ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 949/2017

Decizia nr. 949/2017

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 30 aprilie 2014 sub nr. x/3/2014, reclamanta A. SRL (în continuare A.) a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București (în continuare Municipiul) prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1 735 604,92 lei, cu titlu de chirie aferentă lunilor decembrie 2013 și ianuarie 2014, plata sumei de 657 300,56 lei, cu titlu de diferență între sumele achitate de Municipiul București și cele aferente suprafeței suplimentare, începând cu data de 06 februarie 2010 până la data semnării actului adițional din 23 ianuarie 2013 și plata penalităților de întârziere aferente sumelor restante, de la scadență până la data plății efective (suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere până la data introducerii cererii este de 40 587,70 lei, conform calculelor făcute de reclamantă).

Prin încheierea din 19 mai 2014 cererea de chemare în judecată a fost anulată în etapa regularizării. Prin încheierea din 19 iunie 2014 a fost admisă cererea de reexaminare.

Pârâtul a depus întâmpinare la data de 18 septembrie 2014 prin care a invocat excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant și lipsei de obiect iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2015 a fost respinsă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant iar prin încheierea din 23 ianuarie 2015 excepția lipsei de obiect a fost calificată drept apărare de fond.

Prin Sentința civilă nr. 887 din 20 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A. STL (A.) solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 1375/2015 din 28 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă SC A. SRL prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. SPRL, împotriva Sentinței civile nr. 887 din 20 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. SRL prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. SPRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 noul C. proc. civ., recurenta-reclamantă solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Cu privire la pct. 8 al art. 488 noul C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material (art. 1017 C. civ. de la 1864) privind condiția suspensivă, făcând confuzie între condiția suspensivă și termenul suspensiv, ca modalitate a actului juridic civil. Având ca punct de plecare conținutul Minutei din 28 octombrie 2011, instanța de apel a dat o calificare juridică greșită modalității stipulate în act, achiesând la dezlegarea dată de prima instanță în sensul că modalitatea ce afecta raportul juridic de modificare a contractului de locațiune ar fi fost un termen suspensiv, iar nu o condiție suspensivă.

Contrar dezlegării date prin hotărârea recurată, recurenta susține că instituția termenului suspensiv nu este incidentă în condițiile speței. Singura calificare corectă ce putea fi dată modalității stipulate în Minuta din 28 octombrie 2011 este aceea a condiției suspensive, constând în încheierea, în termenul stipulat, a actului adițional modificator al Contractului de închiriere, act adițional care să fie aprobat în prealabil de către Consiliul General al Municipiului București. În fapt, termenul limită pentru încheierea actului adițional a expirat fără ca părțile să încheie vreun act adițional aprobat de organul deliberativ al intimatului-pârât.

O altă critică se referă la greșita aplicare a normelor de drept material privind interpretarea contractelor: art. 977 C. civ. de la 1864, art. 982 C. civ. de la 1864, art. 969 C. civ. de la 1864 și art. 893 C. civ. de la 1864. Susține recurenta că instanța de apel a încălcat art. 977 C. civ. de la 1864 și art. 982 C. civ. de la 1864, întrucât din interpretarea sistematică și în lumina principiului voinței concordante a părților rezultă că acestea au avut în vedere o situație viitoare și eventuală, iar respectivele obligații nu se nășteau din Minută. Minuta din 28 octombrie 2011 nu are nicio legătură cu încheierea Actului Adițional nr. 3, contrar celor reținute în decizia recurată, motiv pentru care recurenta consideră că instanța a încălcat art. 969 C. civ. de la 1864. În ceea ce privește determinarea efectelor Minutei din 28 octombrie 2011, instanța a încălcat principiul de interpretare a convențiilor prevăzut la art. 893 C. civ. de la 1864, în sensul că îndoiala existentă cu privire la voința comună a semnatarilor Minutei, la data încheierii acesteia impunea o interpretare în favoarea celui despre care se pretinde că s-a obligat prin Minută - respectiv A. - și nu în favoarea celui ce urmărește să beneficieze din modalitatea de interpretare a actului.

Recurenta invocă și greșita aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material privind compensația. Examinând fondul cauzei, instanța de apel era ținută să verifice creanța invocată de Municipiul București spre compensare sub aspectul fiecăruia dintre cele trei caractere (cert, lichid și exigibil), operând cu criteriile prevăzute la art. 379 C. civ. de la 1864. Considerentul pe care prima instanță își fundamentează concluzia potrivit căreia creanța invocată în cauză de către Municipiul București este certă, datorită unei pretinse recunoașteri, este greșit, instanța de apel interpretând și aplicând greșit prevederile legale privind condițiile în care poate opera compensația legală.

De asemenea, recurenta susține că argumentele pentru care instanța de apel a refuzat să confirme efectele plății parțiale efectuate de Municipiul București sub aspectul renunțării la eventuala compensație legală pretinsă a fi intervenit între părți sunt rezultatul unei interpretări greșite a legii. Consideră, contrar celor reținute de instanța de apel, că se impunea a fi îndreptată prin hotărârea recurată omisiunea primei instanțe de a analiza problema efectelor renunțării tacite la orice eventuală compensație, în speță, prin plata parțială a debitului de către Municipiul București. Instanța de apel a tratat plata parțială a debitului efectuată de către Municipiul București în cuantum de 333.345,10 lei ca fiind o situație juridică străină, neavând relevanță în speță, întrucât suma nu formează obiectul acțiunii. Astfel, în condițiile în care, prin raportare la argumentul invocat de A. în temeiul art. 1617 alin. (3) din noul C. proc. civ., o plată voluntară a debitului poate constitui act de renunțare tacită la compensație, instanța de judecată nu o poate ignora.

