ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3187/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr.371 din 23 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 998/108/2009, Tribunalul Caraș Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC C.S. SRL Reșița, în contradictoriu cu pârâta SC A. ROMÂNIA SRL Piatra Neamț și a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 28.560 Euro – la cursul de schimb al B.N.R. din ziua plății efective, precum și a sumei de 20.157,65 lei, ambele sume urmând a fi actualizate conform clauzelor contractuale. Totodată, instanța a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.503,45 lei și a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 4.469 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că între reclamanta SC C.S. SRL Reșița și pârâta SC A. ROMÂNIA SRL Piatra Neamț s-a încheiat, la data de 4 februarie 2004, contractul de închiriere nr.143, având ca obiect închirierea imobilului situat în Reșița, în suprafață de 438 mp; ca, întrucât pârâta a continuat să folosească spațiul închiriat și după data până la care a fost încheiat contractul de închiriere (31 martie 2009), în cauză a operat tacita relocațiune. Constatând că pârâta a achitat suma de 2.503,45 lei, la data de 1 octombrie 2009, instanța a admis numai în parte acțiunea reclamantei, dispunând obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 28.560 Euro – la cursul de schimb al B.N.R.

din ziua plății efective, precum și a sumei de 20.157,65 lei, care vor fi actualizate conform clauzelor contractuale. Împotriva sentinței menționate, în termen legal, a declarat apel pârâta SC A. ROMÂNIA SRL Piatra Neamț, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii pretențiilor reclamantei ca netemeinice și nelegale, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă n r. 171 din 19 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială a admis apelul formulat de pârâta SC A. ROMÂNIA SRL, în contradictoriu cu reclamanta SC C.S. SRL și intimata SC R.M.B.R. SRL și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins, în întregime, acțiunea formulată de reclamanta SC C.S.

SRL în contradictoriu cu pârâta SC A. ROMÂNIA SRL și a obligat pe reclamanta SC C.S. SRL la plata către pârâta – intimată SC A. ROMÂNIA SRL a sumei de 2.211 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că față de dispozițiile art. 1437 C. civ. din care rezultă că tacita relocațiune se întemeiază pe consimțământul prezumat al părților de a continua raporturile juridice dintre ele și după împlinirea termenului locațiunii în aceleași condiții contractuale, în cauză, nu exista niciun element care să conducă la concluzia că pârâta și-ar fi manifestat intenția de a prelungi contractul încheiat cu reclamanta, în condițiile în care, imediat după împlinirea termenului a declanșat operațiunile de evacuare a spațiului și relocare a mărfurilor.

Mai mult, pârâta a refuzat la plată factura de chirie emisă de reclamantă pentru luna aprilie 2009 și a notificat-o pe aceasta din urmă să se prezinte pentru îndeplinirea formalităților de predare a spațiului (a se vedea în acest sens notificarea nr. 704 din 5 mai 2009). Așa fiind, împrejurarea că pârâta a rămas în spațiu și după împlinirea termenului de închiriere nu este suficientă pentru a conduce la prelungirea tacită a contractului, iar eventualele prejudicii suferite de reclamantă prin predarea cu întârziere a acestuia, nu pot fi reparate prin angajarea răspunderii contractuale a chiriașei, prima instanță pronunțând, deci, o hotărâre nelegală. La 9 decembrie 2010, reclamanta SC C.S. SRL și intimata SC R.M.B.R.

SRL au formulat cerere de lămurire, respectiv de completare a dispozitivului deciziei civile de mai sus în temeiul art. 281 1,2 C. proc. civ., arătând că deși instanța de apel a pus în discuție prin încheierea din 21 septembrie 2010 cererea formulată de SC R.M.B.R. SRL la 17 mai 2010 privind cesiunea cu titlu particular a dreptului litigios, consecința fiind aceea a transmiterii și a calității procesuale în legătură cu acest drept, din dispozitivul deciziei n r. 171 din 19 octombrie 2010, rezultă o situație contrară celei dispuse prin această încheiere, astfel că sunt necesare lămuriri sau completări ale dispozitivului.

