ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1701/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1701/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 385 din 14 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin, în dosarul

nr. 4188/115/2009 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC B. SRL

împotriva pârâtelor SC M.V.C. Reșița și a SC L.G. SRL Reșița, și în consecință:

A constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 331 din 1

aprilie 2009 de Biroul Notarului Public L.B., prin care pârâta SC M.V.C. Reșița

a înstrăinat către pârâta SC L.G. SRL Reșița imobilul identificat în C.F. nr. 12434

Câlnic, nr. top. G.100/0/23/sc.I/P/2/1, situat în municipiul Reșița, județul

Caraș Severin, contra sumei de 181.600 lei.

A admis cererea de

chemare în garanție pentru răspunderea în evicțiune formulată de pârâta SC L.G.

SRL Reșița împotriva pârâtei SC M.V.C. Reșița și, în consecință, a obligat

pârâta SC M.V.C. Reșița să restituie pârâtei SC L.G. SRL Reșița suma de

300.822,42 lei, compusă din suma de 189.754 lei (prețul imobilului actualizat

cu indicele de inflație); suma de 103.068,42 lei (reprezentând contravaloarea

chiriei pentru perioada 1 aprilie 2009 – 1 mai 2010 conform contractului de

locațiune nr. 467 din 29 septembrie 2005, completat prin actul adițional nr. 661

din 28 octombrie 2008, plătită vânzătorului de către locatar și după vânzarea

imobilului și penalitățile de neplată a chiriei stipulate în contractul de

locațiune) și suma de 8.000 lei, reprezentând cheltuieli legate de

achiziționarea imobilului (speze notariale, cheltuieli cu licitația, impozit pe

clădiri, etc.), actualizate la zi cu indicele de inflație.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare

autentificat prin încheierea de autentificare nr. 331 din 1 aprilie 2009 de

biroul notarului public B.L. (filele 100 - 103 dosar), pârâta SC M.V.C. Reșița

a vândut pârâtei SC L.G. SRL Reșița întregul drept de proprietate asupra

unitate individuală înscrisă în C.F. număr 30028-C1-U2 a Municipiului Reșița

(provenită din conversia de pe hârtie a C.F. număr 12434 Câlnic), număr top

G.100/0/23/sc.I/P/2/I, compus din spațiu comercial 2/I, în suprafață construită

de 45,44 metri pătrați, din părțile de folosință comună revenindu-i 6,16 metri

pătrați teren, situată administrativ în Reșița/Câlnic, județul Caraș Severin,

situată pe terenul intravilan proprietatea Statului Român, înscris în C.F.

30028 a Municipiului Reșița, (provenită din conversia de pe hârtie a Cărții

Funciare numărul 6011), număr top G100/o/23, în suprafață de 2068 metru

pătrați, prețul vânzării în cuantum de 181.600 lei, scutit de TVA în baza art. 141

alin. (2) lit. f) C. fisc., fiind achitat integral de pârâta SC L.G. SRL Reșița

prin virament bancar.

Cu privire la fondul

cauzei, instanța a constatat că, potrivit art. 65 din Legea nr. 1/2005, „Orice

înstrăinare sau transmitere a folosinței imobilizărilor corporale, care sunt

proprietatea societății cooperative, se poate realiza numai cu plată, cu

aprobarea adunării generale” și că potrivit art. 44 și art. 65 din Legea nr. 1/2005

și art. 54 și art. 86 din Statutul SC M.V.C. Reșița, Adunarea Generală

extraordinară și hotărârea de aprobare a vânzării imobilului trebuia ținută,

respectiv pronunțată, anterior datei de 25 martie 2009 și nu ulterior datei la

care a avut loc vânzarea prin licitație.

Or, din Hotărârea nr.

9 din 23 iunie 2009 a Adunării Generale Extraordinare a pârâtei SC M.V.C.

Reșița rezultă că s-a aprobat vânzarea făcută anterior acestei date de 23 iunie

2009, adică vânzarea din 25 martie 2009.