De aceea, având în vedere eroarea vădită a instanței de apel în ceea ce privește corecta aplicare în cauză a instituției renunțării tacite la compensație, recurenta consideră că se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la pct. 5 al art. 488 noul C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor imperative ale art. 123, art. 125 și art. 66 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Arată că hotărârea instanței de apel încalcă prevederile ce instituie ordinea de prioritate la îndestularea creanțelor și constituie pilonul procedurii concursuale, întrucât a dat prioritate unei creanțe îndoielnice și contestate a Municipiului București și i-a permis acestuia valorificarea acestei creanțe pe calea compensației, în afara procedurii insolvenței, situația creată fiind echivalentă unei plăți prioritare în favoarea acestui creditor, contrară ordinii de prioritate prevăzute prin normele imperative de la art. 123 și 125 din Legea nr. 85/2006, fiind în prezența unei fraudări a restului creditorilor concursuali. În timp ce procedura obligatorie de verificare a pretinsei creanțe este în derulare în cadrul procedurii insolvenței, nesocotind regimul juridic special instituit de Legea nr. 85/2006, inclusiv art. 66 din acest act normativ, instanțele de drept comun s-au pronunțat cu privire la compensație. În ce privește motivarea dezlegării date asupra compensării prin invocarea art. 52 din Legea nr. 85/2006, instanța de apel ignoră în cuprinsul hotărârii recurate faptul că acest articol nu îl scutește pe creditorul care îl invocă de necesitatea parcurgerii verificărilor creanței sale în cadrul procedurii insolvenței.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, subsumat art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ., se referă la încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității (art. 9 noul C. proc. civ.), prin refuzul de a analiza criticile apelantei fondate pe prevederile art. 18.2 din Contractul de închiriere. Art. 478 noul C. proc. civ., la care s-a referit instanța de apel în motivarea refuzului de a examina motivul de apel, nu împiedică devoluțiunea cauzei în privința acelor motive ce sunt invocate pe baza cererii de apel, impunându-se examinarea incidenței impedimentului contractual la compensare stipulat în clauza 18.2.

Recurenta mai susține și faptul că dezlegarea dată de instanța de apel menține o încălcare a art. 209 alin. (1) noul C. proc. civ., text care, fără a face distincție în funcție de natura pretenției formulate, impune formalizarea acesteia într-o cerere reconvențională. Disocierea pe care instanța de apel o preia din considerentele primei instanțe, între compensarea legală și compensarea judiciară nu are o justificare, fiind încălcat atât art. 1616 noul C. proc. civ., cât și art. 209 alin. (1) noul C. proc. civ.. Astfel, față de încălcarea prevederilor procedurale referitoare la admisibilitatea cererii de compensare fără formularea unei cereri reconvenționale în sensul art. 209 alin. (1) noul C. proc. civ., recurenta consideră că se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

De asemenea, recurenta arată că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității (art. 9 noul C. proc. civ.), principiul contradictorialității (art. 14 noul C. proc. civ.) și dreptului la apărare (art. 13 noul C. proc. civ.), examinând aspecte ce exced cadrului procesual. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta invocă nelegalitatea examinării prin decizia recurată a aspectelor vizând insolvența A. și litigiul referitor la clauza 18.5 din contractul de închiriere, reținând și aspecte inexacte privitoare la modalitatea de derulare a relațiilor dintre părți.

Intimatul-pârât Municipiul București a depus întâmpinare prin care în principal a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a deciziei pronunțate în apel.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. SPRL a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul-pârât Municipiul București, solicitând înlăturarea apărărilor din întâmpinare și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 14 noiembrie 2016, D. SA a depus o cerere de intervenție accesorie în interesul recurentei - reclamante, întemeiată pe dispozițiile art. 61 alin. (1) și 3 C. proc. civ., care a fost respinsă pentru motivele reținute în practicaua deciziei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul întrunește cerințele de admisibilitate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 16 noiembrie 2016, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 29 martie 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. SPRL.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și de susținerile din întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Prioritar, Înalta Curte reține că excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare a fost analizată în cadrul raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, constatându-se că recursul se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și stabilindu-se prin încheierea de ședință din 29 martie 2017 că recursul este admisibil în principiu în raport de valoarea pretențiilor și criticilor formulate de recurentă.

Înalta Curte, ca instanță de control judiciar nu poate proceda la reevaluarea situației de fapt reținute, întrucât atribuțiile sale vizează exclusiv legalitatea, nu și temeinicia deciziei recurate, deoarece niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. nu se referă la reaprecierea ansamblului faptic ori a probelor administrate.

Această limitare în analiza ce trebuie făcută de instanța de recurs nu exclude, însă, referirea la elementele de fapt relevante pentru problema de drept în discuție, care urmează a fi subliniate în scopul determinării modului de aplicare a legii de către instanța de apel.

Instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București la plata sumei de 1.735.604,92 lei, reprezentând contravaloarea facturilor nr. 140.000 din 06 ianuarie 2014 și nr. 140.005 din 03 februarie 2014 cu titlu de chirie aferentă lunilor decembrie 2013 și ianuarie 2014, la plata sumei de 657.300,56 lei reprezentând contravaloarea facturii din 06 martie 2013 cu titlu de diferență de chirie între sumele achitate de Municipiul București și cele aferente suprafeței suplimentare, începând cu data de 06 februarie 2010 până la data semnării actului adițional din 23 ianuarie 2013 și la plata penalităților de întârziere aferente sumelor restante, de la scadență până la data plății efective.

Între reclamanta SC E. SRL, proprietarul inițial (ulterior SC A. SRL, care prin actul adițional nr. 2 din 04 iunie 2010 a preluat calitatea de proprietar) și pârâtul Municipiul București, în calitate de chiriaș s-a încheiat Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009 al imobilului situat sector 6, București, pe o perioadă de 3 ani, respectiv până la 10 decembrie 2012.

La data de 28 octombrie 2011, între Municipiul București și SC A. SRL s-a încheiat Minuta înregistrată sub nr. 3146 din 28 octombrie 2011, stabilindu-se modificarea art. 4.1. din Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009 astfel: "începând cu luna septembrie 2011, Chiriașul va plăti Proprietarului o sumă totală în lei echivalentul a 17,84 euro/metru pătrat închiriabil pe lună pentru spațiile din Clădire" și recuperarea de către Municipiul București de la proprietarul SC A. SRL a cuantumului TVA plătită de Municipiul București începând cu decembrie 2009 și până în august 2011.

Prin Actul Adițional nr. 3 din 23 ianuarie 2013 încheiat de Municipiul București și SC A. SRL a fost aprobată prelungirea Contractului de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009, durata închirierii prelungindu-se până la 10 decembrie 2013, precum și mărirea spațiului închiriat Municipiului de la 12556,34 mp la 12906 mp și, potrivit punctului 5 al actului adițional reducerea chiriei la valoarea de 14,387 euro/mp.

Totodată, pârâtul Municipiul București nu a contestat sumele pretinse de reclamanta A. cu titlu de chirie în temeiul facturilor fiscale din 06 martie 2013, din 06 ianuarie 2014 și din 03 februarie 2014, însă a susținut că această obligație s-a stins prin efectul compensației legale.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ, recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea hotărârii atacate, având în vedere că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1017 C. civ. de la 1864 privind condiția suspensivă, art. 977, art. 982, art. 969, art. 893 C. civ. de la 1864, precum și normele de drept material privind compensația.

Cu privire la critica privind interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1017 C. civ., Înalta Curte reține că este nefondată, deoarece se nesocotesc efectele acordului de voință încheiat între părți prin Minuta din 28 octombrie 2011, cât și efectele irevocabile ale recunoașterii manifestate prin semnarea minutei de către reclamantă și prin plata parțială a sumei de 43.525 lei efectuată în baza acesteia.

Recurenta invocă existența condiției suspensive în cuprinsul Minutei nr. 3146 din 28 octombrie 2011, atât cu privire la necesitatea încheierii unui act adițional până la 10 decembrie 2012, cât și necesitatea existenței unei aprobări a CGMB.

Prin încheierea Minutei din 28 octombrie 2011, recurenta SC A. SRL a recunoscut că a încasat în mod necuvenit și eronat o sumă egală cu contravaloarea TVA, obligându-se la restituirea acestei sume pentru perioada anterioară încheierii Minutei astfel încât să reflecte prețul aprobat de către CGMB: 17,84 euro/m.p. cu TVA inclus.

Reechilibrarea prestațiilor celor două părți s-a realizat în două etape: pe de o parte, prin micșorarea prețului chiriei de la 17,84 euro plus TVA la 17,84 euro cu TVA inclus (etapă care produce efecte pentru viitor fiind confirmată și prin încheierea actului adițional din 23 ianuarie 2013 încheiat ca urmare a HCGMB nr. 200 din 29 noiembrie 2012), iar pe de altă parte, prin restituirea de către recurenta A. SRL a sumei achitate în plus pentru perioada decembrie 2009 - august 2011 (etapă convenită a se realiza prin Minuta din 28 octombrie 2011), sumă cuantificată la nivelul TVA.

Nu poate fi primită teza recurentei în sensul că Minuta nr. 3146 din 28 octombrie 2011 cuprinde exclusiv exprimarea unei intenții a părților semnatare cu privire la modificarea în viitor a raportului contractual.

În mod corect instanța de apel a constatat că Minuta nr. 3146 din 28 octombrie 2011 este un act juridic bilateral, un acord expres de voință a părților semnatare, prin care recurenta s-a obligat să restituie Municipiului București sumele achitate de acesta cu titlu de TVA. Părțile s-au pus expres de acord, chiar prin Minută, asupra existenței dreptului Municipiului București la restituirea unei sume egale cu contravaloarea TVA și a obligației recurentei A. de a restitui municipalității suma plătită de aceasta cu acest titlu în perioada decembrie 2009 - august 2011, Minuta constituind astfel legea părților cu privire la chestiunile agreate și legând părțile conform principiului forței obligatorii a actelor juridice.

În aceste condiții, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante conform cărora dreptul de creanță al Municipiului București ar fi fost afectat de o condiție suspensivă, respectiv încheierea unui act adițional la Contractul nr. 8112 din 11 decembrie 2009.