Prin încheierea nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și decizia nr. 3 din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins cele două cereri, reținând, în esență, în privința primei cereri, că nu există nicio contradicție între dispoziția prin care s-a luat act de transmisiunea drepturilor procesuale în cauză și menținerea reclamantei SC C.S. SRL, ce se cere a fi lămurită, după cum nu sunt întrunite nici cerințele art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., în privința cererii de completare a dispozitivului, motivele invocate neîncadrându-se în ipotezele prevăzute de textul de lege. Reclamanta SC C.S. SRL a formulat recurs, în termenul legal, împotriva deciziei nr. 171 din 19 octombrie 2010, a încheierii nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și a deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, solicitând admiterea recursului.

În privința nelegalității deciziei nr.171 din 19 octombrie 2010 a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1437 C. civ. raportat la condițiile rezultate din contractul părților potrivit căruia părțile au stabilit conform art. 21 că acesta încetează de drept la 31 martie 2009, fără vreo altă formalitate, iar locatarul se angaja să elibereze spațiul. Faptul că operațiunile de eliberare au durat, nu poate constitui temei pentru înlăturarea efectelor tacitei relocațiuni, atât timp cât locatarul avea obligația eliberării spațiului la data expirării termenului contractului, iar acesta nu a anunțat înainte de această dată că vor fi întârzieri cu privire la predare.

Tacita relocațiune – dacă nu a fost exclusă printr-o clauză contractuală poate fi împiedicată numai prin anunțarea concediului ceea ce locatarul a făcut abia prin adresa nr. 704 din 5 mai 2009. Totodată, art. 1437 C. civ. nu prevede ca o condiție suplimentară plata chiriei către locator în cazul intervenirii tacitei relocațiuni, ci doar condiția existenței, posesiei și lăsării în posesia locatarului, fapt recunoscut de societatea pârâtă și prin cererea de apel. Cât privește cadrul procesual din perspectiva părților implicate în proces a arătat că cererea formulată de SC R.M.B.R. SRL la 17 mai 2010 a fost admisă de instanță prin încheierea din 21 septembrie 2010 prin care s-a constatat că urmare contractului de cesiune s-a produs o substituire a calității procesuale, intimată – reclamantă în apelul formulat de pârâtă devenind SC R.M.B.R.

SRL în locul SC C.S. SRL Or, în condițiile în care procesul era pendinte, nu se pronunțase încă o hotărâre definitivă asupra fondului dreptului pretins, s-a susținut că în mod nelegal instanța nu a dat eficiență efectelor contractului de cesiune motivat de faptul că hotărârea primei instanțe a fost deja executată și este drept urmare necesară menținerea în proces a recurentei pentru opozabilitate. Executarea are caracter vremelnic, obiectului contractului nr. 270/2010 îl reprezintă dreptul litigios și nu sumele încasate în baza acestui drept, predarea sumelor este o chestiune ce privește doar pe recurentă și pe noul creditor din moment ce prin contract noul creditor înțelege să preia toate riscurile cauzei.

A mai arătat că menținerea recurentei în calitate de parte în proces nu este justificată legal nemaiavând calitatea de creditor, iar instanța s-a și pronunțat asupra excepției lipsei calității sale procesuale, astfel că menținând-o totuși în cauză a depășit cadrul procesual încălcând și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. În privința criticilor vizând încheierea nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și decizia nr. 3 din 11 ianuarie 2011 pronunțate de aceeași instanță a arătat că față de încheierea din 21 septembrie 2010 prin care instanța a stabilit calitatea procesuală în apel numai în sarcina SC R.M.B.R. SRL, încheiere asupra căreia nu mai putea reveni, trebuia lămurit sau completat dispozitivul sub acest aspect.

SC R.M.B.R. SRL a formulat recurs împotriva încheierii nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011, arătând că cererile erau admisibile în limitele legii, fiind necesară stabilirea faptului dacă substituirea procesuală dispusă prin încheierea din 21 septembrie 2010 și-a produs efectele juridice și care este calitatea și natura răspunderii acesteia, atât timp cât hotărârea s-a pronunțat în contradictoriu cu SC C.S. SRL și SC R.M.B.R. SRL, iar obligarea la cheltuieli de judecată s-a dispus numai în privința SC C.S. SRL. Analizând recursurile se găsesc fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Referitor la recursul formulat de SC C.S.

