ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința

comercială nr. 1657 din 16 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de

reclamantul O.N. în contradictoriu cu pârâta SC M. SA având drept obiect

obligarea pârâtei la plata sumei de 149.358 RON cu titlu contravaloare chirie

restantă pentru folosirea terenului în suprafață de 248 m.p. situat în

București, Calea Griviței nr. 524 sector 1.

În motivarea

hotărârii, prima instanță a reținut, în esență, că în raport de prevederile

art. 3.2 din contratul încheiat, tacita relocațiune nu putea opera în

condițiile în care părțile au agreat ca prelungirea contractului de locațiune

să se facă printr-un act adițional, chiar dacă imobilul continua să fie folosit

de către locatar. În consecință, în lipsa actului adițional instanța de fond a

apreciat că nu se mai poate reține prelungirea contractului de locațiune.

În termen legal,

împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care, prin Decizia

comercială nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, a fost admis, a fost schimbată în tot

sentința comercială atacată în sensul că a fost admisă cererea de chemare în

judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 149.358

RON reprezentând contravaloare chirie restantă pentru perioada 1 august 2009 -

17 decembrie 2009, precum și la plata dobânzii legale calculată de la data de 1

august 2009 - 31 mai 2011 în sumă de 18743,02 RON și până la plata efectivă a

debitului.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, incidența în cauză a

dispozițiilor art. 1437 și 1452 C. civ., apreciind astfel locațiunea reînnoită

prin tacita relocațiune.

S-a reținut că

neîncheierea unui act adițional anterior expirării duratei de închiriere nu

exclude posibilitatea operării tacitei relocațiunii, atâta timp cât aceasta nu

a fost interzisă în mod expres prin contract, iar locatarul a rămas în

folosința lucrului după expirarea termenului fără ca locatorul să-l împiedice,

și fără ca vreuna dintre părți să fi denunțat contractul după împlinirea

termenului.

În raport de această

împrejurare, ținând cont și de prevederile contractuale, pârâta a fost obligată

la plata sumelor de 149.358 RON contravaloare chirie restantă pentru perioada 1

august 2009 - 17 decembrie 2009 și 18.743,02 RON dobândă legală calculată de la

1 august 2009 și până la 31 mai 2011, precum și la plata dobânzii legale

calculată din iunie 2011 și până la plata efectivă a debitului.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la data de

21 noiembrie 2011, apelantul-reclamant O.N. a solicitat completarea Deciziei

comerciale nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, în sensul că instanța a omis să se pronunțe cu

privire la cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată,

efectuate în cele două faze procesuale parcurse.

Verificând

legalitatea susținerilor apelantului-reclamant, potrivit dispozițiilor

articolului 281

2

C. proc. civ., Curtea de Apel București a constatat

că instanța de control judiciar a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de

cerere accesoriu, și, în consecință, a apreciat ca fiind întemeiată cererea

formulată de reclamant.

Astfel, în temeiul

dispozițiilor articolului 281

2

C. proc. civ., prin Decizia civilă

nr. 3 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a fost admisă cererea petentului apelant-reclamant în sensul

completării dispozitivului Deciziei comerciale nr. 334 din 26 septembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, cu dispoziția

referitoare la obligarea intimatei -pârâte la plata cheltuielilor de judecată

în sumă de 12.235 RON efectuate în fond și apel.

La data de 5 martie 2012 pârâta SC M. SA a formulat

cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și

dispozitivul Deciziei nr. 3 din 9 ianuarie 2012, motivat de faptul că din

eroare a fost consemnată suma de 12235 RON cheltuieli de judecată în fond și

apel, în loc de 1225 RON.

Prin încheierea

pronunțată în Camera de Consiliu la data de 12 martie 2012 de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 281 C. proc. civ., s-a dispus

rectificarea erorii materiale, în sensul că în Decizia civilă nr. 3 din 9

ianuarie 2012, din eroare a fost consemnată suma de 12235 RON, în loc de 12225

RON la care petenta SC M. SA a fost obligată să o achite cu titlu de cheltuieli

de judecată apelantului O.N.

