ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 784/2013

Prin Sentința comercială nr. 1657 din 16 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul O.N. în contradictoriu cu pârâta SC M. SA având drept obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 149.358 RON cu titlu contravaloare chirie restantă pentru folosirea terenului în suprafață de 248 m.p. situat în București, Calea Griviței nr. 524 sector 1. În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut, în esență, că în raport de prevederile art. 3.2 din contratul încheiat, tacita relocațiune nu putea opera în condițiile în care părțile au agreat ca prelungirea contractului de locațiune să se facă printr-un act adițional, chiar dacă imobilul continua să fie folosit de către locatar.

În consecință, în lipsa actului adițional instanța de fond a apreciat că nu se mai poate reține prelungirea contractului de locațiune. În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care, prin Decizia comercială nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a fost admis, a fost schimbată în tot sentința comercială atacată în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 149.358 RON reprezentând contravaloare chirie restantă pentru perioada 1 august 2009 - 17 decembrie 2009, precum și la plata dobânzii legale calculată de la data de 1 august 2009 - 31 mai 2011 în sumă de 18743,02 RON și până la plata efectivă a debitului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, incidența în cauză a dispozițiilor art. 1437 și 1452 C. civ., apreciind astfel locațiunea reînnoită prin tacita relocațiune. S-a reținut că neîncheierea unui act adițional anterior expirării duratei de închiriere nu exclude posibilitatea operării tacitei relocațiunii, atâta timp cât aceasta nu a fost interzisă în mod expres prin contract, iar locatarul a rămas în folosința lucrului după expirarea termenului fără ca locatorul să-l împiedice, și fără ca vreuna dintre părți să fi denunțat contractul după împlinirea termenului.

În raport de această împrejurare, ținând cont și de prevederile contractuale, pârâta a fost obligată la plata sumelor de 149.358 RON contravaloare chirie restantă pentru perioada 1 august 2009 - 17 decembrie 2009 și 18.743,02 RON dobândă legală calculată de la 1 august 2009 și până la 31 mai 2011, precum și la plata dobânzii legale calculată din iunie 2011 și până la plata efectivă a debitului. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 21 noiembrie 2011, apelantul-reclamant O.N. a solicitat completarea Deciziei comerciale nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul că instanța a omis să se pronunțe cu privire la cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în cele două faze procesuale parcurse.

Verificând legalitatea susținerilor apelantului-reclamant, potrivit dispozițiilor articolului 281 2 C. proc. civ., Curtea de Apel București a constatat că instanța de control judiciar a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere accesoriu, și, în consecință, a apreciat ca fiind întemeiată cererea formulată de reclamant. Astfel, în temeiul dispozițiilor articolului 281 2 C. proc. civ., prin Decizia civilă nr. 3 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admisă cererea petentului apelant-reclamant în sensul completării dispozitivului Deciziei comerciale nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, cu dispoziția referitoare la obligarea intimatei -pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 12.235 RON efectuate în fond și apel.

La data de 5 martie 2012 pârâta SC M. SA a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 3 din 9 ianuarie 2012, motivat de faptul că din eroare a fost consemnată suma de 12235 RON cheltuieli de judecată în fond și apel, în loc de 1225 RON. Prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu la data de 12 martie 2012 de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 281 C. proc. civ., s-a dispus rectificarea erorii materiale, în sensul că în Decizia civilă nr. 3 din 9 ianuarie 2012, din eroare a fost consemnată suma de 12235 RON, în loc de 12225 RON la care petenta SC M. SA a fost obligată să o achite cu titlu de cheltuieli de judecată apelantului O.N.

Împotriva Deciziei comerciale nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și împotriva Deciziei civile nr. 3 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta SC M. SA a declarat recurs. Recurenta-pârâtă a criticat Decizia comercială nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. În motivare, sub aspectul instituit de prevederile pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut, respectiv contravaloarea chiriei pe 12 luni, în condițiile în care petitul reclamantului a vizat chiria pentru perioada 1 august 2009-17 decembrie 2009. în argumentarea acestui motiv, recurenta prezintă un calcul efectuat în raport de prețul convenit prin art. 4.1 din contractul încheiat și perioada solicitată de reclamant.

În ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în opinia recurentei, instanța de apel a reținut în mod greșit împrejurarea că în cauză a operat tacita relocațiune, aceasta întrucât, prin art. 3.2 din contractul de închiriere nr. 69/2008 încheiat între reclamantul O.N. în calitate de locator și pârâta SC M. SA în calitate de locatar pentru o perioadă de un an, s-a stipulat expres că în situația în care nu se finalizează procedura de expropriere conform Legii nr. 33/1994, prelungirea contractului pentru o nouă perioadă și în aceleași condiții se face numai prin act adițional. Astfel, susține recurenta, părțile semnatare și-au exprimat acordul de prelungire a contractului numai într-o anumită formă, respectiv prin act adițional și pe cale de consecință prin aceasta este exclusă aplicarea prevederilor art. 1437 C. civ.

Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății încălcând voința părților exprimată expres cu privire la posibilitatea prelungirii contractului numai prin act adițional și pentru că nu a ținut seama în decizia pronunțată și de faptul că terenul în litigiu se află în proces de expropriere în conformitate cu prevederile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică așa cum se reține și în cap.3-Durata contractului, din contractul de închiriere. Consideră că se impune respingerea acțiunii reclamantului și din perspectiva conferită de contextul legislativ al Legii nr. 33/1994, în raport de faptul că suma solicitată de reclamant prin acțiune reprezintă parte din prejudiciul cauzat proprietarului conform art. 26 din legea exproprierii, potrivit căruia despăgubirile în caz de expropriere includ valoarea reală a imobilului, precum și prejudiciul cauzat proprietarului.

Recurenta consideră ca fiind incident în speță și pct. 9 teza a doua al art. 304 C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În argumentarea acestui motiv, recurenta-pârâtă susține în esență, că în situația de față, nu mai poate opera tacita relocațiune prevăzută de art. 1437 C. civ., având în vedere că prin cererea de asigurare dovezi și prin adresa nr. 2980 din 4 august 2009 reclamantul și-a manifestat voința de a nu reînnoi contractul de închiriere expirat prin ajungere la termen, această manifestare de voință echivalând, în opinia recurentei, cu anunțarea concediului. Întrucât prin mai multe mijloace locatorul a anunțat că nu mai dorește să prelungească contractual de închiriere, cu toate că locatarul a continuat să folosească terenul închiriat, acesta nu poate opune relocațiunea tacită conform art. 1438 C. civ.

În ceea cea privește recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 3 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta-pârâtă critică hotărârea atacată sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată. În opinia recurentei, în mod greșit instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată atât în apel, cât și în fond, în contextul în care reclamantul a pierdut litigiul la fond, fiindu-i respinsă acțiunea ca neîntemeiată. Astfel, apreciază că pârâta SC M. SA nu datorează părții adverse cheltuieli de judecată pentru fond, întrucât nu a căzut în pretenții în această fază procesuală. Solicită admiterea recursului privind plata cheltuielilor de judecată întrucât aceasta reprezintă un accesoriu la suma reprezentând contravaloarea chiriei restante, în opinia pârâtei, nedatorată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând Decizia comercială nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Înalta Curte constată că reclamantul O.N., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA a învestit instanța cu o cerere, completată ulterior, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 149.358 RON cu titlu contravaloare chirie restantă pentru folosirea terenului în suprafață de 248 m.p, precum și la plata dobânzii legale „până în prezent", cu cheltuieli de judecată.

Or, prin decizia recurată, instanța de control judiciar a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei solicitate prin acțiunea promovată, respectiv a sumei de 149.358 RON reprezentând contravaloarea chiriei restante pentru perioada 1 august 2009 - 17 decembrie 2009, precum și la plata dobânzii legale calculată de la data de 1 august 2009 - 31 mai 2011 în sumă de 18743,02 RON și până la plata efectivă a debitului. Este adevărat că instanțele au datoria de a se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut, potrivit art. 129 C. proc. civ., dar este de necontestat că principiul disponibilității a fost respectat în cauză, în raport de voința reală a reclamantului și scopul urmărit prin promovarea acțiunii, față de limitele în care aceasta a înțeles să învestească instanța de fond și să-și argumenteze pretențiile, motiv pentru care, criticile formulate sub acest aspect se rețin a fi nefondate.

Cât privește modalitatea de calcul a contravalorii chiriei restante, prezentată de recurentă, este de reținut că susținerile pârâtei vizează, în realitate, aspecte de netemeinicie, care exced controlului de legalitate, în această etapă procesuală. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu se poate reține împrejurarea că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, și, nici nu se poate pretinde o îmbogățire fără justă cauză, iar motivul prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în speță. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., hotărârea este nelegală „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Este de necontestat că între părțile litigante s-a încheiat contractul de închiriere nr. 69/2008, pe o perioadă de 1 an (filele 5-7 din dosarul nr. 50059/3/2009 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă), astfel că în raport de prevederile art. 1437 C. civ. pentru perioada pretențiilor solicitate operează tacita relocațiune.

