ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3187/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3187/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.371 din 23

februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 998/108/2009, Tribunalul Caraș

Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC C.S. SRL Reșița,

în contradictoriu cu pârâta SC A. ROMÂNIA SRL Piatra Neamț și a dispus obligarea

acesteia la plata către reclamantă a sumei de 28.560 Euro – la cursul de schimb

al B.N.R. din ziua plății efective, precum și a sumei de 20.157,65 lei, ambele

sume urmând a fi actualizate conform clauzelor contractuale. Totodată, instanța

a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la

plata sumei de 2.503,45 lei și a dispus obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată, în sumă de 4.469 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut, în esență, că între reclamanta SC C.S. SRL Reșița și pârâta SC A.

ROMÂNIA SRL Piatra Neamț s-a încheiat, la data de 4 februarie 2004, contractul

de închiriere nr.143, având ca obiect închirierea imobilului situat în Reșița, în

suprafață de 438 mp; ca, întrucât pârâta a continuat să folosească spațiul

închiriat și după data până la care a fost încheiat contractul de închiriere

(31 martie 2009), în cauză a operat tacita relocațiune.

Constatând că pârâta

a achitat suma de 2.503,45 lei, la data de 1 octombrie 2009, instanța a admis

numai în parte acțiunea reclamantei, dispunând obligarea acesteia la plata

către reclamantă a sumei de 28.560 Euro – la cursul de schimb al B.N.R. din

ziua plății efective, precum și a sumei de 20.157,65 lei, care vor fi

actualizate conform clauzelor contractuale.

Împotriva sentinței

menționate, în termen legal, a declarat apel pârâta SC A. ROMÂNIA SRL Piatra

Neamț, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii pretențiilor

reclamantei ca netemeinice și nelegale, cu obligarea acesteia la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă n

r. 171 din 19 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială a admis apelul formulat de pârâta

SC A. ROMÂNIA SRL, în

contradictoriu cu reclamanta SC C.S. SRL și intimata SC R.M.B.R. SRL și a schimbat

sentința atacată, în sensul că a respins, în întregime, acțiunea formulată de

reclamanta SC C.S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A. ROMÂNIA SRL și a

obligat pe reclamanta SC C.S. SRL la plata către pârâta – intimată SC A.

ROMÂNIA SRL a sumei de 2.211 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că față de dispozițiile art. 1437 C. civ.

din care rezultă că tacita relocațiune se întemeiază pe consimțământul prezumat

al părților de a continua raporturile juridice dintre ele și după împlinirea

termenului locațiunii în aceleași condiții contractuale, în cauză, nu exista

niciun element care să conducă la concluzia că pârâta și-ar fi manifestat

intenția de a prelungi contractul încheiat cu reclamanta, în condițiile în

care, imediat după împlinirea termenului a declanșat operațiunile de evacuare a

spațiului și relocare a mărfurilor.

Mai mult, pârâta a

refuzat la plată factura de chirie emisă de reclamantă pentru luna aprilie 2009

și a notificat-o pe aceasta din urmă să se prezinte pentru îndeplinirea

formalităților de predare a spațiului (a se vedea în acest sens notificarea nr.

704 din 5 mai 2009).

Așa fiind,

împrejurarea că pârâta a rămas în spațiu și după împlinirea termenului de

închiriere nu este suficientă pentru a conduce la prelungirea tacită a

contractului, iar eventualele prejudicii suferite de reclamantă prin predarea

cu întârziere a acestuia, nu pot fi reparate prin angajarea răspunderii

contractuale a chiriașei, prima instanță pronunțând, deci, o hotărâre nelegală.

La 9 decembrie 2010,

reclamanta SC C.S. SRL și intimata SC R.M.B.R. SRL au formulat cerere de

lămurire, respectiv de completare a dispozitivului deciziei civile de mai sus

în temeiul art. 281

1,2

C. proc. civ., arătând că deși instanța de

apel a pus în discuție prin încheierea din 21 septembrie 2010 cererea formulată

de SC R.M.B.R. SRL la 17 mai 2010 privind cesiunea cu titlu particular a

dreptului litigios, consecința fiind aceea a transmiterii și a calității

procesuale în legătură cu acest drept, din dispozitivul deciziei n

r. 171 din 19 octombrie 2010, rezultă o situație contrară

celei dispuse prin această încheiere, astfel că sunt necesare lămuriri sau

completări ale dispozitivului.