De asemenea, s-a

reținut că Hotărârea nr. 15 din 18 decembrie 2008, invocată de pârâta 1 în

procesul-verbal nr. 166 din 25 martie 2009 nu împuternicește Consiliul de

Administrație al pârâtei SC M.V.C. Reșița să înstrăineze activele societății,

dimpotrivă, în art. 6 al hotărârii, se prevede că nu pot fi înstrăinate sau

date în folosință spațiile în care se derulează activități proprii ale

societății, ori în spațiul în cauză, care a fost vândut abuziv, își desfășoară

activitatea reclamanta, al cărei administrator este membru cooperator care

derulează activități proprii societății.

Referitor la

Hotărârile nr. 1 din 29 ianuarie 2009 și nr.5 din 25 februarie 2009 ale

Consiliului de Administrație al pârâtei 1, instanța a constatat că nici acestea

nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 65 din Legea nr. 1/2005 sau/și de

art. 54 din Statutul SC M.V.C. Reșița, întrucât la dosarul cauzei nu a fost

depus niciun înscris care să reflecte respectarea dreptului de preemțiune al

membrilor cooperatori la cumpărarea imobilelor care sunt în proprietatea

cooperativei, drept acordat acestora și de prevederile art. 86 din statutul SC

M.V.C. Reșița.

În concluzie s-a

constatat că înstrăinarea activului s-a făcut fără aprobarea prealabilă a

Adunării Generale, adică la data de 25 martie 2009 nu a existat nicio hotărâre

a Adunării Generale Extraordinare prin care să se aprobe vânzarea imobilului în

cauză, astfel că orice aprobare ulterioară este tardivă și nu are semnificație

juridică în speță.

Cu privire la cererea

de chemare în garanție instanța a constatat că este fondată, întrucât la data

vânzării, pârâta SC M.V.C. Reșița nu i-a predat efectiv imobilul vândut și nici

nu i-a remis cheile clădirii pârâtei SC L.G. SRL, conform obligației ce-i

revenea potrivit prevederilor art. 1315 C. civ., deoarece imobilul era

închiriat unei alte societăți, reclamanta SC B. SRL, în baza unui contract de

locațiune care înceta la data de 31 decembrie 2009, prin contractul de

vânzare-cumpărare fiindu-i impusă obligația de a menține acest contract până la

data încetării lui 31 decembrie 2009.

Prin decizia nr. 158

din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței pe care a schimbat-o în parte, în sensul

că a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei, precum și cererea de

chemare în garanție a pârâtei, dispunând întoarcerea executării silite,

executare efectuată în dosarul de executare nr. 121/2011.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta SC B. SRL nu justifică un

asemenea interes, din moment ce nu este decât un chiriaș în spațiul comercial

ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a

solicitat a fi constatată, iar prin reîntoarcerea imobilului (spațiului

comercial) în patrimoniul pârâtei SC M.V.C., reclamanta SC B. SRL nu are niciun

folos, în sine, întrucât va rămâne mai departe tot chiriaș.

De asemenea, instanța

a avut în vedere că, reclamanta SC B. SRL nu are calitatea de membru cooperator

al pârâtei SC M.V.C., deci revenirea imobilului în patrimoniul SC M.V.C. nu

i-ar profita cu nimic, cum nici administratoarea reclamantei, d-na S.V. nu mai

este membru cooperator al SC M.V.C. de la data de 10 februarie 2009.

Tot din această

perspectivă, a calității de membru cooperator Curtea a constatat că reclamanta SC

B. SRL nu poate solicita anularea actului de înstrăinare pentru motivul că

membrilor cooperatori (alții decât ea) nu li s-a respectat acest drept.

Examinând și

aspectele privind cauzele pentru care s-a solicitat constatarea nulității

absolute, Curtea a constatat că ele nu se regăsesc.

Astfel, Curtea a reținut

că acest acord prealabil de vânzare a fost dat, prin Hotărârea adunării

generale nr. 15 din 18 decembrie 2008, care la art. 6 prevede că spațiile care

devin disponibile ca urmare a rezilierii contractelor de închiriere din cauza

nerespectării clauzelor din contracte sau alte motive impuse de necesități

juridice sau de altă natură să fie închiriate prin licitație sau negociere, iar

în cazuri urgente legate de anumite modernizări-dotări ale unor puncte de lucru

supuse autorizărilor și nu există posibilități de finanțare din alte resurse,

să fie înstrăinate tot prin licitație sau negociere de către Consiliul de

Administrație, neexistând nicio prevedere legală care să impună ca fiecare

înstrăinare în parte să fie făcută cu aprobare prealabilă în care să fie

cuprins și prețul vânzării, întrucât acest preț se stabilește prin licitație

sau prin negociere.