Contrar susținerilor recurentei, este corectă argumentarea făcută de instanța de apel, când a analizat existența unei modalități a actului juridic. Astfel s-a stabilit că este vorba despre un termen suspensiv, iar nu despre o condiție suspensivă, prin raportare la modalitatea de restituire de către reclamantă a sumelor având în vedere convenția expresă a părților. Restituirea TVA se va face eșalonat, în transe trimestriale negociate. Contrar afirmațiilor recurentei - reclamante, părțile nu urmau a negocia toate condițiile de derulare a raportului contractual, ci erau supuse negocierii doar tranșele și datele plății în mod eșalonat - în cazul în care municipalitatea agrea acest mod de executare a obligației de plată.

Minuta nr. 3146 din 28 octombrie 2011 constituie un act bilateral producător de efecte juridice care reglementează și pentru viitor reducerea chiriei, fiind prevăzută în mod expres reducerea chiriei începând cu luna septembrie 2011.

Actul Adițional nr. 3 din 23 ianuarie 2013 reglementează reducerea chiriei începând cu data de 11 decembrie 2012, având în vedere că la data de 10 decembrie 2012 expira durata inițială de 3 ani a Contractului de închiriere, precum și prelungirea duratei contractului cu un an de zile.

Astfel, reducerea chiriei se stabilește de către părți prin două acte juridice pentru perioada septembrie 2011 - 10 decembrie 2012 există Minuta nr. 3146/2011, iar pentru perioada începând cu 11 decembrie 2012 - există Actul Adițional nr. 3.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, conținutul Minutei nr. 3146 din 28 octombrie 2011 nu stipulează vreo condiție suspensivă, ca modalitate a actului juridic, motiv pentru care critica va fi înlăturată.

Nici critica privind încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 977, art. 982, art. 969, art. 893 C. civ. nu este fondată.

Pornind de la susținerea că Minuta nr. 3146 din 28 octombrie 2011 stabilea o condiție suspensivă în privința obligației A. de restituire a sumelor egale cu contravaloarea TVA pentru perioada decembrie 2009 - august 2011 către Municipiul București, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat principiile de drept stabilite de textele articolelor C. civ. pretins nesocotite.

În cauză instanța de apel a confirmat în mod legal cu argumente pertinente și întemeiate că Minuta nr. 3146 din 28 octombrie 2011, nu cuprinde vreo condiție suspensivă.

De aceea, nu poate fi primită teza recurentei în sensul că Minuta nr. 3146 din 28 octombrie 2011 cuprinde exclusiv exprimarea unei intenții a părților semnatare cu privire la modificarea în viitor a raportului contractual.

Contrar susținerilor recurentei, intimatul-pârât Municipiul București nu a susținut niciodată retroactivitatea Actului adițional nr. 3 din 23 ianuarie 2013 sau încheierea acestuia în baza minutei.

În plus, instanța de apel a argumentat legal că Minuta nr. 3146 din 28 octombrie 2011 a reechilibrat prin sine însăși prestațiile părților atât pentru trecut, cât și pentru viitor, producând efecte juridice, precum și faptul că pentru viitor, efectele juridice produse de Minută au fost confirmate și prin încheierea Actului adițional nr. 3 din 23 ianuarie 2013. Astfel, prin încheierea acestui act adițional s-a decis prelungirea duratei contractului cu un an de zile, părțile reluând, pentru perioada prelungită, cele stabilite deja anterior prin Minută cu privire la prețul chiriei.

Contrar susținerilor recurentei, este corectă argumentarea făcută de instanța de apel, când a analizat existența unei modalități a actului juridic. Astfel s-a stabilit că este vorba despre un termen suspensiv iar nu despre o condiție suspensivă, prin raportare la modalitatea de restituire de către A. a sumelor având în vedere convenția expresă a părților. Restituirea TVA se va face eșalonat, în transe trimestriale negociate. Contrar afirmațiilor A., părțile nu urmau a negocia toate condițiile de derulare a raportului contractual, ci erau supuse negocierii doar tranșele și datele plății în mod eșalonat - în cazul în care municipalitatea agrea acest mod de executare a obligației de plată.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentei conform cărora instanța de apel ar fi încălcat principiile de interpretare a actelor juridice (art. 977 și art. 982 C. civ.) ori art. 969 (forța obligatorie a contractelor - ce reprezintă legea părților).

S-a susținut totodată de către recurentă încălcarea prevederilor art. 893 C. civ. - atunci când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă (respectiv în favoarea A. în cazul de față).

Contrar acestor afirmații ale recurentei, conținutul Minutei nr. 3146 din 28 octombrie 2011 este extrem de clar în sensul că părțile s-au pus expres de acord, chiar prin Minută, asupra existenței dreptului pârâtului Municipiul București la restituirea unei sume egale cu contravaloarea TVA și a obligației recurentei A. de a restitui municipalității suma plătită de aceasta cu acest titlu în perioada decembrie 2009 - august 2011, Minuta constituind astfel legea părților cu privire la chestiunile agreate și legând părțile conform principiului forței obligatorii a actelor juridice.

Simplul fapt că recurenta A. refuză executarea obligației sale asumate prin Minuta nr. 3146 din 28 octombrie 2011, că nu mai recunoaște efectele acestei Minute nu înseamnă că ne aflăm, într-o situație de îndoială în interpretarea voinței părților.

