ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1405/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la nr. 1820/88 din 17 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Tulcea, reclamanta SC A.I. SA București a solicitat obligarea pârâtei SC N.M.D. SRL Tulcea la plata sumei de 112.079,57 lei, din care 102.050,59 lei reprezintă debit neachitat și 10.028,78 lei reprezintă dobânda legală aferentă ca urmare a neexecutării culpabile a contractului de închiriere nr. 61 din 25 mai 2007. În motivarea cererii reclamanta a arătat că, la 25 mai 2007, între părți s-a încheiat contractul de închiriere nr. 61, prin care a închiriat pârâtei spațiul în suprafață de 360 mp situat în Tulcea, cu obligația acesteia de a plăti o chirie lunară reprezentând echivalentul în lei a sumei de 2160 Euro + TVA, pe care însă nu și-a respectat-o începând cu luna iulie 2007, după ce în luna iunie 2007 a efectuat o plată parțială, refuzând constant primirea facturilor fiscale emise.

A mai susținut reclamanta că, întrucât prin adresa nr. 791 din 21 mai 2008, pârâta a precizat că refuză achitarea chiriei, i s-a comunicat la 21 mai 2008 că, începând cu 31 mai 2008, a fost reziliat contractul de închiriere nr. 61 din 25 iulie 2007 fără posibilitatea de prelungire, însă aceasta a continuat să folosească spațiul deși nu poate invoca tacita relocațiune ce este interzisă prin contract, și nu s-a prezentat inițial la conciliere, iar ulterior s-a abținut a se pronunța. A precizat, în continuare, că i se datorează și dobânda legală în cuantum de 10.028,78 lei, pentru fiecare lună de întârziere, calculată până în luna iunie 2009, dar se impune acordarea acesteia până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 1174 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Tulcea a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active și a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 102.050,59 lei reprezentând debit neachitat și a sumei de 10.028,78 lei cu titlu de dobândă legală calculată până la 30 iunie 2009, precum și la achitarea dobânzii legale în continuare până la plata efectivă. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că între părți s-a încheiat contractul nr. 61 din 25 iulie 2007, prin care societatea reclamantă a închiriat pârâtei SC N.M.D. SRL Tulcea un spațiu situat în Tulcea, în suprafață de 360 mp (40 mp parter și 320 mp mezanin), începând cu 1 iunie 2007 și până la 31 mai 2008, stabilindu-se că înțelegerea poate fi prelungită prin acordul expres al părților.

În același contract s-a mai stipulat că locatarul se obligă să plătească locatorului o chirie lunară de 2160 Euro exclusiv TVA, cu plata în lei în funcție de cursul BNR la data emiterii facturii și pe baza facturii eliberate de locator până la data de 10 a fiecărei luni, pentru luna în curs, în numerar sau prin ordin de plată, precum și să ridice personal de la locator factura eliberată de acesta (art. 3, art. 4 și art. 5). Conform înțelegerii părților, contractul de închiriere a încetat la 31 mai 2008, moment până la care s-au și emis facturi de către reclamanta-locatoare - SC A.I. SA pentru chiria datorată aferentă spațiului închiriat. Pe unele dintre facturi apare mențiunea „transmis prin poștă”, în altele este menționat „numele delegatului – R.A.” și, totodată, transmis prin poștă și doar una – factura nr. 6121968 din 16 iulie 2007 poartă semnătura de primire, fiind, prin urmare, acceptată la plată.

Însă, față de clauzele contractuale, mențiunea de la numele delegatului nu prezintă relevanță cât timp nu există și semnătura de primire, după cum nu este relevantă nici consemnarea „transmis prin poștă”, deoarece chiriașul avea obligația să ridice personal de la locator facturile eliberate (art. 5), obligație pe care nu și-a îndeplinit-o, după cum rezultă din depoziția martorului C.F. – ce a învederat că 10 sau 15 facturi au fost predate de către aceasta societății pârâte, respectiv vânzătoarelor de la magazin. Mai mult, dacă reprezentantul societății locatare s-ar fi prezentat pentru ridicarea facturilor emise lunar ar fi trebuit să semneze de primire, iar alte probe privind îndeplinirea acestei obligații pe care pârâta o cunoștea, după cum rezultă din întâmpinare, nu au fost administrate în cauză.

Pe de altă parte, depoziția martorului R.R. nu poate fi valorificată în speță întrucât este asociat al pârâtei și, datorită situației conflictuale dintre părți ivite de mai mult timp, nu poate fi calificată drept obiectivă, dar, mai mult decât atât, nu se putea face plata chiriei decât în schimbul unei chitanțe ce constituie singurul înscris ce probează plata și care nu a fost prezentat.

Nici în procesul-verbal de conciliere din 16 iunie 2009 reprezentantul chiriașului nu se prevalează de efectuarea plății chiriei solicitate și care făcea obiectul respectivei concilieri, condiții în care, față de toate cele învederate, se constată că suma de 102.050,59 lei reprezentând contravaloarea facturilor emise lunar, în intervalul iunie 2007 – mai 2008, nu a fost achitată, exceptând o parte din factura aferentă lunii iunie 2007. În contractul încheiat de părți nu s-au prevăzut penalități de întârziere pentru neplata la termen, situație în care devin incidente prevederile art. 2 din O.G. nr. 9/2000 conform cu care în cazul când, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi, fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală ce, în materie comercială, se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României.

