ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 351/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 351/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Analizând actele și lucrările dosarului,

se constată:

Reclamanta

SC C. SRL Tulcea prin cererea adresată instanței la data de 8 martie 3011 a chemat

în judecată pe pârâta SC S.R. SRL București și a solicitat obligarea acesteia la

plata sumei de 57.660,37 euro, din care 24.500 euro reprezintă penalități pentru

neîndeplinirea obligației de a menține spațiul comercial închiriat, iar suma de

33.160,37 euro constituind chirie, cheltuieli cu serviciile și de promovare pentru

intervalul 1 ianuarie 2010 din 3 martie 2010, precum și diferență pozitivă dintre

chiria datorată în baza contractului de închiriere și chiria cu care s-a reînchiriat

spațiul, calculată pentru 4 amrtie 2010 din 4 martie 2011, perioada de valabilitate

a noului contract.

În apărare, pârâta a depus întâmpinare

prin care a invocat excepția de necompetență teritorială, după care s-a invocat

excepția nulității absolute a clauzei leonine inserată în art. 15.7 din contractul

de închiriere din 18 august 2008.

Prin sentința civilă nr. 4420 din 4

noiembrie 2011, Tribunalul Tulcea a admis acțiunea reclamantei SC C. SRL, în contradictoriu

cu pârâta SC S.R. SRL. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 24.500

euro reprezentând penalități pentru neîndeplinirea obligației de a menține închiriat

spațiul comercial ce a format obiectul contractului de închiriere din 18 august

2008 și suma de 33.160,37 euro reprezentând chirie neachitată, cheltuieli cu serviciile

și de promovare, respectiv diferență de chirie.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

a reținut că între părți s-a încheiat contractul de închiriere din 18 august 2008

prin care SC C. SRL Tulcea, în calitate de locator a transmis dreptul de folosință

asupra spațiului comercial situat în Centrul comercial C.P.M. către SC S.R. SRL

București, în calitate de locatar, pe o durată de 5 ani, pentru o chirie determinată

potrivit modalității de calcul detaliată în art. 4.3 din înțelegerea stabilită.

Prin actul adițional nr. X1 din 21

noiembrie 2008, părțile au modificat art. 4.3, art. 5.1 și art. 9.6 din contract,

respectiv modalitatea de calcul a chiriei, constituirea de garanții și lucrările

realizate de chiriași, cu durata limită de realizare.

În actul adițional nr. X2din 6 aprilie

2009, ce și-a produs efectele de la 1 ianuarie 2009, s-a stipulat că, întrucât chiriașul

a solicitat proprietarului acordarea unor facilități financiare temporare, expres

limitate în timp și fără a putea fi interpretate ca având caracter repetitiv, menite

să sprijine chiriașul în eforturile sale de redresare financiară, proprietarul a

fost de acord cu modificarea unor prevederi ale contractului relativ la cuantumul

chiriei ce urmează a fi plătită de chiriaș în perioada 1 februarie 2009-30 iunie

2009.

În concret, art. 4.3 și art. 4.4 au fost

completate cu un nou paragraf iar penultimul paragraf din art. 4.4 a fost modificat,

aceste modificări intervenite având aplicabilitate temporară, pe intervalul 1 ianuarie

2009-30 iunie 2009.

În continuare, părțile au încheiat și actul

adițional nr. X3 din 7 iulie 2009 în care, în preambul, s-au reluat cele statuate

și în actul adițional nr. X2, modificarea vizând cuantumul chiriei ce urmează a

fi plătită de chiriaș proprietarului în perioada 1 iulie 2003 din 31 decembrie 2009.

În paragraful introdus în art. 4.3 din

contract, teza finală, părțile au prevăzut că, în prima parte a lunii decembrie,

părțile vor renegocia condițiile contractuale pentru perioada următoare.

S-a reținut că este evident că părțile

au avut în vedere modalitatea de determinare a chiriei pentru perioada ulterioară

datei de 31 decembrie 2009 până la care funcționa înțelegerea cuprinsă în actul

adițional nr. X3, fără a se insera vreo obligație în acest sens și fără a fi prevăzută

vreo consecință, în contextul redresării financiare a pârâtei de care aceasta s-a

prevalat și nu condițiile denunțării unilaterale, așa cum s-a solicitat de pârâtă.

