ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2206/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 705

din 10 iunie 2008, Tribunalul Caraș – Severin a respins cererea formulată de

reclamanta SC L.N. SRL Reșița împotriva pârâtei SC S. SRL Reșița pentru

constatarea rezilierii de drept a contractului de închiriere nr. 1 din 1

decembrie 2005 și a actului subsecvent din 4 decembrie 2007 și pentru evacuarea

necondiționată a pârâtei.

Instanța de fond a reținut

că între părțile litigante a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1 din

data de 1 decembrie 2005, conform căruia reclamanta SC L.N. SRL Reșița, județul

Caraș – Severin, în calitate de proprietar, respectiv locator a închiriat

pârâtei SC S. SRL Reșița, județul Caraș – Severin în calitate de chiriaș –

locatar, spațiul comercial, situat administrativ în municipiul Reșița, cu

destinație de Snack-Bar-Restaurant, pe o durată de 9 ani, începând cu data de 1

decembrie 2005 și până la data de 1 decembrie 2014, cu posibilitatea

prelungirii prin acordul expres al părților.

În contractul de închiriere

mai sus menționat s-a stipulat clauza privind „CHIRIA” (care nu poartă număr de

articol în acest contract de închiriere prezentat instanței de judecată)

potrivit căreia „Chiriașul va plăti locatorului în fel următor: La sfârșitul

anului 2006, când expiră perioada graficului de mai jos, chiria va fi plătită

în echivalent .. Euro, cu plata în lei, dar nu mai puțin de 4 lei/1 Euro. Plata

chiriei se face anticipat cu o lună în data de 25 – 30 a fiecărei luni”.

S-a constatat că, dacă în

ceea ce privește chiria datorată de pârâta societate comercială pentru folosința

spațiului comercial închiriat aferentă perioadei 1 decembrie 2005 – 1 decembrie

2006 aceasta, atât ca și cuantum, respectiv 5.000 lei/lună, cât și ca termene

de plată, a fost clar și bine determinată, conform graficului cuprins în

contractul de închiriere încheiat între părțile litigante, în ceea ce privește

chiria datorată de către pârâta societate comercială pentru folosința spațiului

comercial închiriat de către părțile litigante și, cu deosebire de către

reclamanta societate comercială, în calitate de proprietar al spațiului

comercial închiriat, nu s-a prezentat niciun act adițional la acest contract de

închiriere, încheiat cu pârâta societate comercială în calitate de chiriaș,

prin care să se fi stabilit chiria datorată începând cu data de 1 decembrie

2006 și pentru ce perioadă.

Prima instanță a mai reținut

că în susținerea pretențiilor sale, de către reclamanta societate comercială, a

depus la dosarul cauzei facturi fiscale doar aferente perioadei lunilor

ianuarie – martie 2006, și niciun alt înscris (factură fiscală), privitor la

plata datorată de către pârâta societate comercială, cu titlu de chirie

aferentă spațiului comercial în litigiu, după data de 1 decembrie 2006, precum

și că s-ar mai fi emis facturi fiscale pentru chiria datorată începând cu luna

aprilie 2006 și, în prezent în conformitate cu prevederile Legii contabilității

nr. 82 cu modificările și completările ulterioare.

De către pârâta societate

comercială, s-a făcut dovada că în contul datoriei pe care o avea față de

reclamanta societate comercială, cu titlu de chirie aferentă spațiului

comercial închiriat, a achitat suma de 29.500 lei, conform ordinelor de plată nr.

14 din 5 mai 2008, emis pentru suma de 26.000 lei și nr. 12 din data de 30 mai

2008, emis pentru suma de 3.500 lei.

Instanța de judecată a

apreciat că pentru a se face uz de clauza stipulată la art. 13 alin. (3) din

contractul de închiriere potrivit cărora „locatarul poate considera contractul

ca fiind desființat de drept fără somație, fără punere în întârziere, fără judecată

și fără orice formă prealabilă, locatorul putând proceda imediat la evacuarea

locatarului prin orice mijloace”, reclamanta societate comercială în calitatea

sa de locator, avea obligația, în înțelesul prevederilor art. 1169 C. civ., să

dovedească prin acte, întocmite în conformitate cu prevederile legale în

vigoare și, îndeosebi, potrivit Legii contabilității, precum că pârâta

societate comercială, în calitatea sa de locator, privitoare la plata chiriei

datorate aferente spațiului comercial închiriat, dovadă pe care reclamanta

societate comercială nu a făcut-o în conformitate cu prevederile legale, în

materie.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia nr. 260 din 15 decembrie 2008, a admis apelul reclamantei, a

schimbat în tot sentința Tribunalului Caraș – Severin și, pe fond, a admis

acțiunea reclamantei constatând reziliat de drept contractul încheiat de părți nr.