SRL trebuie verificate cu prioritate criticile privitoare la încălcarea de către instanță a dispozițiilor de procedură privind efectele juridice ale încheierii prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale a recurentei în apel cu trimitere la conținutul contractului de cesiune a dreptului litigios intervenit în această fază procesuală și încălcarea, astfel, a limitelor procesuale stabilite de către părți, contrar dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., luând în considerare, totodată, și dispozițiile art. 137 C. proc. civ., care impun analizarea cu prioritate a modului de soluționare a excepției de mai sus, text legal aplicabil și în recurs. Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., s-a stabilit obligația instanței de judecată de a se pronunța în limitele cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care reclamantul înțelege să-și dispute obiectul procesului, introducerea sau menținerea în cauză a altor persoane fiind nelegală și neputând fi justificată doar în baza rolului activ, această situație fiind incidentă și în cazul transmisiunii convenționale a calității procesuale, tocmai ca o garanție a principiului disponibilității. Pe de altă parte, excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond asupra căreia instanța trebuie să se pronunțe cu prioritate potrivit art. 137 C. proc. civ., iar încheierea prin care instanța se pronunță devine obligatorie și nu se mai poate reveni asupra ei, fiind o încheiere interlocutorie în sensul art. 268 C. proc.

civ., deoarece instanța fără a rezolva în totul pricina se pronunță motivat cu privire la împrejurări ce țin de fondul litigiului. Revenind la cauză, se constată că instanța de apel a pronunțat încheierea din 21 septembrie 2010 prin care a pus în discuție cererea SC R.M.B.R. SRL și excepția calității procesuale în apel a intimatei – reclamante SC C.S. SRL și a constatat că este întemeiată, între cea dintâi și intimata – reclamantă SC C.S. SRL intervenind o transmisiune cu titlu particular a dreptului litigios. Consecința rezultată din aplicarea textelor de lege evocate este aceea a transmiterii și a calității procesuale în legătură cu acest drept și preluarea de către cesionară a procedurii în starea în care se află.

Prin urmare, nu mai era posibilă menținerea în apel și pronunțarea unei hotărâri în fond față de reclamanta – cedentă SC C.S. SRL, fără a rezulta calitatea și răspunderea cesionarei SC R.M.B.R. SRL, menționată de asemenea, în dispozitivul hotărârii, instanța de apel prin hotărârea pronunțată revenind de fapt la dezlegarea dată excepției lipsei calității procesuale a SC C.S. SRL. În acest context, recurenta de față cât și cealaltă recurentă au formulat cereri ulterioare pentru lămurirea ori completarea dispozitivului, respinse prin încheierea nr. 3 din 11 ianuarie 2011, respectiv decizia nr. 3 din 11 ianuarie 2011, ce fac corp comun cu decizia nr. 171 din 19 octombrie 2010 și atacate deopotrivă prin acest recurs.

În concluzie, pentru motivele de mai sus, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. se va admite recursul SC C.S. SRL împotriva deciziei civile nr. 171 din 19 octombrie 2010, a deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și a încheierii nr. 3 din 11 ianuarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, care fac corp comun cu această hotărâre, fără a mai fi necesară analizarea restului criticilor pe fond cu raportare la dispozițiile art. 1437 C. civ. și se vor casa cu trimiterea cauzei la aceeași instanță. Referitor la recursul reclamantei SC R.M.B.R. SRL se constată că pentru aceleași argumente de fapt și de drept în limitele cererii de recurs se impune și admiterea acestuia cu consecința rejudecării apelului în limitele procesuale arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate d e reclamanta SC C.S. SRL REȘIȚA împotriva deciziei civile nr. 171 din 19 octombrie 2010, a deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și a încheierii nr. 3 din 11 ianuarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, precum și recursul declarat de reclamanta – intervenientă SC R.M.B.R. SRL BERZOVIA împotriva deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și a încheierii nr. 3 din 11 ianuarie 2011 ale Curții de Apel Timișoara, secția comercială, pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2011.