De altfel, după cum s-a arătat, în același

act adițional s-a menționat că facilitățile financiare temporare nu vor putea fi

interpretate ca având caracter repetitiv, precum și că nicio modificare adusă contractului

prin actul adițional nr. X3 nu va putea fi interpretată ca având caracter repetitiv,

precum și că nicio modificare adusă contractului prin actul adițional nr. X3 nu

va putea fi interpretată ca modificând implicit, parțial sau integral, orice altă

prevedere a contractului, așa cum a fost amendat prin actul adițional nr. X1.

În condițiile date, eșuarea renegocierii

condițiilor contractuale după 1 ianuarie 2010 nu putea avea niciun efect asupra

înțelegerii inițiale a părților întrucât reclamanta, în calitate de locator, nu

s-a obligat la un anumit rezultat al renegocierii, acordarea facilităților fiscale

și sprijinirea redresării financiare a locatorului fiind strict o facultate, și

nu o obligație a proprietarului spațiului.

De asemenea, eșuarea negocierii nu poate

fi calificată ca o neîndeplinire a obligațiilor de către proprietar, în mod substanțial

și continuu, în sensul dispozițiilor art. 18.3 din contract pentru a putea opera

rezilierea întrucât o atare renegociere nu presupune neapărat și automat o scădere

a chiriei, putând însemna, în același timp, și o creștere a contravalorii folosinței

în contextul în care locatorul a dovedit flexibilitate și, pentru o durată, a acceptat

o reducere a chiriei fixată inițial.

În consecință, argumentele prezentate impun

concluzia că nu a operat rezilierea începând cu 31 decembrie 2009, nesemnarea procesului-verbal

de predare-primire din 31 decembrie 2009 neputând avea un atare rezultat în sensul

invocat, ci abia la 22 februarie 2010, când s-a și predat spațiul comercial către

proprietar, conform notificării nr. 226 din 16 februarie 2010.

Instanța de fond a reținut că nu se verifică

încălcarea vreunei obligații contractuale de către proprietarul locator, în timp

ce locatarul, deși contractul nu fusese reziliat, conform situației învederate,

a închis spațiul comercial și nu a mai achitat chiria aferentă.

În acest context, este de subliniat că

SC C. SRL Tulcea a încheiat cu SC P. SRL Tulcea contractul de închiriere din 2

martie 2010 pentru același spațiu comercial, pe o durată de 1 an, chiria fiind rezultatul

înmulțirii suprafeței cu o sumă egală cu 3 euro/m.p./lună.

Potrivit art. 15.7 din contractul de închiriere

din 18 august 2008, în cazul în care proprietarul reînchiriază spațiul către o terță

persoană, după survenirea unui eveniment prevăzut de art. 15.1, și înaintea expirării

duratei închirierii, chiriașul va plăti sumele datorate în baza contractului, plus

toate cheltuielile proprietarului pentru perioada dintre data de încetare și până

la prima plată a chiriei în baza unui nou contract de închiriere, precum și diferența

pozitivă dintre suma chiriei plătibilă în baza prezentului contract și chiria plătibilă

în baza noului contract de închiriere, până la expirarea duratei închirierii, după

cum va fi cazul.

În același contract, este prevăzut că proprietarul

va avea dreptul de a reține o sumă cu titiu de penalitate contractuală, în funcție

de angajamentul/obligația contractuală încălcată în cuantum de 500 euro/zi pentru

nerespectarea obligației contractuale de a menține deschis spațiul, fără întrerupere,

în timpul orarului de funcționare, cu excepția cazurilor în care această întrerupere

nu durează mai mult de 1 oră/zi într-un interval de 7 zile consecutive ori pe perioada

sărbătorilor legale [art. 16.2 lit. i)].