Prin

încheierea nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și decizia nr. 3 din 11 ianuarie 2011,

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins cele două cereri,

reținând, în esență, în privința primei cereri, că nu există nicio contradicție

între dispoziția prin care s-a luat act de transmisiunea drepturilor procesuale

în cauză și menținerea reclamantei

SC C.S. SRL, ce se cere a fi lămurită, după

cum nu sunt întrunite nici cerințele art. 281

2

alin. (1) C. proc.

civ., în privința cererii de completare a

dispozitivului,

motivele invocate neîncadrându-se în ipotezele prevăzute de textul de lege.

Reclamanta

SC C.S.

SRL a formulat recurs, în termenul legal, împotriva deciziei

nr. 171 din 19 octombrie 2010, a încheierii nr. 3 din 11

ianuarie 2011 și a deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011, pronunțate de Curtea de

Apel Timișoara, secția comercială, solicitând admiterea recursului.

În

privința nelegalității

deciziei

nr.171 din 19 octombrie 2010 a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a aplicat

greșit dispozițiile art. 1437 C. civ. raportat la condițiile rezultate din

contractul părților potrivit căruia părțile au stabilit conform art. 21 că

acesta încetează de drept la 31 martie 2009, fără vreo altă formalitate, iar

locatarul se angaja să elibereze spațiul. Faptul că operațiunile de eliberare

au durat, nu poate constitui temei pentru înlăturarea efectelor tacitei

relocațiuni, atât timp cât locatarul avea obligația eliberării spațiului la

data expirării termenului contractului, iar acesta nu a anunțat înainte de

această dată că vor fi întârzieri cu privire la predare.

Tacita

relocațiune – dacă nu a fost exclusă printr-o clauză contractuală poate fi

împiedicată numai prin anunțarea concediului ceea ce locatarul a făcut abia

prin adresa nr. 704 din 5 mai 2009.

Totodată,

art. 1437 C. civ. nu prevede ca o condiție suplimentară plata chiriei către

locator în cazul intervenirii tacitei relocațiuni, ci doar condiția existenței,

posesiei și lăsării în posesia locatarului, fapt recunoscut de societatea

pârâtă și prin cererea de apel.

Cât

privește cadrul procesual din perspectiva părților implicate în proces a arătat

că cererea formulată de SC R.M.B.R. SRL la 17 mai 2010 a fost admisă de

instanță prin încheierea din 21 septembrie 2010 prin care s-a constatat că

urmare contractului de cesiune s-a produs o substituire a calității procesuale,

intimată – reclamantă în apelul formulat de pârâtă devenind SC R.M.B.R. SRL în

locul SC C.S. SRL

Or, în

condițiile în care procesul era pendinte, nu se pronunțase încă o hotărâre

definitivă asupra fondului dreptului pretins, s-a susținut că în mod nelegal

instanța nu a dat eficiență efectelor contractului de cesiune motivat de faptul

că hotărârea primei instanțe a fost deja executată și este drept urmare necesară

menținerea în proces a recurentei pentru opozabilitate.

Executarea

are caracter vremelnic, obiectului contractului nr. 270/2010 îl reprezintă

dreptul litigios și nu sumele încasate în baza acestui drept, predarea sumelor

este o chestiune ce privește doar pe recurentă și pe noul creditor din moment

ce prin contract noul creditor înțelege să preia toate riscurile cauzei.

A mai

arătat că menținerea recurentei în calitate de parte în proces nu este

justificată legal nemaiavând calitatea de creditor, iar instanța s-a și

pronunțat asupra excepției lipsei calității sale procesuale, astfel că

menținând-o totuși în cauză a depășit cadrul procesual încălcând și

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În

privința criticilor vizând încheierea nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și decizia nr.

3 din 11 ianuarie 2011 pronunțate de aceeași instanță a arătat că față de

încheierea din 21 septembrie 2010 prin care instanța a stabilit calitatea

procesuală în apel numai în sarcina SC R.M.B.R. SRL, încheiere asupra căreia nu

mai putea reveni, trebuia lămurit sau completat dispozitivul sub acest aspect.

SC

R.M.B.R. SRL a formulat recurs împotriva încheierii nr. 3 din 11 ianuarie 2011

și deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011, arătând că cererile erau admisibile în

limitele legii, fiind necesară stabilirea faptului dacă substituirea procesuală

dispusă prin încheierea din 21 septembrie 2010 și-a produs efectele juridice și

care este calitatea și natura răspunderii acesteia, atât timp cât hotărârea s-a

pronunțat în contradictoriu cu SC C.S. SRL și SC R.M.B.R. SRL, iar obligarea la

cheltuieli de judecată s-a dispus numai în privința SC C.S. SRL.

