ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 351/2013

Asupra recursului de față; Analizând actele și lucrările dosarului, se constată: Reclamanta SC C. SRL Tulcea prin cererea adresată instanței la data de 8 martie 3011 a chemat în judecată pe pârâta SC S.R. SRL București și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 57.660,37 euro, din care 24.500 euro reprezintă penalități pentru neîndeplinirea obligației de a menține spațiul comercial închiriat, iar suma de 33.160,37 euro constituind chirie, cheltuieli cu serviciile și de promovare pentru intervalul 1 ianuarie 2010 din 3 martie 2010, precum și diferență pozitivă dintre chiria datorată în baza contractului de închiriere și chiria cu care s-a reînchiriat spațiul, calculată pentru 4 amrtie 2010 din 4 martie 2011, perioada de valabilitate a noului contract.

În apărare, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență teritorială, după care s-a invocat excepția nulității absolute a clauzei leonine inserată în art. 15.7 din contractul de închiriere din 18 august 2008. Prin sentința civilă nr. 4420 din 4 noiembrie 2011, Tribunalul Tulcea a admis acțiunea reclamantei SC C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC S.R. SRL. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 24.500 euro reprezentând penalități pentru neîndeplinirea obligației de a menține închiriat spațiul comercial ce a format obiectul contractului de închiriere din 18 august 2008 și suma de 33.160,37 euro reprezentând chirie neachitată, cheltuieli cu serviciile și de promovare, respectiv diferență de chirie.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că între părți s-a încheiat contractul de închiriere din 18 august 2008 prin care SC C. SRL Tulcea, în calitate de locator a transmis dreptul de folosință asupra spațiului comercial situat în Centrul comercial C.P.M. către SC S.R. SRL București, în calitate de locatar, pe o durată de 5 ani, pentru o chirie determinată potrivit modalității de calcul detaliată în art. 4.3 din înțelegerea stabilită. Prin actul adițional nr. X1 din 21 noiembrie 2008, părțile au modificat art. 4.3, art. 5.1 și art. 9.6 din contract, respectiv modalitatea de calcul a chiriei, constituirea de garanții și lucrările realizate de chiriași, cu durata limită de realizare.

În actul adițional nr. X2din 6 aprilie 2009, ce și-a produs efectele de la 1 ianuarie 2009, s-a stipulat că, întrucât chiriașul a solicitat proprietarului acordarea unor facilități financiare temporare, expres limitate în timp și fără a putea fi interpretate ca având caracter repetitiv, menite să sprijine chiriașul în eforturile sale de redresare financiară, proprietarul a fost de acord cu modificarea unor prevederi ale contractului relativ la cuantumul chiriei ce urmează a fi plătită de chiriaș în perioada 1 februarie 2009-30 iunie 2009. În concret, art. 4.3 și art. 4.4 au fost completate cu un nou paragraf iar penultimul paragraf din art. 4.4 a fost modificat, aceste modificări intervenite având aplicabilitate temporară, pe intervalul 1 ianuarie 2009-30 iunie 2009. În continuare, părțile au încheiat și actul adițional nr. X3 din 7 iulie 2009 în care, în preambul, s-au reluat cele statuate și în actul adițional nr. X2, modificarea vizând cuantumul chiriei ce urmează a fi plătită de chiriaș proprietarului în perioada 1 iulie 2003 din 31 decembrie 2009. În paragraful introdus în art. 4.3 din contract, teza finală, părțile au prevăzut că, în prima parte a lunii decembrie, părțile vor renegocia condițiile contractuale pentru perioada următoare.

S-a reținut că este evident că părțile au avut în vedere modalitatea de determinare a chiriei pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2009 până la care funcționa înțelegerea cuprinsă în actul adițional nr. X3, fără a se insera vreo obligație în acest sens și fără a fi prevăzută vreo consecință, în contextul redresării financiare a pârâtei de care aceasta s-a prevalat și nu condițiile denunțării unilaterale, așa cum s-a solicitat de pârâtă.