Pentru că nu a operat rezilierea contractului

începând cu 1 ianuarie 2010, rezultă că pârâta datorează penalitățile de 500

euro/zi pentru intervalul 1 ianuarie 2010 din 19 februarie 2010

:

când

nu și'-a îndeplinit obligația de a menține deschis spațiul comercial închiriat (în

total 24.500 euro); diferența pozitivă dintre chiria datorată în temeiul contractului

din 2008 și chiria cu care a fost reînchiriat spațiul către SC P. SRL Tulcea, calculată

pentru perioada de derulare a contractului încheiat cu noul locator, respectiv 4

martie 2010 din 4 martie 2011 (suma de 26.509,42 euro, diferența de la 30.901,41

euro la 4.391,99 euro); cuantumul chiriei calculată conform art. 4.3, pentru perioada

1 ianuarie 2010-19 februarie 2010, dar și în continuare până la reînchirierea spațiului,

potrivit art. 15.7, respectiv 3 martie 2010 (5116,12 euro); 1.534,83 euro, cheltuielile

cu serviciile și costuri de promovare determinate potrivit art. 4.8 și 4.12 din

contract și datorate prin aplicarea prevederilor art. 15.7 lit. i) și art. 15.8.

În ce privește clauza leonină, clauză prin

care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor și, în același timp, este

scutit de participarea la pierderi, este de relevat că atrage nulitatea, în condițiile

art. 1513 C. civ.

Pe lângă faptul că acea,stă clauză leonină

este circumscrisă contractelor de societate, în speță, prin inserarea în contractul

părților, a prevederilor art. 15.7 ce reglementează modalitatea de acoperire a prejudiciului

locatorului in situația în care intervine nerespectarea obligațiilor chiriașului

înainte de expirarea contractului, nu se încalcă principiul egalității părților

pentru că, în același contract, sunt prevăzute, în mod corelativ, și obligații pentru

proprietar, iar prevederile privind încetarea și rezilierea contractului în caz

de neîndeplinire a obligațiilor asumate se aplică ambelor părți.

Drept urmare, contractul nu cuprinde doar

avantaje pentru proprietar, ci și obligații a căror nerespectare atrage sancțiunea

convenită de părți, iar clauza prevăzută de art. 15.7 reprezintă expresia libertății

contractuale, a înțelegerii părților, caz în care nu poate fi calificată drept clauză

leonină, lovită de nulitate, potrivit C. civ.

Fiind o apărare de fond ce nu se verifică

în cauză, instanța a dat eficiență celorlalte aspecte relevate a căror incidență

și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor menționat a fi datorale,

din categoria și în cuantumul învederat.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel

pârâtă SC S.R. SRL, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a hotărârii,

în sensul respingerii acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Constanța a apreciat că

apelul este nefondat.

În cauză, în raport de obiectul cererii

de chemare în judecată, situația de fapt și de dispozițiile legale aplicabile, se

constată că prima instanță, analizând și susținerile părților, legal a admis-o.

S-a reținut că toate criticile aduse hotărârii

sunt nefondate.

Astfel, contractul de închiriere însușit

de părți, modificat prin actele adiționale (în referire la cuantumul chiriei), ultimul

nr. X3 din 14 iulie 2009 însușit de părți prin semnare fără obiecțiuni, nu și-a

încetat efectele la 31 decembrie 2009 cum susține apelanta, deoarece în adiționalul

nr. X3 s-a convenit: „în prima parte a lunii decembrie părțile vor negocia condițiile

contractuale pentru perioada următoare”. Ori, actul adițional referindu-se la perioada

„până la 31 decembrie 2010”, este firesc că acestea se refereau doar la clauzele

negociate prin adițional și nu la toate clauzele contractuale, deoarece încetându-și

aplicabilitatea (din adițional), în situația neînțelegerii părților pentru ce va

urma, modificat față de contractul inițial, firesc activându-se vechile clauze ale

contractului încheiat pentru o perioadă de 5 ani deci până în 2013 (25 august 2013,

pct. 4 act adițional nr. X3 din 14 martie 2009).