Relativ la excepția lipsei calității procesuale active, s-a arătat că revenirea societății reclamante la denumirea anterioară nu modifică raporturile contractuale derulate între părți și clauzele contractuale asupra cărora au convenit nu schimbă consecințele și obligațiile asumate de către fiecare dintre părțile contractante, așa încât o schimbare a denumirii nu ar fi mai mult decât o formalitate pentru că, persoana juridică, ca subiect de drepturi și obligații, este și rămâne aceeași, condiții în care această excepție a fost respinsă ca nefondată. Răspunzând criticilor formulate de reclamantă, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 127 din 6 octombrie 2010 a respins apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut din interpretarea clauzelor contractuale prin care părțile au stabilit drepturile și obligațiile lor privind modalitatea de achitare a chiriei lunare reiese că obligația de a ridica personal factura revenea locatarului, respectiv apelantei pârâte SC N.M.D. SRL, iar neprimirea de către aceasta a facturii fiscale aferente fiecărei luni nu o exonera de plata chiriei la termenele și în cuantumul stipulat contractual la data încheierii acordului de voință între cele două părți litigante. Susținerile apelantei pârâte, că ar fi achitat o parte din chiria lunară prin remiterea unei sume de bani către administratorul societății intimate, SC A.I.

SA București nu poate fi primită, întrucât aceste susțineri, regăsite în declarațiile martorilor propuși de apelanta-pârâtă, R.R. (administratorul acestei societăți) și G.C. (consilier juridic al societății apelante) nu se coroborează cu niciuna dintre probele administrate în cauză, astfel că nu se poate conchide că ar fi existat un acord de voință al părțile contractante în acest sens. Împrejurarea că o sumă de bani era remisă periodic administratorului unei societăți comerciale nu poate conduce la concluzia că sume respectivă avea o anumită destinație, cât timp părțile nu au înțeles să constituie, ad probationem, un înscris care să materializeze voința lor comună referitoare la destinația dată fiecărei sume de bani pe care o transferau lunar dintr-un patrimoniu în altul.

Ceea ce este relevant pentru dezlegarea corectă a raporturilor juridice dintre părțile litigante este faptul că apelanta pârâtă nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că a fost împiedicată să achite lunar chiria pe care a convenit să o suporte pentru spațiul închiriat de la intimata reclamantă, că nu a notificat nici un moment partea contractantă că nu i-a înmânat facturile la momentul la care trebuia să se prezinte pentru ridicarea acestora, adoptând o conduită culpabilă, concretizată prin neîndeplinirea obligației de plată a chiriei în cuantum de 2160 Euro/lună (exclusiv TVA). Deși apelanta pârâtă a reclamat neîndeplinirea de către judecătorul fondului a obligațiilor care-i reveneau potrivit prevederilor art. 129, alin. (5) C. proc.

civ., Curtea reține că interpretarea probelor administrate nemijlocit în fața instanței s-a realizat corect, fiind temeinică și legală soluția pronunțată în raport de materialul probator din dosarul cauzei. Împotriva acestei soluții a declarat recurs, în termen și legal timbrat, pârâta invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, au fost reluate criticile din apel considerând că nu au fost rezolvate falsurile; nu a fost rezolvată procedura defăimării înscrisurilor; nu a fost analizată scadența în raport cu prevederile contractuale; nu a fost analizată incidența Ordonanței nr. 9/2000 cu privire la nivelul dobânzii care se diminuează cu 20% atunci când nu a fost stabilit nivelul acesteia.

De asemenea consideră că nu are nici o culpă procesuală în calea de atac pentru a fi obligată la cheltuieli de judecată atâta timp cât instanța a omis să soluționeze cerințele esențiale ale apelului. Recursul este nefondat. În raport de dispozițiile art. 969 și urm. C. civ., se reține că instanțele anterioare au dispus antrenarea răspunderii contractuale a recurentei SC N.M.D. SRL Tulcea pentru nerespectarea clauzelor inserate în contractul de închiriere nr. 61 din 25 mai 2007, respectiv pentru neplata chiriei până la data de 15 a fiecărei luni în perioada 1 iunie 2007 – 31 mai 2008, criticile formulate prin recurs fiind o reiterare a motivelor de apel, fără elemente noi susținute probator, prin înscrisuri, care să conducă la o altă soluție.

Recurenta nu a respectat normele procesuale privind înscrierea în fals și a defăimării înscrisurilor, instanțele anterioare procedând în consecință. S-au examinat și interpretat după voința părților clauzele contractuale, iar remiterea unor sume de bani administratorului societății nu a fost dovedită, instanța fiind suverană în aprecierea probatoriilor și corelarea probelor administrate, fiind respectate întocmai dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. Întrucât în contractul încheiat nu s-a înserat clauză penală, pentru neplata în termen fiind aplicabile dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 2/2000 în considerarea dispozițiilor art. 43 C. com. potrivit cărora datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă din ziua când devin exigibile.

Față de soluția pronunțată, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Criticile formulate neputând fi încadrate în situațiile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 invocate drept temei legal de recurentă în considerarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC N.M.D. SRL Tulcea împotriva deciziei civile nr. 127/COM din 6 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 1820/88/2009. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 31 martie 2011.