De altfel, după cum s-a arătat, în același act adițional s-a menționat că facilitățile financiare temporare nu vor putea fi interpretate ca având caracter repetitiv, precum și că nicio modificare adusă contractului prin actul adițional nr. X3 nu va putea fi interpretată ca având caracter repetitiv, precum și că nicio modificare adusă contractului prin actul adițional nr. X3 nu va putea fi interpretată ca modificând implicit, parțial sau integral, orice altă prevedere a contractului, așa cum a fost amendat prin actul adițional nr. X1. În condițiile date, eșuarea renegocierii condițiilor contractuale după 1 ianuarie 2010 nu putea avea niciun efect asupra înțelegerii inițiale a părților întrucât reclamanta, în calitate de locator, nu s-a obligat la un anumit rezultat al renegocierii, acordarea facilităților fiscale și sprijinirea redresării financiare a locatorului fiind strict o facultate, și nu o obligație a proprietarului spațiului.

De asemenea, eșuarea negocierii nu poate fi calificată ca o neîndeplinire a obligațiilor de către proprietar, în mod substanțial și continuu, în sensul dispozițiilor art. 18.3 din contract pentru a putea opera rezilierea întrucât o atare renegociere nu presupune neapărat și automat o scădere a chiriei, putând însemna, în același timp, și o creștere a contravalorii folosinței în contextul în care locatorul a dovedit flexibilitate și, pentru o durată, a acceptat o reducere a chiriei fixată inițial.

În consecință, argumentele prezentate impun concluzia că nu a operat rezilierea începând cu 31 decembrie 2009, nesemnarea procesului-verbal de predare-primire din 31 decembrie 2009 neputând avea un atare rezultat în sensul invocat, ci abia la 22 februarie 2010, când s-a și predat spațiul comercial către proprietar, conform notificării nr. 226 din 16 februarie 2010. Instanța de fond a reținut că nu se verifică încălcarea vreunei obligații contractuale de către proprietarul locator, în timp ce locatarul, deși contractul nu fusese reziliat, conform situației învederate, a închis spațiul comercial și nu a mai achitat chiria aferentă. În acest context, este de subliniat că SC C. SRL Tulcea a încheiat cu SC P. SRL Tulcea contractul de închiriere din 2 martie 2010 pentru același spațiu comercial, pe o durată de 1 an, chiria fiind rezultatul înmulțirii suprafeței cu o sumă egală cu 3 euro/m.p./lună.

Potrivit art. 15.7 din contractul de închiriere din 18 august 2008, în cazul în care proprietarul reînchiriază spațiul către o terță persoană, după survenirea unui eveniment prevăzut de art. 15.1, și înaintea expirării duratei închirierii, chiriașul va plăti sumele datorate în baza contractului, plus toate cheltuielile proprietarului pentru perioada dintre data de încetare și până la prima plată a chiriei în baza unui nou contract de închiriere, precum și diferența pozitivă dintre suma chiriei plătibilă în baza prezentului contract și chiria plătibilă în baza noului contract de închiriere, până la expirarea duratei închirierii, după cum va fi cazul.