Nicăieri nu este cuprinsă vreo înțelegere

a părților sau vreo manifestare de voință din partea acestora cu privire la încetarea

efectelor contractului de închiriere în cazul lipsei înțelegerii cu privire la renegocierea

chiriei, ci dimpotrivă, clauzele contractului în referire la încetare sunt cu totul

altele și din cauze cu totul diferite, notificarea apelantei în acest sens fiind

de aceea fără efecte juridice, scopul adiționalului nr. X3 fiind expres prevăzut:

acordarea la solicitarea apelantei „a unor facilități financiare temporare, expres

limitate în timp și fără a putea fi interpretate ca având caracter repetitiv, menite

să sprijine chiriașul în eforturile sale de redresare financiară", perioada

fiind expres prevăzută la pct. c) din preambulul actului din 14 iulie 2009 (1

iulie 2009-31 decembrie 2009), la pct. 8 al actului adițional nr. 3 din 14

iulie 2009 arătându-se expres că: nici o altă modificare nu va putea fi interpretată

ca modificând implicit, parțial sau integral, orice prevedere a contractului, astfel

cum a fost amendat prin actul adițional nr. X1 din 18 noiembrie 2008.

Prin urmare, contrar susținerilor apelantei,

contractul de închiriere își produce efecte după data de 31 decembrie 2009, conform

clauzelor convenite de părți, eșuarea renegocierii chiriei neputând avea nici un

efect asupra înțelegerii inițiale a părților, care au determinat inițial și modalitatea

de calcul a chiriei și după 31 decembrie 2009, denunțarea unilaterală a contractului

de închiriere fiind interzisă expres ambelor părți prin art. 18.2 din contract.

În ce privește suma de 24.500 euro reprezentând

penalități pentru încălcarea obligației de a menține deschis spațiul închiriat pentru

perioada 1 ianuarie 2010 (data părăsirii spațiului) și 19 februarie 2010 data rezilierii

contractului de închiriere și suma de 1.534,83 euro reprezentând cheltuieli cu serviciile

și costurile de promovare calculate conform art. 4.12 și 4.8 din contract pentru

perioada 1 ianuarie 2010-4 martie 2010 data reînchirierii spațiului și despre care

se susține că nu sunt datorate deoarece apelanta nu se află în culpă, contractul

nemaifiind în vigoare de la 31 decembrie 2009, s-a arătat că acesta este în vigoare.

împrejurarea că apelanta a înregistrat rezultate financiar-economice negative (pierderi

substanțiale) nu reprezintă un motiv pentru neîndeplinirea obligațiilor, apelanta

fiind notificată în mai multe rânduri în scopul revenirii, fiindu-i prezentate și

consecințele pe cale le va suporta conform contractului, în caz contrar, consecințele

contractuale fiind acestea: 500 euro pe zi pentru 49 de zile calculate pentru perioada

1 ianuarie 2010 părăsirea spațiului, 19 februarie 2010 data rezilierii contractului,

pentru nerespectarea obligației de a menține deschis spațiul închiriat, calculate

conform art. 16.2 pct. i) și 1.534,83 euro reprezentând cheltuieli cu serviciile

și costurile de promovare, calculate pentru perioada de 1 ianuarie 2010-4

martie 3010 când s-a reînchiriat spațiul calculată conform art. 15.8 și 15.7

pct. i) din contract și în baza și a art. 1453 C. civ.

Cu privire la susținerea conform căreia

sumele reprezentând chiria pentru perioada 1 ianuarie 2010-4 martie 2010 și diferența

pozitivă dintre chiria datorată de apelantă și chiria cu care a fost reînchiriat

spațiul și care nu sunt datorate întrucât încetarea contractului nu s-a produs din

culpa apelantei, iar clauzele contractuale din art. 15.7 și 15.8 sunt lovite de

nulitate absolută datorită lipsei cauzei contractului și scopul ilicit urmărit,

ca și aplicabilitatea teoriei impreviziunii, s-a constatat de către instanța de

control judiciar că sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Aceasta, deoarece în cauză nu s-a pronunțat

o hotărâre prin care să se constate nulitatea totală sau parțială a contractului

de închiriere, acesta fiind un contract încheiat cu consimțământul valabil, liber

exprimat al părților, fiind unul sinalagmatic, cu drepturi și obligații recunoscute

pentru ambele părți.