S-a mai reținut că,

în baza acestei hotărâri, a fost emisă Hotărârea nr. 1 din 29 ianuarie 2009 a

Consiliului de Administrație al SC M.V.C., prin care s-a analizat și aprobat

Nota de fundamentare pentru vânzarea spațiului comercial, s-a aprobat Raportul

de evaluare a spațiului comercial și s-a aprobat prețul minim de pornire a

licitației, ceea ce denotă că vânzarea imobilului nu a fost un act arbitrar,

samavolnic și obscur al conducerii SC M.V.C., ci o finalizare a unei proceduri

stabilite prin Hotărârea nr. 15 din 18 decembrie 2008 a adunării generale cu

numai puțin timp în urmă.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție, Curtea a reținut că, prin respingerea cererii

de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

dispărând cauza evicțiunii, a dispărut și evicțiunea, astfel că nu se mai

justifică răspunderea pârâtei SC M.V.C. pentru evicțiune.

Împotriva deciziei,

reclamanta a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a

susținut următoarele:

- Instanța de apel a

confundat și a aplicat greșit două instituții de drept procesual, respectiv

calitatea procesuală activă și interesul.

Recurenta susține că,

deși în considerentele deciziei s-a reținut că SC B. SRL nu are calitate

procesuală activă a motivat că aceasta nu are interes în cauză pentru a putea

invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare.

Sub acest aspect se

apreciază că reclamanta are atât interes cât și calitate procesuală activă

pentru că la data întocmirii contractului de vânzare - cumpărare nr. 331/2009

și la data promovării acțiunii avea calitatea de chiriaș al spațiului în

litigiu, justificând un interes pentru promovarea acțiunii în justiție.

Față de aceste

argumente, recurenta consideră că decizia atacată este lipsită de temei legal,

deoarece se bazează pe o interpretare eronată a probelor administrate și a

dispozițiilor legale, interesul său fiind unul actual, câtă vreme i-a fost

cauzat un prejudiciu material direct prin imposibilitatea folosinței și a

achiziției imobilului în cauză, imobil deținut de administratorul său, în baza

calității de membru cooperator.

Se afirmă că, în

cunoștință de cauză, intimata a fraudat interesele membrilor cooperatori și ale

chiriașilor, urmărind un scop ilicit, concretizat în crearea unei stări de fapt

care să conducă la imposibilitatea membrilor cooperatori și a chiriașilor de a

achiziționa imobilele deținute și la care au efectuat investiții considerabile.

- Instanța de apel a

reținut greșit că reclamanta nu are niciun folos prin întoarcerea executării

pentru că, în realitate, are posibilitatea de a achiziționa spațiul în litigiu

pe care îl folosește din anul 1985 și la care a făcut investiții.

- Instanța de apel

reținut în contradictoriu că reclamanta are calitatea de chiriaș, cât și că nu

are o astfel de calitate, aceeași contradicție regăsindu-se în cazul calității

de membru cooperator a administratorului reclamantei.

- Reluând aspecte ale

situației de fapt, considerate ca fiind relevante, cum ar fi, participarea la

licitație și succesiunea contractelor de închiriere derulate de-a lungul

timpului, recurenta apreciază că intimata nu avea posibilitatea legală de a

înstrăina imobilul fără aprobarea adunării generale a membrilor cooperatori.

De asemenea, se

apreciază că sunt contradictorii și nelegale reținerile instanței relative la

următoarele statuări: „regularizarea unui act juridic constă în validarea unui

act juridic lovit de nulitate, adăugându-i sau complinindu-l cu un element care

îi lipsește. Prin regularizare, un act juridic lovit de nulitate devine

retroactiv valabil, inclusiv față de terțele persoane”, încălcându-se art. 65

din Legea nr. 1/2005, art. 54 și art. 86 din Statutul SC M.V.R. Reșița.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică prin

care se susține o pretinsă confuzie creată de instanța de apel asupra calității

procesuale active și a interesului reclamantei în promovarea acțiunii, confuzie

rezultată din considerentele deciziei atacate, nu poate fi primită.