Referitor la critica potrivit căreia instanța de apel ar fi aplicat greșit normele de drept material privind compensarea, recurenta invocă faptul că instanța de apel a calificat în mod greșit creanța intimatului-pârât Municipiul București ca fiind certă, lichidă și exigibilă, precum și aplicarea greșită a normelor de drept material privind renunțarea la compensație.

În ceea ce privește creanța intimatului-pârât Municipiului București față de recurenta-reclamantă SC A. SRL, curtea de apel a apreciat în mod corect că, întrucât prin Minuta încheiată la data de 28 octombrie 2011, pct. 2.1, SC A. SRL, a recunoscut faptul încasării necuvenite și eronate a unei sume egale cu contravaloarea TVA aferentă facturilor emise în perioada decembrie 2009 - august 2011 și s-a obligat la restituirea acesteia, este îndeplinită condiția caracterului cert al creanței Municipiului București. Astfel, din cuantumul total al obligației de restituire de 4.357.920,68 lei conform facturilor fiscale și a ordinelor de plată depuse în cauză, cuantum necontestat de către recurenta SC A. SRL, aceasta a procedat la restituirea doar a sumei de 43.525,00 lei.

Totodată, recurenta nu a contestat niciodată achitarea de către intimatul-pârât a facturilor enumerate în Situație ori a TVA-ului aferent acestora, după cum nu a contestat cuantumul TVA aferent facturilor emise pe perioada decembrie 2009 - august 2011 astfel cum a fost înscris în Situația - parte integrantă a Notei de compensare. Astfel, recurenta nu a contestat faptul că suma de restituit conform Minutei din 28 octombrie 2011 pentru perioada decembrie 2009 - august 2011, reprezentând o sumă egală cu contravaloarea TVA achitat de către intimat apelantei în acea perioadă, este în cuantum de 4.357.920,68 lei (la care se adaugă dobânda legală).

În aceste împrejurări, instanța de apel cu justețe a constatat corectă poziția recurentei cu privire la cuantumul creanței intimatului Municipiului București - necontestat de către recurentă, creanța Municipiului București în cuantum de 4.357.920,68 lei fiind exigibilă începând cu data încheierii Minutei din 28 octombrie 2011.

Cu privire la caracterul exigibil al creanței intimatului Municipiul București, recurenta mai susține și o lipsă a fundamentării în drept a motivării instanței de apel în sensul că obligația A. a devenit în întregime exigibilă la data de 10 decembrie 2012.

Contrar acestor afirmații, instanța de apel și-a motivat decizia, apreciind că acordul părților din Minută în sensul restituirii sumei egale cu contravaloarea TVA eșalonat, în tranșe trimestriale negociate, este afectat de o modalitate a actului juridic, respectiv de un termen suspensiv, care prin natura sa afectează doar exigibilitatea obligației, nu însăși existența acesteia.

În acest context, în lipsa unui act adițional prin care să se stabilească termenele la care recurenta trebuia să facă plăți parțiale în executarea obligației de restituire pe care și-a asumat-o expres, obligația acesteia a devenit exigibilă, în totalitate, cel mai târziu, la data de 10 decembrie 2012, respectiv data limită indicată în Minută ca fiind aceea până la care actul adițional ar fi trebuit încheiat. Și din perspectiva termenului limită, se respectă dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolvenței recurentei SC A. SRL având loc la data de 04 februarie 2014.

Recurenta critică și faptul că instanța de apel ar fi reținut la fila 14 din decizia recurată operarea unei compensații și în privința dobânzilor legale adăugate în opinia sa la creanța intimatului-pârât.

Instanța de apel a avut în vedere conținutul expres al Notei de compensare de drept înregistrată la recurentă sub nr. 404 din 14 martie 2014 și la administratorul judiciar C. SPRL sub nr. 9868 din 14 martie 2014, reținând că la creanța Municipiului București în cuantum de 4.314.395 lei se adaugă dobânzile legale și că datoriile reciproce se sting până la concurența celei mai mici dintre ele, respectiv până la concurența creanței recurentei A. în cuantum de 2.726.250,58 lei.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de fond, cât și instanța de apel nu au avut în vedere pretinsa renunțare tacită a intimatului-pârât Municipiul București la efectele compensării legale.

Instanța de apel a reținut în mod corect că cele trei facturi ce formează obiectul litigiului au fost achitate integral de către intimatul-pârât prin compensare legală, conform Notei de compensare de drept mai sus evocate, fiind incidente prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, cât și cele ale art. 1616 - 1617 C. civ.

Astfel, potrivit Notei de compensare de drept înregistrată la recurentă sub nr. 404 din 14 martie 2014 și la administratorul judiciar C. SPRL sub nr. 9868 din 14 martie 2014, s-a adus la cunoștința recurentei și a administratorului judiciar al acesteia operarea compensării legale, de drept a sumei de 2.726.250,58 lei reprezentând creanțele certe, lichide și exigibile care existau reciproc între Municipiul București și SC A. S.R.L la data de 03 februarie 2014, deci anterior deschiderii procedurii insolvenței recurentei la 04 februarie 2014.

Recurenta reiterează faptul că extrasul de cont din 20 martie 2014 din care rezultă o plată în cuantum de 333.345,10 lei efectuată de către intimatul-pârât în baza facturii din 06 ianuarie 2014, reprezentând contravaloarea chiriei aferente perioadei 01 - 10 decembrie 2013 reprezintă o plată parțială de natură să anihileze efectele Notei de compensare din 14 martie 2014.