1 din 1 decembrie 2005 și actul subsecvent din 4 decembrie 2007. De asemenea, a

dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial în litigiu și a obligat-o pe

pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut că deși s-au invocat, atât în cadrul

judecății pe fond, cât și în cadrul judecății în apel, diverse aspecte de fapt

și de drept de către pârâta intimată, care să ducă la respingerea acțiunii și

care au tins să justifice neplata chiriei la termenele stipulate în contract,

la data soluționării cererii în apel, pârâta nu a produs probe din care să

rezulte că ar fi achitat la zi chiria, în continuare, deși folosește spațiul

comercial și în prezent.

Raportat la dispozițiile art.

13 și următoarele din contractul părților, clauza de denunțare unilaterală a

contractului de către locator are caracterul unei clauze compromisorii de

gradul IV, astfel că instanța este chemată doar să constate intervenția

acesteia și nu să analizeze pe fond legalitatea clauzei având ca obiect

reziliere contract.

Cum ambele părți au semnat

în cunoștință de cauză contractul invocat, în speță, raportat la dispozițiile art.

969 C. civ., în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța va admite

apelul declarat de SC L.N. SRL împotriva sentinței civile nr. 705/2008

pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin în dosarul nr. 438/115/2008, în

contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, va schimba în tot sentința apelată și pe

fond: va admite acțiunea reclamantei SC L.N. SRL împotriva pârâtei SC S. SRL;

va constata reziliat de drept contractul încheiat de părți cu nr. 1 din 1

decembrie 2005 și a actului subsecvent din data de 4 decembrie 2007.

De asemenea, în contractul

părților s-a stipulat evacuarea locatarului în mod necondiționat, în cazul

neexecutării la timp și în tot a obligației de plată a chiriei, astfel că față

de temeiurile de drept menționate și a dispozițiilor art. 480 C. civ., va

dispune evacuarea pârâtei din spațiul comercial situat în Reșița, nr. cadastral

G 100/h/60/20/2II, compus din spațiu comercial și magazie în suprafață de 90,35

mp.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, pârâta SC S. SRL, solicitând admiterea recursului

său și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei.

În motivarea recursului său,

după ce face o largă expunere a situației de fapt și o analiză a sentinței

pronunțate de instanța de fond recurenta afirmă că instanța de apel nu a ținut

cont de susținerile sale și că actul intitulat „conciliere” poate fi considerat

ca o rezolvare a litigiului pe cale amiabilă conform art. 720 C. proc. civ.,

conform înțelegerii părților. De asemenea, acest document poate fi privit și ca

o convenție legal încheiată conform prevederilor Codului civil.

În încheierea recursului său

recurenta susține că „au fost încălcate prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 C.

proc. civ., existând motive contradictorii (pct. 7) interpretându-se greșit

actul dedus judecății (pct. 8) decizia fiind dată cu încălcarea legii, art. 720

1

C. proc. civ., art. 1169 C. civ., art. 969 C. civ.”. Mai adaugă recurenta că a

invocat și excepția de tardivitate a introducerii apelului.

Examinând recursul pârâtei,

astfel cum a fost formulat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

În ceea ce privește excepția

tardivității apelului reclamantei, ridicată în fața instanței de apel, aceasta

a fost corect respinsă de către instanță, care a apreciat în mod corect că

apelul a fost declarat în termen având în vedere, pe de o parte, data

comunicării sentinței, 23 iulie 2008 și, pe de alta, data declarării apelului

în raport de data expedierii prin poștă, 8 august 2008.

Deși invocă expres motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta nu precizează în

concret în ce constau aceste motive pentru a putea fi examinate.

Susținerile recurentei

privitoare la interpretarea actului intitulat „conciliere” ar putea fi

încadrate în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., dar nu sunt întemeiate, aceasta

neputând fi calificată, așa cum propune recurenta, nici ca o convenție și nici

ca o rezolvare a litigiului pe cale amiabilă, ea cuprinzând doar recunoașterea

de către pârâtă a debitelor sale restante și propunerile făcute de aceasta

pentru plata lor, fără a consemna și obligații asumate de reclamantă.

Nu este fondat nici motivul

încadrat în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv încălcarea prevederilor

art. 720

1

C. proc. civ., art. 1169 C. civ. și art. 969 C. civ., pe

de o parte, pentru că recurenta nu indică în ce constă aceste încălcări, iar,

pe de alta, pentru că, după examinarea cauzei instanța de recurs constată că

instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor

legale menționate.

Față de cele de mai sus,

Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC S. SRL Reșița împotriva deciziei nr. 260/ A din 15 decembrie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția Comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

30 septembrie 2009.