Împotriva Deciziei

comerciale nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, și împotriva Deciziei civile nr. 3 din 9

ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

pârâta SC M. SA a declarat recurs.

Recurenta-pârâtă a

criticat Decizia comercială nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel București pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivare, sub

aspectul instituit de prevederile pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., recurenta

consideră că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut, respectiv

contravaloarea chiriei pe 12 luni, în condițiile în care petitul reclamantului

a vizat chiria pentru perioada 1 august 2009-17 decembrie 2009. în argumentarea

acestui motiv, recurenta prezintă un calcul efectuat în raport de prețul convenit

prin art. 4.1 din contractul încheiat și perioada solicitată de reclamant.

În ceea ce privește

incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în opinia

recurentei, instanța de apel a reținut în mod greșit împrejurarea că în cauză a

operat tacita relocațiune, aceasta întrucât, prin art. 3.2 din contractul de

închiriere nr. 69/2008 încheiat între reclamantul O.N. în calitate de locator

și pârâta SC M. SA în calitate de locatar pentru o perioadă de un an, s-a

stipulat expres că în situația în care nu se finalizează procedura de

expropriere conform Legii nr. 33/1994, prelungirea contractului pentru o nouă

perioadă și în aceleași condiții se face numai prin act adițional.

Astfel, susține

recurenta, părțile semnatare și-au exprimat acordul de prelungire a

contractului numai într-o anumită formă, respectiv prin act adițional și pe

cale de consecință prin aceasta este exclusă aplicarea prevederilor art. 1437

C. civ.

Instanța de apel a

interpretat greșit actul dedus judecății încălcând voința părților exprimată

expres cu privire la posibilitatea prelungirii contractului numai prin act

adițional și pentru că nu a ținut seama în decizia pronunțată și de faptul că

terenul în litigiu se află în proces de expropriere în conformitate cu

prevederile Legii  nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică așa cum se reține și în cap.3-Durata contractului, din contractul de

închiriere.

Consideră că se

impune respingerea acțiunii reclamantului și din perspectiva conferită de

contextul legislativ al Legii nr. 33/1994, în raport de faptul că suma

solicitată de reclamant prin acțiune reprezintă parte din prejudiciul cauzat

proprietarului conform art. 26 din legea exproprierii, potrivit căruia

despăgubirile în caz de expropriere includ valoarea reală a imobilului, precum

și prejudiciul cauzat proprietarului.

Recurenta consideră

ca fiind incident în speță și pct. 9 teza a doua al art. 304 C. proc. civ.,

care vizează situația în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii.

În argumentarea

acestui motiv, recurenta-pârâtă susține în esență, că în situația de față, nu

mai poate opera tacita relocațiune prevăzută de art. 1437 C. civ., având în

vedere că prin cererea de asigurare dovezi și prin adresa nr. 2980 din 4 august

2009 reclamantul și-a manifestat voința de a nu reînnoi contractul de

închiriere expirat prin ajungere la termen, această manifestare de voință

echivalând, în opinia recurentei, cu anunțarea concediului.

Întrucât prin mai

multe mijloace locatorul a anunțat că nu mai dorește să prelungească

contractual de închiriere, cu toate că locatarul a continuat să folosească

terenul închiriat, acesta nu poate opune relocațiunea tacită conform art. 1438

C. civ.

În ceea cea privește

recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 3 din 9 ianuarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta-pârâtă

critică hotărârea atacată sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată.

În opinia recurentei,

în mod greșit instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată atât în apel,

cât și în fond, în contextul în care reclamantul a pierdut litigiul la fond,

fiindu-i respinsă acțiunea ca neîntemeiată. Astfel, apreciază că pârâta SC M.

SA nu datorează părții adverse cheltuieli de judecată pentru fond, întrucât nu

a căzut în pretenții în această fază procesuală.