Analizând

recursurile se găsesc fondate pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Referitor

la recursul formulat de SC C.S. SRL trebuie verificate cu prioritate criticile

privitoare la încălcarea de către instanță a dispozițiilor de procedură privind

efectele juridice ale încheierii prin care s-a admis excepția lipsei calității

procesuale a recurentei în apel cu trimitere la conținutul contractului de

cesiune a dreptului litigios intervenit în această fază procesuală și

încălcarea, astfel, a limitelor procesuale stabilite de către părți, contrar

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., luând în considerare, totodată,

și dispozițiile art. 137 C. proc. civ., care impun analizarea cu prioritate a

modului de soluționare a excepției de mai sus, text legal aplicabil și în

recurs.

Potrivit

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., s-a stabilit obligația instanței de judecată

de a se pronunța în limitele cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care

reclamantul înțelege să-și dispute obiectul procesului, introducerea sau

menținerea în cauză a altor persoane fiind nelegală și neputând fi justificată

doar în baza rolului activ, această situație fiind incidentă și în cazul

transmisiunii convenționale a calității procesuale, tocmai ca o garanție a

principiului disponibilității.

Pe de

altă parte, excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond asupra

căreia instanța trebuie să se pronunțe cu prioritate potrivit art. 137 C. proc.

civ., iar încheierea prin care instanța se pronunță devine obligatorie și nu se

mai poate reveni asupra ei, fiind o încheiere interlocutorie în sensul art. 268

C. proc. civ., deoarece instanța fără a rezolva în totul pricina se pronunță

motivat cu privire la împrejurări ce țin de fondul litigiului.

Revenind

la cauză, se constată că instanța de apel a pronunțat încheierea din 21

septembrie 2010 prin care a pus în discuție cererea SC R.M.B.R. SRL și excepția

calității procesuale în apel a intimatei – reclamante SC C.S. SRL și a

constatat că este întemeiată, între cea dintâi și intimata – reclamantă SC C.S.

SRL intervenind o transmisiune cu titlu particular a dreptului litigios.

Consecința rezultată din aplicarea textelor de lege evocate este aceea a

transmiterii și a calității procesuale în legătură cu acest drept și preluarea

de către cesionară a procedurii în starea în care se află.

Prin

urmare, nu mai era posibilă menținerea în apel și pronunțarea unei hotărâri în

fond față de reclamanta – cedentă SC C.S. SRL, fără a rezulta calitatea și

răspunderea cesionarei SC R.M.B.R. SRL, menționată de asemenea, în dispozitivul

hotărârii, instanța de apel prin hotărârea pronunțată revenind de fapt la

dezlegarea dată excepției lipsei calității procesuale a SC C.S. SRL.

În acest

context, recurenta de față cât și cealaltă recurentă au formulat cereri

ulterioare pentru lămurirea ori completarea dispozitivului, respinse prin

încheierea nr. 3 din 11 ianuarie 2011, respectiv decizia nr. 3 din 11 ianuarie

2011, ce fac corp comun cu decizia nr. 171 din 19 octombrie 2010 și atacate

deopotrivă prin acest recurs. În concluzie, pentru motivele de mai sus, în

considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. se va admite

recursul SC C.S. SRL împotriva deciziei civile nr. 171 din 19 octombrie 2010, a

deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și a încheierii nr. 3 din 11 ianuarie 2011

pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, care fac corp comun

cu această hotărâre, fără a mai fi necesară analizarea restului criticilor pe

fond cu raportare la dispozițiile art. 1437 C. civ. și se vor casa cu

trimiterea cauzei la aceeași instanță.

Referitor

la recursul reclamantei SC R.M.B.R. SRL se constată că pentru aceleași

argumente de fapt și de drept în limitele cererii de recurs se impune și

admiterea acestuia cu consecința rejudecării apelului în limitele procesuale

arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate d e reclamanta SC C.S. SRL REȘIȚA împotriva deciziei

civile nr. 171 din 19 octombrie 2010, a deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și

a încheierii nr. 3 din 11 ianuarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială, precum și recursul declarat de reclamanta – intervenientă SC

R.M.B.R. SRL BERZOVIA împotriva deciziei nr. 3 din 11 ianuarie 2011 și a

încheierii nr. 3 din 11 ianuarie 2011 ale Curții de Apel Timișoara, secția

comercială, pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 octombrie 2011.