ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2206/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 705 din 10 iunie 2008, Tribunalul Caraș – Severin a respins cererea formulată de reclamanta SC L.N. SRL Reșița împotriva pârâtei SC S. SRL Reșița pentru constatarea rezilierii de drept a contractului de închiriere nr. 1 din 1 decembrie 2005 și a actului subsecvent din 4 decembrie 2007 și pentru evacuarea necondiționată a pârâtei. Instanța de fond a reținut că între părțile litigante a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1 din data de 1 decembrie 2005, conform căruia reclamanta SC L.N.

SRL Reșița, județul Caraș – Severin, în calitate de proprietar, respectiv locator a închiriat pârâtei SC S. SRL Reșița, județul Caraș – Severin în calitate de chiriaș – locatar, spațiul comercial, situat administrativ în municipiul Reșița, cu destinație de Snack-Bar-Restaurant, pe o durată de 9 ani, începând cu data de 1 decembrie 2005 și până la data de 1 decembrie 2014, cu posibilitatea prelungirii prin acordul expres al părților. În contractul de închiriere mai sus menționat s-a stipulat clauza privind „CHIRIA” (care nu poartă număr de articol în acest contract de închiriere prezentat instanței de judecată) potrivit căreia „Chiriașul va plăti locatorului în fel următor: La sfârșitul anului 2006, când expiră perioada graficului de mai jos, chiria va fi plătită în echivalent .. Euro, cu plata în lei, dar nu mai puțin de 4 lei/1 Euro.

Plata chiriei se face anticipat cu o lună în data de 25 – 30 a fiecărei luni”. S-a constatat că, dacă în ceea ce privește chiria datorată de pârâta societate comercială pentru folosința spațiului comercial închiriat aferentă perioadei 1 decembrie 2005 – 1 decembrie 2006 aceasta, atât ca și cuantum, respectiv 5.000 lei/lună, cât și ca termene de plată, a fost clar și bine determinată, conform graficului cuprins în contractul de închiriere încheiat între părțile litigante, în ceea ce privește chiria datorată de către pârâta societate comercială pentru folosința spațiului comercial închiriat de către părțile litigante și, cu deosebire de către reclamanta societate comercială, în calitate de proprietar al spațiului comercial închiriat, nu s-a prezentat niciun act adițional la acest contract de închiriere, încheiat cu pârâta societate comercială în calitate de chiriaș, prin care să se fi stabilit chiria datorată începând cu data de 1 decembrie 2006 și pentru ce perioadă.

Prima instanță a mai reținut că în susținerea pretențiilor sale, de către reclamanta societate comercială, a depus la dosarul cauzei facturi fiscale doar aferente perioadei lunilor ianuarie – martie 2006, și niciun alt înscris (factură fiscală), privitor la plata datorată de către pârâta societate comercială, cu titlu de chirie aferentă spațiului comercial în litigiu, după data de 1 decembrie 2006, precum și că s-ar mai fi emis facturi fiscale pentru chiria datorată începând cu luna aprilie 2006 și, în prezent în conformitate cu prevederile Legii contabilității nr. 82 cu modificările și completările ulterioare.

De către pârâta societate comercială, s-a făcut dovada că în contul datoriei pe care o avea față de reclamanta societate comercială, cu titlu de chirie aferentă spațiului comercial închiriat, a achitat suma de 29.500 lei, conform ordinelor de plată nr. 14 din 5 mai 2008, emis pentru suma de 26.000 lei și nr. 12 din data de 30 mai 2008, emis pentru suma de 3.500 lei.

Instanța de judecată a apreciat că pentru a se face uz de clauza stipulată la art. 13 alin. (3) din contractul de închiriere potrivit cărora „locatarul poate considera contractul ca fiind desființat de drept fără somație, fără punere în întârziere, fără judecată și fără orice formă prealabilă, locatorul putând proceda imediat la evacuarea locatarului prin orice mijloace”, reclamanta societate comercială în calitatea sa de locator, avea obligația, în înțelesul prevederilor art. 1169 C. civ., să dovedească prin acte, întocmite în conformitate cu prevederile legale în vigoare și, îndeosebi, potrivit Legii contabilității, precum că pârâta societate comercială, în calitatea sa de locator, privitoare la plata chiriei datorate aferente spațiului comercial închiriat, dovadă pe care reclamanta societate comercială nu a făcut-o în conformitate cu prevederile legale, în materie.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 260 din 15 decembrie 2008, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința Tribunalului Caraș – Severin și, pe fond, a admis acțiunea reclamantei constatând reziliat de drept contractul încheiat de părți nr. 1 din 1 decembrie 2005 și actul subsecvent din 4 decembrie 2007. De asemenea, a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial în litigiu și a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că deși s-au invocat, atât în cadrul judecății pe fond, cât și în cadrul judecății în apel, diverse aspecte de fapt și de drept de către pârâta intimată, care să ducă la respingerea acțiunii și care au tins să justifice neplata chiriei la termenele stipulate în contract, la data soluționării cererii în apel, pârâta nu a produs probe din care să rezulte că ar fi achitat la zi chiria, în continuare, deși folosește spațiul comercial și în prezent.

