro plus TVA, apoi 6 euro/m.p., suprafața închiriată fiind

modificată de la 240 m.p. la 340 m.p., plata urmând a se face pe 10 ale lunii.

A mai reținut

instanța că reclamanta a început efectuarea unor lucrări de montare a unei țevi

de scurgere canalizare, într-o curte interioară, care a durat cea. două

săptămâni îngrădind trecerea pârâtei de la spațiul de producție la spațiul de

depozitare, împrejurare față de care pârâta a denunțat contractul unilateral și

a evacuat spațiul la 13 iulie 2009, predând cheile proprietarului.

Reclamanta a

emis facturi pentru plata chiriei pentru lunile iunie și iulie 2009, una fiind

acceptată de pârâtă prin semnătura reprezentantului, dar pârâta nu Ie-a

achitat, nedepunând nicio dovadă în acest sens.

Factura privind

utilitățile a fost achitata parțial rămânând un rest de plată de 3.969 lei, iar

în ceea ce privește degradările instanța a constatat că se justifică parțial,

întrucât o parte dintre degradările pentru care reclamanta a solicitat daune

erau și înainte de data închirierii, iar potrivit raportului de expertiză suma

datorată este de 5.930 lei.

Instanța a

apreciat că excepția prescripției invocată de pârâtă urmează a fi respinsă,

acțiunea fiind introdusă la 10 noiembrie 2009 în cadrul termenului de 3 ani

prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 146/1958, iar momentul de la care se începe

cursul prescripției este determinat de momentul predării bunului, respectiv 13

iulie 2009.

A mai reținut

instanța că întrucât reclamanta a făcut dovada existenței creanței constând în

chiria datorată de pârâtă pentru luna iunie și parțial iulie 2009, aceasta

nedatorând chirie pentru perioada de după denunțarea contractului deoarece nu a

mai beneficiat de folosința bunului și, neexistând clauză în contract că în

cazul denunțării unilaterale a contractului pârâta suportă contravaloarea

chiriei până la expirarea termenului de preaviz, cererea de despăgubiri nu

poate fi primită cu atât mai mult cu cât exista posibilitatea de a se asigura

trecerea pârâtei în condiții de securitate peste șartul efectuat de reclamantă,

astfel că excepția de neexecutare a contractului nu are suport legal.

Constatând că

pentru lunile iunie și parțial iulie, pârâta datorează 16.991 lei cu titlu de

chirie, 3.010,86 lei plus 958,91 lei cu titlu de contravaloare utilități și

5.930 lei reprezentând despăgubiri pentru degradarea spațiului, instanța a

admis în parte acțiunea, obligând-o pe pârâtă la plata sumelor datorate.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

ambele părți împotriva deciziei instanței de apel, așa cum rezultă cin decizia nr.

67/2012 din 14 februarie 2012.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a reținut că raportul de evaluare a

proprietății imobiliare, spații industriale și teren, care indica o uzură

fizică globală a imobilului de 90 % și raportul de expertiză tehnică efectuat

de expert D.B., demonstrează că în mod temeinic și legal tribunalul a obligat-o

pe pârâta-chiriașă să achite doar contravaloarea lucrărilor ce se impun pentru

refacerea zidului și pentru refacerea biroului transformat în grup sanitar.

Refacerea

tencuielilor pereților, a instalațiilor de încălzire și electrice, a tâmplăriei

de lemn și a tavanului nu pot fi avute în vedere întrucât spațiul în litigiu

predat în anul 2000 nu beneficia de aceste instalații iar procesul-verbal de

predare-primire nu a evidențiat acest lucru.