În același contract, este prevăzut că proprietarul va avea dreptul de a reține o sumă cu titiu de penalitate contractuală, în funcție de angajamentul/obligația contractuală încălcată în cuantum de 500 euro/zi pentru nerespectarea obligației contractuale de a menține deschis spațiul, fără întrerupere, în timpul orarului de funcționare, cu excepția cazurilor în care această întrerupere nu durează mai mult de 1 oră/zi într-un interval de 7 zile consecutive ori pe perioada sărbătorilor legale [art. 16.2 lit. i)]. Pentru că nu a operat rezilierea contractului începând cu 1 ianuarie 2010, rezultă că pârâta datorează penalitățile de 500 euro/zi pentru intervalul 1 ianuarie 2010 din 19 februarie 2010 : când nu și'-a îndeplinit obligația de a menține deschis spațiul comercial închiriat (în total 24.500 euro); diferența pozitivă dintre chiria datorată în temeiul contractului din 2008 și chiria cu care a fost reînchiriat spațiul către SC P. SRL Tulcea, calculată pentru perioada de derulare a contractului încheiat cu noul locator, respectiv 4 martie 2010 din 4 martie 2011 (suma de 26.509,42 euro, diferența de la 30.901,41 euro la 4.391,99 euro); cuantumul chiriei calculată conform art. 4.3, pentru perioada 1 ianuarie 2010-19 februarie 2010, dar și în continuare până la reînchirierea spațiului, potrivit art. 15.7, respectiv 3 martie 2010 (5116,12 euro); 1.534,83 euro,

cheltuielile cu serviciile și costuri de promovare determinate potrivit art. 4.8 și 4.12 din contract și datorate prin aplicarea prevederilor art. 15.7 lit. i) și art. 15.8. În ce privește clauza leonină, clauză prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor și, în același timp, este scutit de participarea la pierderi, este de relevat că atrage nulitatea, în condițiile art. 1513 C. civ.

Pe lângă faptul că acea,stă clauză leonină este circumscrisă contractelor de societate, în speță, prin inserarea în contractul părților, a prevederilor art. 15.7 ce reglementează modalitatea de acoperire a prejudiciului locatorului in situația în care intervine nerespectarea obligațiilor chiriașului înainte de expirarea contractului, nu se încalcă principiul egalității părților pentru că, în același contract, sunt prevăzute, în mod corelativ, și obligații pentru proprietar, iar prevederile privind încetarea și rezilierea contractului în caz de neîndeplinire a obligațiilor asumate se aplică ambelor părți. Drept urmare, contractul nu cuprinde doar avantaje pentru proprietar, ci și obligații a căror nerespectare atrage sancțiunea convenită de părți, iar clauza prevăzută de art. 15.7 reprezintă expresia libertății contractuale, a înțelegerii părților, caz în care nu poate fi calificată drept clauză leonină, lovită de nulitate, potrivit C. civ.

Fiind o apărare de fond ce nu se verifică în cauză, instanța a dat eficiență celorlalte aspecte relevate a căror incidență și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor menționat a fi datorale, din categoria și în cuantumul învederat. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtă SC S.R. SRL, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Constanța a apreciat că apelul este nefondat. În cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, situația de fapt și de dispozițiile legale aplicabile, se constată că prima instanță, analizând și susținerile părților, legal a admis-o.

S-a reținut că toate criticile aduse hotărârii sunt nefondate. Astfel, contractul de închiriere însușit de părți, modificat prin actele adiționale (în referire la cuantumul chiriei), ultimul nr. X3 din 14 iulie 2009 însușit de părți prin semnare fără obiecțiuni, nu și-a încetat efectele la 31 decembrie 2009 cum susține apelanta, deoarece în adiționalul nr. X3 s-a convenit: „în prima parte a lunii decembrie părțile vor negocia condițiile contractuale pentru perioada următoare”.

Ori, actul adițional referindu-se la perioada „până la 31 decembrie 2010”, este firesc că acestea se refereau doar la clauzele negociate prin adițional și nu la toate clauzele contractuale, deoarece încetându-și aplicabilitatea (din adițional), în situația neînțelegerii părților pentru ce va urma, modificat față de contractul inițial, firesc activându-se vechile clauze ale contractului încheiat pentru o perioadă de 5 ani deci până în 2013 (25 august 2013, pct. 4 act adițional nr. X3 din 14 martie 2009). Nicăieri nu este cuprinsă vreo înțelegere a părților sau vreo manifestare de voință din partea acestora cu privire la încetarea efectelor contractului de închiriere în cazul lipsei înțelegerii cu privire la renegocierea chiriei, ci dimpotrivă, clauzele contractului în referire la încetare sunt cu totul altele și din cauze cu totul diferite, notificarea apelantei în acest sens fiind de aceea fără efecte juridice, scopul adiționalului nr. X3 fiind expres prevăzut: acordarea la solicitarea apelantei „a unor facilități financiare temporare, expres limitate în timp și fără a putea fi interpretate ca având caracter repetitiv, menite să sprijine chiriașul în eforturile sale de redresare financiară", perioada fiind expres prevăzută la pct. c) din preambulul actului din 14 iulie 2009 (1 iulie 2009-31 decembrie 2009),