Clauzele 15.7 și 15.8 sunt clauze în care

părțile au înțeles a sancționa încălcarea obligațiilor privind plata chiriei și

constituirea (prelungirea garantei bancare) de către chiriaș, acestea nefiind lipsite

de cauză și nici nu au un scop ilicit care să fi fost urmărit de locator, art. 1066

C. civ. reglementând expres dispoziția părților de a reglementa clauza penală încă

din 1864.

Dimpotrivă, chiriașul și-a exprimat acordul

de voință cu privire la toate clauzele contractuale, contractul clerulându-se fără

incidente majore în perioada august 2008-31 decembrie 2009.

Nici susținerile referitoare la aplicabilitatea

teoriei impreviziunii nu sunt întemeiate, deoarece în contextul social, economic,

istoric nu s-au produs schimbări excepționale care să nu poată fi prevăzute de părți

la încheierea contractului și care să facă excesiv de oneroasă executarea acestuia.

Referitor la critica potrivit căreia clauza

15.7 din contract este lovită de nulitate absolută, operând doar în cazul materializării

unei condiții suspensive pur potestativă și aceasta este nefondată, deoarece condiția

pus potestativă este „acea condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința

uneia dintre părți, cât și de un clement exterior acestuia (fapt exterior sau voința

unei persoane nedeterminate), deoarece în cauză reînchirierea spațiului nu putea

depinde, interveni exclusiv din voința proprietarului spațiului, fără atitudinea

contractantului, locatarul, care a și determinat subînchirierea, prin neîndeplinirea

propriei obligații contractuale de a plăti chiria, între cele două contracte existând,

pe lângă urgența determinată de contextul financiar al proprietarului și o diferență

de timp de 3 ani, care în actualul contest economic explică diferența dintre valoarea

chiriilor.

Pentru considerentele arătate, prin decizia

civilă nr. 68 din 3 mai 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, a

respins apelul declarat de pârâtă ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal,

a declarat recurs pârâta SC S.R. SRL, care a solicitat modificarea în tot a deciziei

recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, în esență, recurenta

a expus următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate, pe care Ie-a subsumat

dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.:

În mod eronat nu s-a reținut că a încetat

la 31 decembrie 2009 contractul de închiriere, în absența unui consens al părților

cu privire la condițiile în care să colaboreze ulterior acestei date. Prin urmare,

intimata nu avea dreptul să pretindă penalități de întârziere pentru încălcarea

obligației de a menține deschis spațiul comercial, în cadrul programului de funcționare

și nici cheltuieli cu serviciile și costuri de promovare, ambele calculate pentru

perioada 1 ianuarie 2010-19 februarie 2010.

Sumele de 24.500 euro penalități pentru

încălcarea obligației de a menține deschis spațiul comercial și suma de 1.534,83

euro reprezentând cheltuieli cu serviciile și costurile de promovare calculate de

SC C. SRL nu sunt sume datorate deoarece SC S.R. SRL nu se află în culpă contractuală.

Și pretențiile având ca obiect suma de

5.116,12 euro reprezentând chirie calculată pentru perioada 1 ianuarie 2010-3

martie 2010 și suma de 26.509,42 euro reprezentând diferența pozitivă între chiria

încasată de SC C. SRL de la SC P. SRL sunt neîntemeiate, deoarece alăturat motivului

că nu are nici o culpă contractuală, pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe

clauze contractuale lovite de nulitate absolută, (pct. 15.7 și 15.8) în absența

cauzei (condiția de valabilitate a acestora), întrucât, SC C. SRL a urmărit să își

asigure costuri financiare exorbitante fără însă a presta absolut nimic în schimbul

acestor sume, practic, prin impunerea acestor clauze, reclamanta și-a garantat încasarea

chiriei indiferent dacă locatarul desfășoară sau nu activități comerciale în spațiu,

ori dacă acesta se închiriază sau nu.