De asemenea,

instanța a reținut că legal a fost obligată pârâta la plata chiriei pentru cele

două luni: iunie și parțial iulie și pentru plata utilităților datorate până la

data de 9 iulie 2009, conform convenției părților, iar cu privire la plata

chiriei și pe perioada de preaviz aprecierile tribunalului nu sunt relevante

întrucât reclamanta, chiar prin acțiunea introductivă a specificat că pretinde

chiria restantă (până la data eliberării spațiului) în valoare de 24.026 lei

iar pretențiile noi legate de chiria ce i s-ar cuveni reclamantei, formulate în

apel nu se justifică, întrucât conform art. 294 C. proc. civ., părțile nu-și

pot schimba cererile și nu pot face cereri noi.

Față de aceste

considerente și în temeiul art. 969 - 970 C. proc. civ., cele două apeluri au

fost respinse ca nefondate.

Împotriva

acestei decizii ambele părți au declarat recurs.

La data de 29

martie 2012 pârâta SC E.L. SRL a declarat recurs, pe care nu l-a timbrat,

recursul urmând a fi analizat, conform art. 137 C. proc. civ., mai întâi,

asupra excepției nulității acestuia pentru netimbrare.

Reclamanta a

declarat recurs la data de 30 martie 2012 și a solicitat modificarea hotărârii

atacate și în consecință admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

A invocat

dispozițiile art. 304 alin. (8) C. proc. civ., cu referire la prevederile art. 16

alin. (3), art. 9 lit. h) din contractul părților raportat la art. 970 C. civ.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 304

pct. 8 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate poate fi admisă atunci când

instanța interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Este de reținut

că în analiza cauzei instanța de apel s-a raportat la contractele încheiate de

părți cărora nu Ie-a schimbat natura, acestea fiind analizate așa cum au fost

concepute și redactate de părți respectiv ca și contracte de închiriere, astfel

că motivele invocate nu pot fi încadrate în acest text de lege.

În realitate

reclamanta critică interpretarea eronată a legii respectiv a articolelor

menționate din contractele încheiate de părți și vizează încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, urmând ca motivele de recurs să fie încadrate,

conform ari. 306 alin. (3) C. proc. civ., în prevederile art. 304 alin. (9) C.

proc. civ. și analizate din această perspectivă.

Art. 16.3 din

contractul de închiriere nr. 17 din 16 martie 2004 referitor la cazurile de

încetare a contractului prevede că „mai poate înceta contractul încheiat de

părți, înainte de expirarea duratei pentru care a fost încheiat și ca urmare a

pierderii sau avarierii bunului închiriat, de așa natură încât să nu mai poată

fi întrebuințat” sau ca urmare „a unui preaviz de 60 de zile făcut în scris de

către chiriaș, proprietarului”.

Art. 9 lit. h)

din contractul de închiriere prevede că locatarul, se obligă „să efectueze pe

cheltuiala proprie dotările specifice amenajării, inclusiv sisteme proprii de

securitate și să obțină avizele și autorizațiile legale”, „acesta neputând

pretinde ulterior, pentru aceste cheltuieli și investiții, diminuarea chiriei

sau despăgubiri din partea locatorului, nici în timpul duratei contractului și

nici la încetarea acestuia”.

Este de reținut

că întregul recurs este fundamentat pe nemulțumirea recurentei pârâte față de

neacordarea chiriei și utilităților despre care susține că ar fi fost datorate

de pârâtă pentru perioada celor 60 de zile de preaviz și de neacordarea în

întregime a contravalorii distrugerilor provocate spațiului închiriat din culpa

pârâtei.

Verificând și

analizând decizia atacată prin prisma celor două probleme ridicate de

recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată, că în mod legal a fost admisă acțiunea

pentru recuperarea chiriei și utilităților pentru lunile iunie și parțial iulie

2009.

Susținerea

recurentei cum că, în speță, este aplicabilă ipoteza încetării contractului

înainte de expirarea duratei pentru care a fost încheiat conform art. 16 pct. 3,

respectiv când a intervenit un „preaviz de 60 de zile făcut în scris de

chiriaș, proprietarului” nu poate fi primită deoarece în notificarea sa,

chiriașul nu a invocat acest temei al încetării contractului, ci, și-a exprimat

nemulțumirea față de modul cum s-au derulat raporturile contractuale,

reproșându-i locatorului că i-a obstrucționat circulația între spațiul de

producție și depozit, prin săparea acelui șanț, făcând referire la punctul 1 al

art. 16 respectiv la „avarierea bunului închiriat”.