Ca sancțiune de drept

civil, ce intervine în cazul unui act juridic încheiat cu nerespectarea unei

norme juridice care ocrotește un interes general, nulitatea absolută poate fi

invocată de orice persoană care are interes.

Această regulă își

găsește justificarea în normele protejate, în faptul că nulitatea este menită

să ocrotească interese obștești, așa încât, un cerc larg de persoane pot

dobândi legitimitate procesuală activă la invocarea ei.

De asemenea, în cazul

nulității absolute, calitatea procesuală activă este strâns legată de o altă

condiție – tot de ordin procesual – respectiv de aceea a interesului, adică de

folosul practic urmărit de cel care recurge la acțiunea civilă, interes ce

trebuie să fie personal.

Așadar, deși

nulitatea ocrotește un interes obștesc (general), un asemenea interes nu

exclude existența și a unui interes individual (personal), iar persoana care

invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obținerea

unui folos propriu din anularea actului respectiv.

Cu alte cuvinte,

acordând unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea

absolută a unui act juridic, legea le acordă acestor persoane calitate

procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că în mod automat ele ar justifica

și un interes propriu, deoarece, în privința condițiilor de exercițiu ale

acțiunii civile, calitatea procesuală nu se confundă cu interesul.

Acest raționament a

fost folosit de instanța de apel atunci când a analizat cauzele de nulitate

invocate de reclamantă în susținerea nulității contractului părților.

Astfel, cu privire la

primul motiv de nulitate – nerespectarea dreptului de preemțiune – în mod

corect s-a constatat că acesta poate atrage doar nulitatea relativă, putând fi

invocat doar de membrii cooperatori, calitate pe care societatea reclamantă nu

o deține pentru a dobândi legitimitate procesuală activă, neavând relevanță

calitatea de membru cooperator pe care ar fi deținut-o sau ar deține-o

administratorul reclamantei.

În privința celui

de-al doilea motiv de nulitate, acela al lipsei acordului prealabil de vânzare

al adunării generale, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanta nu

justifică un interes personal, în condițiile în care o eventuală revenire a

imobilului în patrimoniul pârâtei nu i-ar profita în vreun fel reclamantei câtă

vreme pârâta va putea să-și exercite dreptul de dispoziție asupra imobilului în

litigiu cum va considera de cuviință.

Cât privește

susținerea recurentei că ar justifica un folos practic prin aceea că ar avea

posibilitatea achiziționării spațiului la care a efectuat investiții

considerabile, acesta este pur ipotetic pentru că nimeni nu-i va putea garanta

reclamantei că pârâta îi va vinde în viitor spațiul.

De altfel, aceasta a

mai încercat anularea licitației prin care s-a înstrăinat imobilul, încercare

ce a eșuat în instanță.

În consecință,

instanța de apel a aplicat corect regulile ce guvernează regimul juridic al

nulității sub aspectul calității procesuale active și al interesului, motiv

pentru care criticile recurentei sunt nefondate.

Cum, instanța de apel

s-a pronunțat asupra acestor excepții de procedură este evident că analizarea

pe fond a cauzei de nulitate întemeiată pe dispozițiile art. 65 din Legea nr. 1/2005

era de prisos, motiv pentru care criticile pe acest aspect nu vor face obiectul

cenzurii instanței de recurs.

Toate celelalte

critici ce vizează organizarea licitației ori succesiunea contractelor de

închiriere derulate în timp or pretinsa reținere contradictorie a instanței cu

privire la calitatea de chiriaș a recurentei nu pot face obiectul analizei în

această cale de atac întrucât nu privesc nelegalitatea deciziei atacate.

În consecință, pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 754 lei către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta

SC

B. SRL REȘIȚA împotriva deciziei comerciale nr. 158 din 9 iunie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Obligă

recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC M.V.C. suma de 754 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 martie 2012.