la pct. 8 al actului adițional nr. 3 din 14 iulie 2009 arătându-se expres că: nici o altă modificare nu va putea fi interpretată ca modificând implicit, parțial sau integral, orice prevedere a contractului, astfel cum a fost amendat prin actul adițional nr. X1 din 18 noiembrie 2008. Prin urmare, contrar susținerilor apelantei, contractul de închiriere își produce efecte după data de 31 decembrie 2009, conform clauzelor convenite de părți, eșuarea renegocierii chiriei neputând avea nici un efect asupra înțelegerii inițiale a părților, care au determinat inițial și modalitatea de calcul a chiriei și după 31 decembrie 2009, denunțarea unilaterală a contractului de închiriere fiind interzisă expres ambelor părți prin art. 18.2 din contract.

În ce privește suma de 24.500 euro reprezentând penalități pentru încălcarea obligației de a menține deschis spațiul închiriat pentru perioada 1 ianuarie 2010 (data părăsirii spațiului) și 19 februarie 2010 data rezilierii contractului de închiriere și suma de 1.534,83 euro reprezentând cheltuieli cu serviciile și costurile de promovare calculate conform art. 4.12 și 4.8 din contract pentru perioada 1 ianuarie 2010-4 martie 2010 data reînchirierii spațiului și despre care se susține că nu sunt datorate deoarece apelanta nu se află în culpă, contractul nemaifiind în vigoare de la 31 decembrie 2009, s-a arătat că acesta este în vigoare.

împrejurarea că apelanta a înregistrat rezultate financiar-economice negative (pierderi substanțiale) nu reprezintă un motiv pentru neîndeplinirea obligațiilor, apelanta fiind notificată în mai multe rânduri în scopul revenirii, fiindu-i prezentate și consecințele pe cale le va suporta conform contractului, în caz contrar, consecințele contractuale fiind acestea: 500 euro pe zi pentru 49 de zile calculate pentru perioada 1 ianuarie 2010 părăsirea spațiului, 19 februarie 2010 data rezilierii contractului, pentru nerespectarea obligației de a menține deschis spațiul închiriat, calculate conform art. 16.2 pct. i) și 1.534,83 euro reprezentând cheltuieli cu serviciile și costurile de promovare, calculate pentru perioada de 1 ianuarie 2010-4 martie 3010 când s-a reînchiriat spațiul calculată conform art. 15.8 și 15.7 pct. i) din contract și în baza și a art. 1453 C. civ.

Cu privire la susținerea conform căreia sumele reprezentând chiria pentru perioada 1 ianuarie 2010-4 martie 2010 și diferența pozitivă dintre chiria datorată de apelantă și chiria cu care a fost reînchiriat spațiul și care nu sunt datorate întrucât încetarea contractului nu s-a produs din culpa apelantei, iar clauzele contractuale din art. 15.7 și 15.8 sunt lovite de nulitate absolută datorită lipsei cauzei contractului și scopul ilicit urmărit, ca și aplicabilitatea teoriei impreviziunii, s-a constatat de către instanța de control judiciar că sunt nefondate și vor fi înlăturate. Aceasta, deoarece în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre prin care să se constate nulitatea totală sau parțială a contractului de închiriere, acesta fiind un contract încheiat cu consimțământul valabil, liber exprimat al părților, fiind unul sinalagmatic, cu drepturi și obligații recunoscute pentru ambele părți.