În mod corect curtea de apel a reținut că suma în cuantum de 333.345,10 lei achitată de către Municipiul București recurentei atât prin compensare legală, cât și la data de 20 martie 2014 nu formează obiectul acestei acțiuni, astfel încât această ultimă plată sau rațiunile efectuării acesteia de către intimatul-pârât nu prezintă nicio relevanță în soluționarea cauzei supuse dezlegării instanței de judecată.

De asemenea, achitarea de către Municipiul București a sumei de 333.345.10 lei prin compensarea legală, de drept a intervenit anterior (ianuarie 2014 - scadența facturii achitate prin compensare) plății efectuate la 20 martie 2014, astfel încât intimatul-pârât are la îndemână căile legale pentru recuperarea sumei achitate ulterior.

Inclusiv cu privire la suma de 333.345,10 lei intimatul Municipiul București s-a prevalat de efectul compensației legale, conform Notei de compensare datate 14 martie 2014, deci anterior plătii efectuate la 20 martie 2014, motiv pentru care nu se poate primi teza recurentei în sensul unei renunțări tacite a Municipiului București la efectele compensării legale.

În speță, intimatul-pârât Municipiul București s-a prevalat anterior efectuării plății în cuantum de 333.345,10 lei de efectele compensării legale, iar plata efectuată ulterior opunerii efectelor compensării legale nu conduce la desființarea retroactivă a compensării legale, așa cum susține recurenta, acesta fiind și punctul de vedere al doctrinei invocate chiar de recurentă.

De asemenea, nu pot fi reținute susținerile recurentei în sensul că după data de 01 februarie 2014 nu a mai operat prelungirea de drept a Contractului de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009, deoarece exced cadrului procesual fixat prin contract, acte adiționale și HCGMB.

Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009 a fost prelungit de drept și ulterior datei de 01 februarie 2014, cu respectarea întocmai a prevederilor art. 2.1. astfel cum acesta a fost modificat prin Actul adițional nr. 3 din 23 ianuarie 2013 la Contract, însă această prelungire de drept nu este recunoscută de către recurentă.

La data de 04 februarie 2014, împotriva SC A. SRL s-a deschis procedura insolvenței ca urmare a propriei sale cereri, susținându-se starea de insolvabilitate, deși aceasta a refuzat semnarea actelor adiționale la Contractul de închiriere (chiar și pentru perioada pentru care a recunoscut prelungirea respectiv 10 decembrie 2013 - 01 februarie 2014) și a refuzat emiterea facturilor fiscale către intimatul-pârât.

Demersurile recurentei privind deschiderea procedurii insolvenței la propria sa cerere acoperă în realitate refuzul acesteia de a-și executa propriile obligații asumate conform Contractului nr. 8112 din 11 decembrie 2009 și în special conform clauzei 18.5 din acesta care reglementează promisiunea unilaterală a apelantei de vânzare a imobilului teren și construcție situat în sector 6, București, respectiv obligația A. de a încheia cu Municipiul București contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică la data manifestării opțiunii de cumpărare de către Municipiul București. Municipiul București și-a exercitat această opțiune la data de 19 septembrie 2013.

Cu privire la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 123, art. 125 și art. 66 din Legea nr. 85/2006, precum și art. 9, art. 13, art. 14 și art. 209 C. proc. civ.

Nu pot fi reținute susținerile recurentei în sensul că, compensarea recunoscută atât de prima instanță cât și de instanța de apel ar încălca prevederile Legii nr. 85/2006, în sensul prejudicierii celorlalți creditori ai societății ca urmare a unei încălcări a ordinii de prioritate stabilite de art. 123 și 125 din Legea nr. 85/2006 prin recunoașterea efectelor compensării legale operate între intimatul Municipiul București și recurentă.

În mod legal s-a constatat că această susținere este neîntemeiată prin raportare la prevederile exprese ale art. 52 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora: "deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii".

De altfel, compensarea legală invocată de către intimatul Municipiul București a avut drept temei de drept chiar prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, alături de cele ale art. 1616 - 1617 din noul C. civ. Astfel, în mod corect s-a ajuns la concluzia că prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006 au fost respectate, creanțele reciproce fiind certe, lichide și exigibile la data deschiderii procedurii insolvenței împotriva recurentei.

S-a invocat totodată inadmisibilitatea operării compensării legale cât timp intimatul Municipiul București nu a formulat o cerere reconvențională privind propriile sale pretenții împotriva recurentei-reclamante. Însă, o astfel de cerere pe calea dreptului comun s-ar fi suspendat în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, înscrierea la masa credală fiind singura posibilitate legală.

În mod corect instanța de apel a constatat faptul că ne aflăm pe tărâmul unei compensări legale - care reprezintă o apărare de fond, iar nu pe tărâmul compensării judiciare - unde, într-adevăr, este necesară formularea unei cereri reconvenționale deoarece în acest din urmă caz compensația și respectiv stingerea obligațiilor reciproce ale părților până la stingerea celei mai mici dintre ele se produce numai în măsura în care instanța dispune aceasta, iar nu de drept ca în cazul compensației legale.

Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut aplicabilitatea în cauză a acestor prevederi legale, fiind îndeplinite toate condițiile operării compensării legale, de drept.

Față de prevederile legale aplicabile anterior expuse, în condițiile deschiderii procedurii de insolvență, este recunoscut prin lege dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. În acest caz, administratorul judiciar va constata numai că a operat compensarea și va ține seama de aceasta la stabilirea masei pasive și la stabilirea valorii averii debitorului.