Recurenta se prevalează de dispozițiile art. 3.2 din contract conform căruia „în cazul în care în cadrul acestui termen nu se finalizează procedura de transfer a dreptului de proprietate, conform prevederilor Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, părțile sunt de acord cu prelungirea de drept a contractului pentru o nouă perioadă în aceleași condiții, prin act adițional". Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului de închiriere încheiat, iar în cauză aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o corectă interpretare a actului dedus judecății, respectiv a clauzelor contractuale, în considerarea dispozițiilor art. 977, precum și ale art. 982 C. civ., nefiind incident nici motivul instituit de pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ. Instanța de control judiciar a reținut cu justețe, că neîncheierea unui act adițional anterior expirării duratei de închiriere, nu exclude posibilitatea operării tacitei relocațiunii, atâta timp cât aceasta nu a fost interzisă în mod expres prin contract, iar locatarul a rămas în folosința lucrului după expirarea termenului fără ca locatorul să-l împiedice, și fără ca vreuna dintre părți să fi denunțat contractul după împlinirea termenului, va considera locațiunea reînnoită în forma stabilită inițial. Potrivit dispozițiilor prevederilor art. 1437 și art. 1452 C. civ., în situația în care locatarul rămâne în folosința lucrului după împlinirea termenului prevăzut în contract și cu permisiunea locatorului, locațiunea se consideră reînnoită prin tacita relocațiune.

Potrivit acelorași prevederi legale, în situația în care tacita relocațiune nu a fost exclusă printr-o clauză contractuală expresă, aceasta va avea loc în condițiile primului contract, dar se va considera încheiat fără termen, astfel că va lua sfârșit doar prin denunțarea unilaterală de către oricare dintre părți. Câtă vreme nu s-a convenit contractual în mod expres excluderea tacitei relocațiuni, iar pârâta locatară a continuat să folosească terenul închiriat, cu acordul reclamantului, și după împlinirea termenului locațiunii, chiar dacă terenul făcuse obiectul procedurii de expropriere pentru utilitate publică conform Legii nr. 33/1994, procedură neîncheiată până la data soluționării apelului, în mod corect instanța de control judiciar a constatat că incidența în cauză a dispozițiilor art. 1437 și art. 1452 C. civ.

nu poate fi înlăturată, locațiunea considerându-se reînnoită prin tacita relocațiune. Invocând prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, recurenta face o confuzie între procedura exproprierii, începută, dar nefinalizată până la momentul soluționării apelului și acțiunea pendinte prin care s-a solicitat contravaloarea chiriei restante, rezultat al tacitei relocațiuni, motiv pentru care vor fi înlăturate și criticile formulate sub acest aspect. Fără a repeta considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată este perfect legală și sub aspectul criticilor formulate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu aplicarea corectă a legii.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că Decizia comercială nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, este la adăpost de orice critică, iar recursul pârâtei este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței de apel, ca fiind legală. Examinând Decizia civilă nr. 3 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în raport de criticile formulate și menținute referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, sa plătească cheltuielile de judecată". Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, este reprezentat de culpa procesuală, partea care pierde procesul răspunzând pentru cheltuieli de judecată în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme între părțile din proces nu există un temei al angajării răspunderii civile contractuale, astfel că este aplicabil dreptul comun în aceasta materie. Astfel, cel care a câștigat procesul are dreptul de a obține de la partea adversă sumele ocazionate de soluționarea dosarului în condițiile în care probează îndeplinirea tuturor cerințelor cumulative necesare declanșării acestei răspunderi.

În cauză, aceste cerințe sunt îndeplinite, în ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul-reclamant, prin raportare la considerentele anterior expuse, pârâta căzând în pretenții față de acesta. Distinct de cele reținute, reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată, atât în fond, cât și în apel, cheltuielile solicitate au fost probate și au fost avansate în legătură cu prezenta cauză. Contrar susținerilor recurentei, prin admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii reclamantului, pârâta căzută în pretenții are obligația achitării tuturor cheltuielilor de judecată făcute și dovedite de către reclamant atât în fond, întrucât soluția primei instanțe a fost reformată în totalitate, cât și în apel, urmare a admiterii apelului.

Prin urmare, Curtea de Apel București, constatând că instanța a omis să se pronunțe cu privire la cererea de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în fond și în apel, în mod corect a apreciat ca fiind întrunite cerințele art. 281 2 C. proc. civ. și a dat eficiență dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că motivul instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența. Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA București împotriva Deciziei civile nr. 3 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâta SC M. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 334 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și împotriva Deciziei civile nr. 3 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013. Procesat de GGC - DG