Cel care a

calificat această notificare ca fiind o denunțare unilaterală a contractului în

temeiul art. 16 pct. 3 a fost locatorul, recurenta-reclamantă în speță și nu

locatarul.

Constatând

corect că în speță, nu este vorba de o denunțare unilaterală a contractului

potrivit art. 167 pct. 3 din contract, ci o încetare a contractului prin voința

ambelor părți determinată de nemulțumirea locatarului de modul în care s-au

derulat raporturile contractuale, legal cele două instanțe au apreciat că

reclamanta nu este îndreptățită să primească contravaloarea utilităților și

chiria pentru perioada a 60 de zile de preaviz, ulterioară încetării contractului,

deoarece încetarea contractului nu a are la bază acest motiv.

Susținerea

recurentei cum că lucrările de săpare a șanțului se impuneau, făcând parte din

atribuțiile sale de întreținere a instalațiilor, nu are suport legal, din

moment ce nu i-a asigurat pârâtei accesul între spațiul de producție și

depozit.

Nici motivul

privind interpretarea și aplicarea art. 9 lit. h) din contract, nu poate fi

reținut deoarece, în speță, nu s-a pus problema diminuării chiriei sau

despăgubirilor din partea locatorului ca urmare a cheltuielilor și

investițiilor ci, suportarea despăgubirilor pentru modul de folosire a

spațiului, raportul de expertiză fiind edificator în acest sens în ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor.

Nu se poate

reține nici încălcarea art. 970 C. civ., care consacră principiul obligației de

a executa obligațiile contractuale cu bună credință, nefiind constatată

încălcată regula pacta sunt servanda, în condițiile în care recurenta

reclamantă a calificat și aplicat greșit clauzele contractuale referitoare la

încetarea raporturilor contractuale și a acordării despăgubirilor.

Ca urmare

recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

Cu privire la

recursul declarat de pârâtă se rețin următoarele:

La data de 10

octombrie 2012 recurenta-pârâtă a fost citată cu mențiunea de a timbra recursul

cu suma de 917,73 lei taxa judiciară de timbru și de a depune timbrul judiciar

în valoare de 5 lei, obligație pe care aceasta nu a îndeplinit-o.

Având în vedere

că instanța este legal învestită pentru soluționarea recursului doar după

achitarea taxei judiciare de timbru, chestiunea timbrajului fiind prioritară

discutării oricăror cereri sau motive de recurs, Înalta Curte va analiza

excepția nulității recursului pentru netimbrare, constatând următoarele :

Art. 20 alin. (1)

și alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, prevede că taxele judiciare de

timbru se plătesc anticipat, neîndeplinirea acestei obligații fiind sancționată

cu anularea acțiunii sau a cererii.

Potrivit art. 9

din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cererile pentru care se

datorează timbrul judiciar nu vor fi primite și înregistrate dacă nu sunt

timbrate corespunzător, nerespectarea acestei dispoziții urmând a fi

sancționată conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de

timbru.

Ca urmare,

dispozițiile art. 20 pct. 1 și 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele

judiciare de timbru și art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul

judiciar, reglementează obligația achitării taxei judiciare de timbru și

depunerii timbrului judiciar sub sancțiunea anulării cererii ca netimbrată.

În speță,

pârâta a fost citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru și de a

depune timbrul judiciar, dar nu s-a conformat dispozițiilor instanței de

judecată, devenind astfel incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995, împrejurare fată de care recursul va

fi anulat ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC A. SA București împotriva deciziei civile nr.

67/2012 din 14 februarie 2012, pronunțata de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, ca nefondat.

Anulează ca

netimbrat recursul declarat de pârâta SC E.L. SRL București împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.