Prin urmare, rezilierea contractului de

închiriere de către proprietar determină o obligație de plată în sarcina chiriașului

egală cu aceea pe care ar fi avut-o în situația în care contractul de închiriere

s-ar fi executat, deși proprietarul nu mai datorează nici o contra prestație.

S-a arătat că prevederile contractuale

în acest sens sunt lovite de nulitatea absolută întrucât lipsește cauza, scopul,

constând în contraprestația i s-ar datora în schimbul plăților pretinse.

În subsidiar, s-a arătat că scopul urmărit

de SC C. SRL prin aceste prevederi este unul ilicit, ceea ce conduce, de asemenea,

la nulitatea absolută a prevederilor contractuale menționate, conform art. 966

C. civ. SC C. SRL obținerea unor câștiguri exorbitante în dauna patrimoniului SC

S.R. SRL, fără o justificare concretă a unei îmbogățiri a SC C. SRL, ceea ce contravine

echității și ordinii publice.

În ce privește suma de 26.509,42 euro reprezentând

diferență pozitivă de chirie, prevederea contractuală pe care s-a bazat pretenția

reclamantei intimate SC C. SRL este lovită de nulitate absolută întrucât aceasta

operează doar în cazul materializării unei condiții suspensive pur postestativă,

conform art. 1010 C. civ.

Recurenta a invocat și încălcarea și aplicarea

greșită a principiilor de drept aplicabile contractului și actelor adiționale, respectiv

a dispozițiilor art. 969, art. 977, art. 978 și art. 982 C. civ.

Recursul a fost legal timbrat.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată din perspectiva

criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

Astfel, motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit întrucât hotărârea

instanței de apel este motivată în fapt și în drept, problemele supuse dezbaterii

au fost examinate în mod real, iar în considerentele hotărârii se regăsesc argumentele

care au stat la baza pronunțării acesteia. Motivarea hotărârii presupune indicarea

cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea în urma examinării

probelor administrate, iar decizia recurată răspunde acestor cerințe.

Nici critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită întrucât motivul de recurs invocat

se referă la situația în care judecătorii au procedat la interpretarea actului juridic

dedus judecății cu toate că nu aveau dreptul să o facă în condițiile existenței

unor clauze precise.

Critica referitoare la încetarea contractului

de închiriere la data de 31 decembrie 2009 nu subzistă în condițiile în care neacordarea

de noi facilități ulterior datei de 31 decembrie 2009 nu are semnificația încetării

contractului, acesta fiind în vigoare până la data de 25 august 2013, potrivit

pct. 4 din actul adițional nr. X3, interpretarea dată de judecătorii apelului fiind

corectă.

Întrucât s-a stabilit în mod judicios că

nu a încetat contractul încheiat de părți în luna decembrie 2009, criticile recurentei

referitoare la împrejurarea că nu datorează sumele de 24.500 euro și 1.534,83

euro, ca urmare a încetării contractului, nu vor mai fi analizate.

De asemenea, se constată că clauzele convenite

de părți nu sunt afectate de nulitate întrucât în contract ambele părți au drepturi

și obligații asumate în mod clar, iar posibilitatea părților de a reglementa clauza

penală este expres prevăzută de art. 1066 C. civ., fiind un mijloc de evaluare a

prejudiciului suferit de creditor.

Mai mult decât atât, nici criticile privitoare

la condiția pur potestativă nu pot fi primite în condițiile în care reînchiderea

spațiului nu depinde exclusiv de voința proprietarului acestuia, ci și de voința

locatarului care, prin neplata chiriei, a determinat subînchirierea.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu

este incident nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. întrucât considerentele deciziei recurate permit identificarea textelor

de lege pe care este fundamentată soluția instanței, iar instanța de apel nu a aplicat

norme juridice care nu sunt incidente în speță.

Nerespectarea dispozițiilor legale se raportează

de către recurentă mai degrabă la modalitatea în care instanța a interpretat clauzele

contractuale, iar acest aspect reprezintă o chestiune de apreciere care nu poate

fi cenzurată în recurs atât timp cât în apel nu s-a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

Față de considerentele expuse pe larg mai

sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.R. SRL împotriva deciziei civile

nr. 68 din 3 mai 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.