Obligația recunoscută și asumată în mod expres de către debitoare prin Minută, nu a fost realizată iar Municipiul București nu și-a recuperat debitul pentru perioada decembrie 2009 - august 2011.

Din cuantumul total de 4.357.920,68 lei, recurenta SC A. SRL a restituit doar suma de 43.525 lei, în baza OP nr. 84 din 25 noiembrie 2011 și în conformitate cu pct. 2 din Minuta din 28 octombrie 2011.

Rezultă astfel că intimatul Municipiul București are o creanță recunoscută de către SC A. SRL în cuantum de 4.314.396 lei la care se adaugă dobânda legală calculată până la data de 04 februarie 2014, data deschiderii procedurii insolvenței.

Așa fiind, în mod corect s-a statuat că, creanța intimatului Municipiul București este certă, lichidă și exigibilă, obligația recurentei SC A. SRL de restituire nefiind afectată de vreo condiție suspensivă.

Deoarece recurenta SC A. SRL a susținut că este titulara unei creanțe în cuantum de 2.726.250,58 lei, în baza art. 52 din Legea nr. 85/2006 și a art. 1616 - 1619 C. civ., la data de 03 februarie 2014 au fost întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a opera compensarea parțială a creanței Municipiului București cu creanța SC A. SRL în cuantum de 2.726.250,58 lei. În acest sens, în vederea compensării de drept a creanțelor până la concurența celei mai mici dintre ele, respectiv suma de 2.726.250,58 lei, creditorul Municipiul București a trimis debitoarei Nota de compensare nr. 404 din 14 martie 2014.

Întrucât creanța intimatului Municipiului București în cuantum de 4.314.395, 68 lei a fost certă, lichidă și exigibilă de la data de 10 decembrie 2012, anterior exigibilității creanțelor recurentei pretinse prin acțiune și care rezultă din facturile din 06 martie 2013, din 06 ianuarie 2014 și din 03 februarie 2014, compensarea legală a creanțelor reciproce s-a produs de plin drept, de îndată, la data exigibilității fiecăreia dintre creanțele SC A. SRL fată de Municipiul București.

În acest context, recurenta invocă direct în recurs încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 85/2006, susținând că verificarea creanțelor ar fi trebuit să fie făcută în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 85/2006, iar instanța de apel a apreciat greșit că măsura aplicării art. 52 din Legea nr. 85/2006 putea fi pronunțată de instanța de drept comun, precum și faptul că a reținut greșit inexistența unei critici de apel în privința pronunțării de către instanța de drept comun asupra compensării.

Această susținere, referitoare la faptul că instanța de drept comun nu ar fi putut analiza operarea compensării legale, este o critică "omisso medio", instanța de recurs constatând că nu a fost formulată și prin motivele de apel de către apelantă.

Criticile care nu au fost formulate în apel, la adresa sentinței primei instanțe, nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă nu ar fi avut cum să invoce aceste aspecte cât timp s-a opus în fața instanței de fond, în mod expres, cererii de suspendare a litigiului formulată de intimatul-pârât până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/3/2014/a6 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă.

Totodată, instanța de apel a reținut în mod corect inexistența vreunei critici de apel în privința pronunțării de către instanța de drept comun asupra compensării.

Recurenta mai susține și faptul că intimatul-pârât Municipiul București s-a înscris la masa credală cu creanța opusă în compensare, creanță care a fost verificată de către administratorul judiciar și acesta a respins cererea de compensare.

Ori, și acest aspect al respingerii creanței intimatului-pârât de către administratorul judiciar este invocat de recurentă direct în recurs și, deci inadmisibil raportat la prevederile art. 494 coroborate cu cele ale art. 478 din noul C. proc. civ.

De altfel, recurenta-reclamantă a avut în fața instanței de fond o poziție clară în sensul că instanța de drept comun poate analiza operarea compensării legale de drept, invocate în baza art. 52 din Legea nr. 85/2006 și a art. 1616 - 1619 C. civ.

Sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității consacrat de art. 9 din noul C. proc. civ., refuzând să analizeze unul dintre motivele de apel invocate de recurentă, respectiv existența unui pretins impediment față de compensare și anume, existența prevederilor art. 18.2 din Contractul nr. 8112 din 11 decembrie 2009.

În mod corect a reținut curtea de apel că recurenta-reclamantă nu a invocat existența clauzei 18.2. din Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009 nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin răspunsul la întâmpinare.

Deși îi fusese comunicată încă de la data de 14 martie 2014 Nota de compensare prin care intimatul Municipiul București s-a prevalat de compensarea legală a creanței sale cu creanța recurentei derivând chiar din cele trei facturi evocate, reclamanta nu a considerat necesar să invoce interdicția compensării stipulată de art. 18.2 din Contract.

De altfel nici ca răspuns la întâmpinarea prin care s-au invocat efectele compensării legale, recurenta nu s-a prevalat de dispozițiile art. 18.2 din Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009.

Or, Răspunsul la întâmpinare este un act de procedură obligatoriu (art. 201 alin. (2) din noul C. proc. civ.), pe care legea l-a prevăzut ca atare tocmai pentru a da posibilitatea părților să se apere în mod corect și mai ales complet.