Clauzele 15.7 și 15.8 sunt clauze în care părțile au înțeles a sancționa încălcarea obligațiilor privind plata chiriei și constituirea (prelungirea garantei bancare) de către chiriaș, acestea nefiind lipsite de cauză și nici nu au un scop ilicit care să fi fost urmărit de locator, art. 1066 C. civ. reglementând expres dispoziția părților de a reglementa clauza penală încă din 1864. Dimpotrivă, chiriașul și-a exprimat acordul de voință cu privire la toate clauzele contractuale, contractul clerulându-se fără incidente majore în perioada august 2008-31 decembrie 2009. Nici susținerile referitoare la aplicabilitatea teoriei impreviziunii nu sunt întemeiate, deoarece în contextul social, economic, istoric nu s-au produs schimbări excepționale care să nu poată fi prevăzute de părți la încheierea contractului și care să facă excesiv de oneroasă executarea acestuia.

Referitor la critica potrivit căreia clauza 15.7 din contract este lovită de nulitate absolută, operând doar în cazul materializării unei condiții suspensive pur potestativă și aceasta este nefondată, deoarece condiția pus potestativă este „acea condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința uneia dintre părți, cât și de un clement exterior acestuia (fapt exterior sau voința unei persoane nedeterminate), deoarece în cauză reînchirierea spațiului nu putea depinde, interveni exclusiv din voința proprietarului spațiului, fără atitudinea contractantului, locatarul, care a și determinat subînchirierea, prin neîndeplinirea propriei obligații contractuale de a plăti chiria, între cele două contracte existând, pe lângă urgența determinată de contextul financiar al proprietarului și o diferență de timp de 3 ani, care în actualul contest economic explică diferența dintre valoarea chiriilor.

Pentru considerentele arătate, prin decizia civilă nr. 68 din 3 mai 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, a respins apelul declarat de pârâtă ca nefondat. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC S.R. SRL, care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, în esență, recurenta a expus următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate, pe care Ie-a subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.: În mod eronat nu s-a reținut că a încetat la 31 decembrie 2009 contractul de închiriere, în absența unui consens al părților cu privire la condițiile în care să colaboreze ulterior acestei date.

Prin urmare, intimata nu avea dreptul să pretindă penalități de întârziere pentru încălcarea obligației de a menține deschis spațiul comercial, în cadrul programului de funcționare și nici cheltuieli cu serviciile și costuri de promovare, ambele calculate pentru perioada 1 ianuarie 2010-19 februarie 2010. Sumele de 24.500 euro penalități pentru încălcarea obligației de a menține deschis spațiul comercial și suma de 1.534,83 euro reprezentând cheltuieli cu serviciile și costurile de promovare calculate de SC C. SRL nu sunt sume datorate deoarece SC S.R. SRL nu se află în culpă contractuală.

Și pretențiile având ca obiect suma de 5.116,12 euro reprezentând chirie calculată pentru perioada 1 ianuarie 2010-3 martie 2010 și suma de 26.509,42 euro reprezentând diferența pozitivă între chiria încasată de SC C. SRL de la SC P. SRL sunt neîntemeiate, deoarece alăturat motivului că nu are nici o culpă contractuală, pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe clauze contractuale lovite de nulitate absolută, (pct. 15.7 și 15.8) în absența cauzei (condiția de valabilitate a acestora), întrucât, SC C. SRL a urmărit să își asigure costuri financiare exorbitante fără însă a presta absolut nimic în schimbul acestor sume, practic, prin impunerea acestor clauze, reclamanta și-a garantat încasarea chiriei indiferent dacă locatarul desfășoară sau nu activități comerciale în spațiu, ori dacă acesta se închiriază sau nu.