Solicită admiterea

recursului privind plata cheltuielilor de judecată întrucât aceasta reprezintă

un accesoriu la suma reprezentând contravaloarea chiriei restante, în opinia

pârâtei, nedatorată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând Decizia

comercială nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, în limitele controlului de legalitate, în

raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată

că reclamantul O.N., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA a învestit instanța

cu o cerere, completată ulterior, prin care a solicitat obligarea pârâtei la

plata sumei de 149.358 RON cu titlu contravaloare chirie restantă pentru

folosirea terenului în suprafață de 248 m.p, precum și la plata dobânzii legale

„până în prezent", cu cheltuieli de judecată.

Or, prin decizia

recurată, instanța de control judiciar a obligat pârâta la plata către

reclamantă a sumei solicitate prin acțiunea promovată, respectiv a sumei de

149.358 RON reprezentând contravaloarea chiriei restante pentru perioada 1

august 2009 - 17 decembrie 2009, precum și la plata dobânzii legale calculată

de la data de 1 august 2009 - 31 mai 2011 în sumă de 18743,02 RON și până la

plata efectivă a debitului.

Este adevărat că

instanțele au datoria de a se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut,

potrivit art. 129 C. proc. civ., dar este de necontestat că principiul

disponibilității a fost respectat în cauză, în raport de voința reală a

reclamantului și scopul urmărit prin promovarea acțiunii, față de limitele în

care aceasta a înțeles să învestească instanța de fond și să-și argumenteze

pretențiile, motiv pentru care, criticile formulate sub acest aspect se rețin a

fi nefondate.

Cât privește

modalitatea de calcul a contravalorii chiriei restante, prezentată de

recurentă, este de reținut că susținerile pârâtei vizează, în realitate,

aspecte de netemeinicie, care exced controlului de legalitate, în această etapă

procesuală.

Prin urmare, contrar

susținerilor recurentei-pârâte, nu se poate reține împrejurarea că instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut, și, nici nu se poate pretinde o îmbogățire

fără justă cauză, iar motivul prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ.

nu-și găsește incidența în speță.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Este de necontestat

că între părțile litigante s-a încheiat contractul de închiriere nr. 69/2008,

pe o perioadă de 1 an (filele 5-7 din dosarul nr. 50059/3/2009 al Tribunalului

București, secția a IV-a civilă), astfel că în raport de prevederile art. 1437

C. civ. pentru perioada pretențiilor solicitate operează tacita relocațiune.

Recurenta se

prevalează de dispozițiile art. 3.2 din contract conform căruia „în cazul în

care în cadrul acestui termen nu se finalizează procedura de transfer a

dreptului de proprietate, conform prevederilor Legii nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, părțile sunt de acord cu

prelungirea de drept a contractului pentru o nouă perioadă în aceleași

condiții, prin act adițional".

Pornind de la cadrul

legal instituit de prevederile art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația

instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale

contractului de închiriere încheiat, iar în cauză aceste aspecte au fost pe

deplin analizate, instanța de apel făcând o corectă interpretare a actului

dedus judecății, respectiv a clauzelor contractuale, în considerarea

dispozițiilor art. 977, precum și ale art. 982 C. civ., nefiind incident nici

motivul instituit de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Instanța de control

judiciar a reținut cu justețe, că neîncheierea unui act adițional anterior

expirării duratei de închiriere, nu exclude posibilitatea operării tacitei

relocațiunii, atâta timp cât aceasta nu a fost interzisă în mod expres prin

contract, iar locatarul a rămas în folosința lucrului după expirarea termenului

fără ca locatorul să-l împiedice, și fără ca vreuna dintre părți să fi denunțat

contractul după împlinirea termenului, va considera locațiunea reînnoită în

forma stabilită inițial.