Instanța de apel a statuat cu justețe că recurenta-reclamantă nu a invocat această argumentare nici măcar în conformitate cu prevederile art. 204 din noul C. proc. civ., până la prima zi de înfățișare, după cum, de altfel, nu a invocat această chestiune pe întregul parcurs al desfășurării cercetării judecătorești care s-a încheiat la data de 23 ianuarie 2015. Instanța de judecată a acordat un termen la data de 06 februarie 2015 exclusiv pentru dezbaterile pe fondul litigiului.

Ulterior încheierii cercetării judecătorești, la data de 30 ianuarie 2015, prin serviciul registratură, A. a depus la dosar concluzii/note scrise pe fondul litigiului, invocând prin acestea, pentru prima dată în acest mod în prezentul litigiu, existența clauzei 18.2. din Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009.

În aceste condiții, în mod legal curtea de apel a constatat că această chestiune a fost tardiv invocată, prima instanță în mod corect neavând-o în vedere în pronunțarea hotărârii sale.

Așadar, față de această tardivitate a invocării în fața instanței de fond a clauzei 18.2. din Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009, critica recurentei este nefondată.

Mai mult, invocarea prin calea de atac a apelului a clauzei 18.2 din Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009 reprezintă practic o modificare a cadrului dedus judecății, a motivelor acțiunii, aspect inadmisibil raportat la prevederile art. 478 din noul C. proc. civ.

Față de aceste considerente, critica recurentei în sensul că prevederile art. 18.2 din Contractul nr. 8112 din 11 decembrie 2009 ar interzice compensarea legală ce a operat conform Notei de compensare de drept înregistrată la recurentă sub nr. 404 din 14 martie 2014 și la administratorul judiciar C. SPRL sub nr. 9868 din 14 martie 2014 nu poate fi primită.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că nu s-a avut în vedere pretinsa renunțare tacită a Municipiului București la efectele compensării legale.

Ceea ce părțile au stipulat prin art. 18.2 din Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009 este posibilitatea operării unei compensații convenționale exclusiv în situațiile expres reglementate în contract, iar această clauză nu poate fi apreciată sub nicio formă drept o renunțare expresă, întrucât intimatul a invocat ca principal temei al compensării legale art. 52 din Legea nr. 85/2006 și art. 1616 - 1617 C. civ. și nu a renunțat nici expres și nici tacit la această posibilitate.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei conform cărora instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 209 alin. (1) din noul C. proc. civ., în sensul că era inadmisibilă compensarea legală atât timp cât intimatul-pârât nu a formulat o cerere reconvențională care să aibă drept obiect propria sa creanță.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a apreciat în mod corect faptul că ne aflăm pe tărâmul unei compensări legale - care reprezintă o apărare de fond, iar nu pe tărâmul compensării judiciare - unde, într-adevăr, este necesară formularea unei cereri reconvenționale, deoarece în acest din urmă caz compensația și respectiv stingerea obligațiilor reciproce ale părților până la stingerea celei mai mici dintre ele se produce numai în măsura în care instanța dispune aceasta, iar nu de drept ca în cazul compensației legale.

Recurenta-reclamantă critică decizia instanța de apel prin prisma faptului că ar încălca principiul disponibilității (art. 9 din noul C. proc. civ.), principiul contradictorialității (art. 14 din noul C. proc. civ.) și dreptul la apărare (art. 13 din noul C. proc. civ.).

Pentru a fi atrasă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este necesară întrunirea cerinței, impuse de art. 175 din același Cod - care prevede că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, iar în cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Înalta Curte constată însă că nu este îndeplinită cerința care impune ca vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului procedural.

Această cerință a fost justificată de către recurentă prin critica referitoare la nerespectarea principiilor enunțate, în sensul că instanța de apel a reținut aspecte străine de cauză, examinând propriile aprecieri și aspecte care exced cadrului procesual cu privire la insolvența SC A. SRL și chestiunea clauzei 18.5 din Contractul de închiriere nr. 8112 din 11 decembrie 2009, forma contractului de închiriere, prelungirea contractului de închiriere ulterior datei de 01 februarie 2014 și aspecte ținând de dobânda legală ce se adaugă creanței pârâtului.

Aceste aspecte nu justifică însă aplicarea sancțiunii procedurale solicitată, atât timp cât recurenta-reclamantă a avut posibilitatea să-și formuleze apărările pe care le considera necesare atât ulterior formulării întâmpinărilor de către intimatul-pârât, cât și în fața instanței de apel.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea acestor principii sunt nefondate, cât timp prima instanță a constatat că se impune analiza și sub alte aspecte a pricinii, cercetând probele în raport de dispozițiile legale incidente față de obiectul și cauza pretențiilor deduse judecății, dar și față de apărările invocate de intimatul-pârât prin întâmpinările depuse la dosar, iar instanța de apel a menținut în mod corespunzător sentința pronunțată în aceste condiții.

Au fost corect analizate toate elementele de fapt și de drept ale cauzei, fiind stabilită situația de fapt cu privire la raporturile de ansamblu dintre părți, care nu au putut fi ignorate în raport de apărările formulate de pârât pe parcursul judecății.

Cât privește concluzia la care a ajuns curtea de apel în raport de situația de fapt stabilită, această chestiune reprezintă un aspect de temeinicie a hotărârii, necenzurabil în recurs.

Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. SRL prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. SPRL împotriva Deciziei nr. 1375/2015 din 28 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2017.

Procesat de GGC - NN