Prin urmare, rezilierea contractului de închiriere de către proprietar determină o obligație de plată în sarcina chiriașului egală cu aceea pe care ar fi avut-o în situația în care contractul de închiriere s-ar fi executat, deși proprietarul nu mai datorează nici o contra prestație. S-a arătat că prevederile contractuale în acest sens sunt lovite de nulitatea absolută întrucât lipsește cauza, scopul, constând în contraprestația i s-ar datora în schimbul plăților pretinse. În subsidiar, s-a arătat că scopul urmărit de SC C. SRL prin aceste prevederi este unul ilicit, ceea ce conduce, de asemenea, la nulitatea absolută a prevederilor contractuale menționate, conform art. 966 C. civ. SC C. SRL obținerea unor câștiguri exorbitante în dauna patrimoniului SC S.R.

SRL, fără o justificare concretă a unei îmbogățiri a SC C. SRL, ceea ce contravine echității și ordinii publice. În ce privește suma de 26.509,42 euro reprezentând diferență pozitivă de chirie, prevederea contractuală pe care s-a bazat pretenția reclamantei intimate SC C. SRL este lovită de nulitate absolută întrucât aceasta operează doar în cazul materializării unei condiții suspensive pur postestativă, conform art. 1010 C. civ. Recurenta a invocat și încălcarea și aplicarea greșită a principiilor de drept aplicabile contractului și actelor adiționale, respectiv a dispozițiilor art. 969, art. 977, art. 978 și art. 982 C. civ. Recursul a fost legal timbrat. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate. Astfel, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit întrucât hotărârea instanței de apel este motivată în fapt și în drept, problemele supuse dezbaterii au fost examinate în mod real, iar în considerentele hotărârii se regăsesc argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia. Motivarea hotărârii presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază hotărârea în urma examinării probelor administrate, iar decizia recurată răspunde acestor cerințe. Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. nu poate fi primită întrucât motivul de recurs invocat se referă la situația în care judecătorii au procedat la interpretarea actului juridic dedus judecății cu toate că nu aveau dreptul să o facă în condițiile existenței unor clauze precise. Critica referitoare la încetarea contractului de închiriere la data de 31 decembrie 2009 nu subzistă în condițiile în care neacordarea de noi facilități ulterior datei de 31 decembrie 2009 nu are semnificația încetării contractului, acesta fiind în vigoare până la data de 25 august 2013, potrivit pct. 4 din actul adițional nr. X3, interpretarea dată de judecătorii apelului fiind corectă. Întrucât s-a stabilit în mod judicios că nu a încetat contractul încheiat de părți în luna decembrie 2009, criticile recurentei referitoare la împrejurarea că nu datorează sumele de 24.500 euro și 1.534,83 euro, ca urmare a încetării contractului, nu vor mai fi analizate.

De asemenea, se constată că clauzele convenite de părți nu sunt afectate de nulitate întrucât în contract ambele părți au drepturi și obligații asumate în mod clar, iar posibilitatea părților de a reglementa clauza penală este expres prevăzută de art. 1066 C. civ., fiind un mijloc de evaluare a prejudiciului suferit de creditor. Mai mult decât atât, nici criticile privitoare la condiția pur potestativă nu pot fi primite în condițiile în care reînchiderea spațiului nu depinde exclusiv de voința proprietarului acestuia, ci și de voința locatarului care, prin neplata chiriei, a determinat subînchirierea. Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este incident nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. întrucât considerentele deciziei recurate permit identificarea textelor de lege pe care este fundamentată soluția instanței, iar instanța de apel nu a aplicat norme juridice care nu sunt incidente în speță. Nerespectarea dispozițiilor legale se raportează de către recurentă mai degrabă la modalitatea în care instanța a interpretat clauzele contractuale, iar acest aspect reprezintă o chestiune de apreciere care nu poate fi cenzurată în recurs atât timp cât în apel nu s-a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. Față de considerentele expuse pe larg mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 68 din 3 mai 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.