Raportat la dispozițiile art. 13 și următoarele din contractul părților, clauza de denunțare unilaterală a contractului de către locator are caracterul unei clauze compromisorii de gradul IV, astfel că instanța este chemată doar să constate intervenția acesteia și nu să analizeze pe fond legalitatea clauzei având ca obiect reziliere contract. Cum ambele părți au semnat în cunoștință de cauză contractul invocat, în speță, raportat la dispozițiile art. 969 C. civ., în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța va admite apelul declarat de SC L.N. SRL împotriva sentinței civile nr. 705/2008 pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin în dosarul nr. 438/115/2008, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, va schimba în tot sentința apelată și pe fond: va admite acțiunea reclamantei SC L.N.

SRL împotriva pârâtei SC S. SRL; va constata reziliat de drept contractul încheiat de părți cu nr. 1 din 1 decembrie 2005 și a actului subsecvent din data de 4 decembrie 2007. De asemenea, în contractul părților s-a stipulat evacuarea locatarului în mod necondiționat, în cazul neexecutării la timp și în tot a obligației de plată a chiriei, astfel că față de temeiurile de drept menționate și a dispozițiilor art. 480 C. civ., va dispune evacuarea pârâtei din spațiul comercial situat în Reșița, nr. cadastral G 100/h/60/20/2II, compus din spațiu comercial și magazie în suprafață de 90,35 mp. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC S. SRL, solicitând admiterea recursului său și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei.

În motivarea recursului său, după ce face o largă expunere a situației de fapt și o analiză a sentinței pronunțate de instanța de fond recurenta afirmă că instanța de apel nu a ținut cont de susținerile sale și că actul intitulat „conciliere” poate fi considerat ca o rezolvare a litigiului pe cale amiabilă conform art. 720 C. proc. civ., conform înțelegerii părților. De asemenea, acest document poate fi privit și ca o convenție legal încheiată conform prevederilor Codului civil. În încheierea recursului său recurenta susține că „au fost încălcate prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., existând motive contradictorii (pct. 7) interpretându-se greșit actul dedus judecății (pct. 8) decizia fiind dată cu încălcarea legii, art. 720 1 C. proc.

civ., art. 1169 C. civ., art. 969 C. civ.”. Mai adaugă recurenta că a invocat și excepția de tardivitate a introducerii apelului. Examinând recursul pârâtei, astfel cum a fost formulat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. În ceea ce privește excepția tardivității apelului reclamantei, ridicată în fața instanței de apel, aceasta a fost corect respinsă de către instanță, care a apreciat în mod corect că apelul a fost declarat în termen având în vedere, pe de o parte, data comunicării sentinței, 23 iulie 2008 și, pe de alta, data declarării apelului în raport de data expedierii prin poștă, 8 august 2008. Deși invocă expres motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta nu precizează în concret în ce constau aceste motive pentru a putea fi examinate.

Susținerile recurentei privitoare la interpretarea actului intitulat „conciliere” ar putea fi încadrate în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., dar nu sunt întemeiate, aceasta neputând fi calificată, așa cum propune recurenta, nici ca o convenție și nici ca o rezolvare a litigiului pe cale amiabilă, ea cuprinzând doar recunoașterea de către pârâtă a debitelor sale restante și propunerile făcute de aceasta pentru plata lor, fără a consemna și obligații asumate de reclamantă. Nu este fondat nici motivul încadrat în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv încălcarea prevederilor art. 720 1 C. proc. civ., art. 1169 C. civ. și art. 969 C. civ., pe de o parte, pentru că recurenta nu indică în ce constă aceste încălcări, iar, pe de alta, pentru că, după examinarea cauzei instanța de recurs constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale menționate.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SRL Reșița împotriva deciziei nr. 260/ A din 15 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția Comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2009.