Potrivit

dispozițiilor prevederilor art. 1437 și art. 1452 C. civ., în situația în care

locatarul rămâne în folosința lucrului după împlinirea termenului prevăzut în

contract și cu permisiunea locatorului, locațiunea se consideră reînnoită prin

tacita relocațiune.

Potrivit acelorași

prevederi legale, în situația în care tacita relocațiune nu a fost exclusă

printr-o clauză contractuală expresă, aceasta va avea loc în condițiile

primului contract, dar se va considera încheiat fără termen, astfel că va lua

sfârșit doar prin denunțarea unilaterală de către oricare dintre părți.

Câtă vreme nu s-a

convenit contractual în mod expres excluderea tacitei relocațiuni, iar pârâta

locatară a continuat să folosească terenul închiriat, cu acordul reclamantului,

și după împlinirea termenului locațiunii, chiar dacă terenul făcuse obiectul

procedurii de expropriere pentru utilitate publică conform Legii nr. 33/1994,

procedură neîncheiată până la data soluționării apelului, în mod corect

instanța de control judiciar a constatat că incidența în cauză a dispozițiilor

art. 1437 și art. 1452 C. civ. nu poate fi înlăturată, locațiunea

considerându-se reînnoită prin tacita relocațiune.

Invocând prevederile

art. 26 din Legea nr. 33/1994, recurenta face o confuzie între procedura

exproprierii, începută, dar nefinalizată până la momentul soluționării apelului

și acțiunea pendinte prin care s-a solicitat contravaloarea chiriei restante,

rezultat al tacitei relocațiuni, motiv pentru care vor fi înlăturate și

criticile formulate sub acest aspect.

Fără a repeta

considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată este

perfect legală și sub aspectul criticilor formulate, în temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu aplicarea corectă a legii.

Pentru toate

argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că Decizia

comercială nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, este la adăpost de orice critică, iar

recursul pârâtei este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea

instanței de apel, ca fiind legală.

Examinând Decizia

civilă nr. 3 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, în raport de criticile formulate și menținute referitoare la

acordarea cheltuielilor de judecată, în limitele controlului de legalitate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

urmează:

Potrivit

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, sa plătească cheltuielile de judecată".

Fundamentul acordării

cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, este

reprezentat de culpa procesuală, partea care pierde procesul răspunzând pentru

cheltuieli de judecată în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme

între părțile din proces nu există un temei al angajării răspunderii civile

contractuale, astfel că este aplicabil dreptul comun în aceasta materie.

Astfel, cel care a

câștigat procesul are dreptul de a obține de la partea adversă sumele

ocazionate de soluționarea dosarului în condițiile în care probează

îndeplinirea tuturor cerințelor cumulative necesare declanșării acestei

răspunderi. În cauză, aceste cerințe sunt îndeplinite, în ceea ce privește

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de

apelantul-reclamant, prin raportare la considerentele anterior expuse, pârâta

căzând în pretenții față de acesta.

Distinct de cele

reținute, reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată, atât în fond,

cât și în apel, cheltuielile solicitate au fost probate și au fost avansate în

legătură cu prezenta cauză.

Contrar susținerilor

recurentei, prin admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în

sensul admiterii acțiunii reclamantului, pârâta căzută în pretenții are

obligația achitării tuturor cheltuielilor de judecată făcute și dovedite de

către reclamant atât în fond, întrucât soluția primei instanțe a fost reformată

în totalitate, cât și în apel, urmare a admiterii apelului.

Prin urmare, Curtea

de Apel București, constatând că instanța a omis să se pronunțe cu privire la

cererea de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în

fond și în apel, în mod corect a apreciat ca fiind întrunite cerințele art. 281

2

C. proc. civ. și a dat eficiență dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., astfel că motivul instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu-și găsește incidența.

Pentru toate

argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea

recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC M. SA București împotriva Deciziei civile nr. 3

din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de pârâta SC M. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 334

din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, și împotriva Deciziei civile nr. 3 din 9 ianuarie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG